Dr. Chukwudi Nwabudike - "Nicio cremă din lume nu poate rezolva o afecțiune, dacă în minte și în inimă nu e pace"

- Acum 20 de ani, a abandonat Nigeria, pentru o țară îndepărtată din estul Europei, despre care nu știa absolut nimic. Nu credea atunci că nu va mai părăsi România, timp de două decenii. Astăzi, Chukwudi Nwabudike e un medic recunoscut și apreciat nu doar de colegii de breaslă români, de la "Institutul de diabet Nicolae Paulescu", ci și de cititorii Formulei As, care i-au urmat sfaturile medicale publicate în revistă și i-au călcat pragul cabinetului din București. Ceea ce-l face însă cu adevărat special, dincolo de studii, doctorate și diplome, e credința lui fierbinte în Dumnezeu și convingerea că, făptuind binele, ne putem oricând vindeca -

Acasă, în Surulere

- Vă mărturisesc, e neobișnuit pentru noi să avem aici, în România, un medic de culoare. Ne-ați putea spune câteva lucruri despre locul și țara din care veniți?

- M-am născut în Nigeria, la Lagos, în fosta ca­pitală, în partea de est a țării. Părinții mei sunt catolici, iar eu am fost botezat tot catolic, însă mult mai târziu, pe la cinci ani abia, fiindcă țara era în plin război civil. Et­nia igbo, căreia îi aparține și familia mea, dorea să se desprindă, însă a pier­dut războiul, iar pentru noi au urmat vre­muri foarte dificile. Pe atunci, Biserica nu permitea la botez numele native afri­cane, le considera păgâne. Așa se face că la numele meu igbo - Chukwudi - care înseamnă "Dumnezeu există", părinții au fost nevoiți să adauge numele de Lawrence, care era recunoscut de Bise­rică.

- Mai aveți frați, surori?

- Da, sunt primul din cei cinci copii ai familiei mele. Tatăl meu e avocat, iar mama e profesoară de geografie. Fac parte din clasa de mijloc. Nu am fost o familie bogată, cu toate acestea, datorită importanței muncii depuse, tata s-a putut pensiona cu o gradație echivalentă ca titulatură și remunerație aceleia de se­cretar de stat. Am fost educați la o școală catolică, pen­tru care părinții mei au făcut sacrificii financiare foarte mari. Dar deși am primit o educație catolică, eu nu sunt un fan al dogmelor. M-am despărțit de Biserică foarte de­vreme, pentru că nu-mi place felul în care ea ri­gi­dizează viața. Până să ajung în România, nu am locuit niciodată într-un bloc. Car­tierul Surulere, unde stăteam noi, e un cartier frumos, cu case la stradă, cu grădini și cu multă vegetație. Eram gard în gard cu prietenii mei din copilărie, dintr-un salt treceam la ei în curte.

"Am simțit că dacă aș pleca de aici, aș regreta și pe patul morții"

- La Medicină cum ați ajuns? Există vreo întâmplare care v-a dus pe drumul acesta?

- În copilărie visam să devin aviator, că­pitan de zbor. Îmi pierdeam timpul uitân­du-mă pe cer, când treceau avioane. Nigeria e fostă colonie britanică, toată lumea vor­bește engleza. Visam să ajung la studii la Lon­­dra. Dar într-o zi, tata s-a întors dintr-o călă­torie cu o broșură despre cursurile de aviație de la Oxford. Prețul studiilor era de neatins. Până la urmă, fiindcă trebuia să aleg totuși o facultate, am ales Medicina. Am au­zit limpede în mine o voce care-mi spunea "E bine să faci Medicina!" și am ascultat-o, deși toți prie­tenii m-au luat peste picior. Fa­cultatea de Medicină din Lagos era extrem de dură, politica era să nu ai nicio­dată va­canțe, erai permanent în spital, și sâmbătă, și duminică, practic, lucrai de pe băncile facultății. La obstetrică, de exemplu, nu intram în examen dacă nu aveam fiecare câte 30 de nașteri la activ. Ideea era ca, în momentul în care ai terminat facultatea, să poți fi trimis oriunde și să te descurci. Primii ani nu mi-au plăcut deloc, eram cu mintea în altă parte. Voiam să schimb lumea, îmi încolțise ideea de a deveni ofițer în ar­mata care conducea Nigeria, voiam să rad toată co­rup­ția și să pun ordine în țară. (râde) Odată, l-am rugat pe tata să mă ajute cu o pilă să intru în armată, el s-a uitat la mine și a zis: "Ești nebun, tu faci Medicina și vrei să fii ofițer? Bagă-ți mințile-n cap!". Apoi, în anul doi, am pi­cat la examene și am avut o cri­ză interioară. M-am între­bat: "Bine, dar tu ce vrei, de fapt, să faci?". Și s-a pro­dus un declic, m-am în­dră­gostit brusc de me­seria asta și nu m-am mai ui­tat înapoi.

- Ce v-a făcut să lăsați Africa pentru Europa de Est? Ce v-a adus, de fapt, în Ro­mânia?

- Terminasem facultatea, eram medic practicant și am avut ocazia să obțin o bursă. Speram, în secret, să ajung în Anglia sau Germania. Dar s-a întâmplat să primesc o bursă în România. Nu prea-mi venea să plec. Aveam deja în Lagos un post de rezidențiat în dermatologie asigurat. Dar tatăl meu a zis: "Du-te, vezi cum e, e totuși Europa, e o experiență. Iar dacă nu-ți place, te întorci". Am ajuns aici iarna, în februarie 1992. Nu mi-a plăcut deloc. Era frig, era prima dată când înțelegeam ce e zăpada. Am vrut să mă întorc imediat, dar nu-mi asigurau drumul înapoi, decât dacă încheiam studiile cu succes. Iar studiile durau trei ani. După trei ani, când am vrut să plec în Anglia - aveam niște oferte de la prietenii tatălui meu -, s-a produs o încurcătură cu ambasada și n-au fost bani de întoar­cere. Chiar atunci se făceau înscrierile la doctorat, așa că m-am înscris. Când s-au deblocat banii, eram în plin doctorat. Și uite așa, de fiecare dată când mă gândeam la plecare, intervenea ceva, până când am simțit clar că, dacă aș pleca de aici, fără a termina ceea ce trebuie să fac, aș regreta toată viața mea, și pe patul morții.

- Dar ce avea România ce nu mai puteați găsi în altă parte?

- Aș fi putut să o duc mai bine financiar în Occident, dar am rămas din idealism. E ceva ce nu se poate explica, știi, pur și simplu, când clopotele bat pentru tine, știi că trebuie să faci sau să nu faci un lucru. România a fost șansa vieții mele. Alt sistem, altă limbă, altă civili­zație. A trebuit să reconfigurez totul, dar mai ales să mă reconfigurez pe mine. Și, în tot pro­cesul ăsta, am simțit, de fiecare dată, că există o forță de dincolo care mă călăuzește, care mă împinge înainte. Am simțit că aici trebuie să fiu, că aici e locul meu.

Străbunicul vrăjitor

- Vă propun să vorbim puțin și despre te­rapiile pe care le practicați. Deși veniți dinspre medicina cla­sică, v-ați spe­cializat în acupunctură și homeopatie.

- Încă de când eram student, în Ni­geria, mi-am promis că, dacă o să ajung undeva unde să pot să le stu­diez, o voi face negreșit. Medicina se schimbă vizi­bil, s-a și schimbat deja. Acum 20 de ani, nimeni din România nu voia să audă de așa ceva. Azi numai asta caută. Uitați-vă și la Occident. Elvețienii au făcut o co­misie guvernamentală și au ajuns la con­cluzia că te­ra­piile alternative sunt efi­ciente. Germanii virează și ei spre na­tu­rism. Englezii se mai ceartă încă, dar nu mai e mult și se vor lămuri și ei, fiindcă sunt tot mai multe dovezi palpabile.

- Dar ce v-a făcut să pariați pe terapiile alterna­tive?

- Am crezut de mic în puterea tă­măduitoare a plan­telor și a gândurilor. Bunica mea se pricepea la plante me­di­cinale, le culegea și trata cu ele. Nimeni nu punea la îndoială priceperea asta din vechime. Se transmitea din generație în generație, așa cum se transmit reme­diile în revista dumneavoastră. Când eram mic, toată lumea știa că, dacă nu ai bani să mergi la doctor, poți să vindeci de malarie un copil opărind planta cutare într-un lighean, în care bagi mai apoi și copilul, pe care îl acoperi cu o pătură, să stea în aburi și să transpire. Bunica mea a învățat tot ce știa de la tatăl ei, care era chiar vraciul regelui. Dar vraciul nu era doar medic, era și preot, și mag, și clarvăzător, avea foarte multă putere în comunitate. Dacă era un vraci răuvoitor, te puteai duce să-l rogi să-l "aranjeze" pe altul. Străbu­ni­cului meu i s-a cerut odată să facă o fată să piardă sar­cina, fiindcă bărbatul respectiv nu voia s-o ia de nevas­tă. Dar a refuzat. Și cu el nu se punea nimeni, fiindcă era vraciul regelui. (râde) Vă dați seama că era cel mai bun, altfel n-ar fi putut fi vraciul regelui, că toți ceilalți vraci "încercau" de la distanță să-l dea jos și să-i ia locul. Era un om cu adevărat foarte puternic, dar asta e ceva cu care te naști, e un har de sus, o cunoaștere a lumii nevăzute. El lucra mult cu energia vindecătoare a plantelor și cu puterea gândurilor. Știind toate aceste lucruri și studiind apoi Medicina cât se poate de serios, lovindu-mă de tot felul de cazuri absolut inexplicabile, am înțeles un lucru: că știința nu e suficientă, mai e ceva acolo, dincolo de corp, de creier, de fiziologie, despre care medicii nu vorbesc.

- Ce anume?

- Spiritul. Marea problemă a medicinei e că e prea centrată pe biologie. Medicina viitorului e medicina spirituală. Până când nu va schimba abordarea, știința aceasta nu va fi cu adevărat de folos. Spiritul e de sine stătător și e venit de Sus. Instrumentul lui este trupul uman. Fără această "haină", care e corpul omenesc, spiritul nu poate învăța lecțiile pentru care a fost trimis pe pământ.

"Boala vine din suflet, întotdeauna"

- Atunci, ar trebui să privim boala ca pe o pe­deap­să?

- Nu, Dumnezeu nu dă nimănui boala, nici ca pe­deapsă, nici ca mesaj. Boala e consecința faptului că omul s-a îndepărtat de drumul bun, că undeva a greșit și nu trăiește așa cum ar trebui, cum Dumnezeu ar vrea de la el. Orice realitate trăită în prezent este consecința unor decizii anterioare. Când un om se îmbolnăvește e pentru că el "a dat voie", undeva a deschis porțile ca răul să intre în el. Dar poate, în schimb, să ia boala ca pe un dar, din care poate învăța foarte mult, pentru a-și îndrepta viața. Cea mai grea parte în medicina pe care o practic e să aduc omul să recunoască sursa pro­blemei din viața lui și să hotărască să se schimbe. Să îl ajut să înțeleagă că nicio cremă din lume nu poate re­z­olva o afecțiune, dacă în minte și în inimă nu e pa­ce.

- Dar cum vă puteți da seama care e sursa de­zechilibrului spiritual?

- Există o corespondență între cauze și organe, pe care o cunosc în parte din experiențele și deducerile pro­prii, în parte din cunoașterea altora. Plămânii, de pildă, suferă din cauza unei tendințe spre melancolie și in­teriorizare, de care pacientul ar trebui să se elibereze. Ri­nichii sunt afectați mai ales de griji și de situațiile ne­sigure. Rinichii sunt locul unde se stochează ener­giile cele mai profunde ale omului, inclusiv energiile regenerative. De aceea, ei mai pot suferi și în cazurile de suprasolicitare, atunci când nu există un echilibru în­tre muncă și odihnă. Mânia și nervii rănesc mai ales ficatul. Nervii reprimați îi simți imediat la ficat. O fe­meie care s-a dăruit din iubire unui bărbat care n-a fost pe măsura dăruirii ei și a ră­nit-o în feminitatea ei poate să se îmbol­nă­vească la organele sexuale (atributele pri­vate ca fiind ale feminității și ale mater­ni­tății). Un lucru e sigur, boala vine din suflet întotdeauna, nu din corp. Sufletul e cel care ne ține în viață și care ne controlează corpul prin siste­mul nervos și prin plexul solar. De aceea, în cazul unei suferințe, simțim un gol dureros, o arsură în piept, între coaste. Și tot acolo simțim o strângere de inimă, atunci când am făcut ceva rău. E vocea spiritului că undeva am încălcat o ordine.

- Una din afecțiunile cele mai răs­pândite în vre­murile noastre e depresia. Ar putea fi numită boala secolului. Ea cum ar trebui abordată?

- Medicamentul pentru depresie nu e de vânzare, fiindcă nu aduce profit. Se nu­mește cunoaștere, iar cu­noașterea e Lumină, e Dumnezeu. Întrebați un depresiv cum se simte. Vă va spune că nu-și dorește nimic, că nu are nicio direcție, că e neputincios, că nu știe în­co­tro s-o ia, că și-a pierdut bucuria. Ce e asta altceva decât fap­tul că nu cunoaște și nu recunoaște existența lui Dum­nezeu? Când crezi în Dumnezeu, știi că totul are un rost, că nu suntem aruncați la întâmplare, ci suntem doar o verigă în acest univers, unde am fost trimiși să îm­plinim dorința Lui, aceea de a învăța. Singura noas­tră sarcină este asta, să învățăm, fă­când binele de bună voie. Domnul nu cere decât să înflorim la maxi­mum, să de­venim tot ceea ce putem de­veni. Asta în­seamnă "Fa­că-se voia Ta!". Ca să re­vin, de­pre­sia nu e de­cât semnul cel mai limpede că am pierdut conexiu­nea cu sursa. Prin urmare, nu pu­tem fi împliniți, nu putem fi fericiți. În epoca noastră, asta se vede și la nivel bio­logic. Suntem niște ființe umane schilo­dite cere­bral.

"Dumnezeu vrea schimbare"

- De ce spuneți asta?

- Creierul uman are două părți, creierul mic și cre­ierul mare. Creierul mic este creierul de vise, de ins­tincte, dar e și creierul de trăiri spirituale. Creierul ma­re este creierul rațional, creierul de gânduri și ju­decăți. În mod normal, ambele ar trebui să funcționeze egal, să aibă aceeași dimen­siune. De-a lungul evoluției uma­ne însă, acest creier de vise și trăiri spirituale s-a mic­șorat, lăsându-i loc celui­lalt, care a crescut, precum muș­chii care sunt antrenați permanent. De mii de ani ne folosim mai mult ca­pacitățile intelectuale, iar pute­rile noastre spirituale au slăbit. Cu alte cuvinte, ni s-a atrofiat organul de comu­ni­care cu Dumnezeu. Cum vă explicați că păsările și animalele, făpturi mult mai ru­dimentare, pot simți când se apropie un tsunami și se pun la adăpost, dar omul, cât e de mare, nu e capabil?

- Ce am putea face, pentru a ne reconecta la sur­să?

- Cel mai bun sfat pe care l-aș putea da este rugă­ciunea, pe care o putem face oriunde, când avem un moment de liniște. Dar să nu fie o rugăciune for­ma­lă, ci una făcută din inimă. Foarte puțină lume înțelege că adevărata și singura rugăciune este doar de mulțu­mire. Să mulțumești pentru orice, și pentru o palmă pe care ai primit-o, pentru că ai învățat ceva din ea. Noi nu putem să-i dăruim lui Dumnezeu în semn de mul­țu­mire nimic, fiindcă toate sunt ale lui, toate sunt cre­ate de El. Nu putem decât să ne dăruim pe noi. Asta e credința adevărată, e trăirea unui adevăr cu inima, nu cu­noașterea lui cu mintea. Astăzi, voința lui Dum­ne­zeu e mai vizibilă ca oricând. Dumnezeu vrea schim­bare. Dezordinea climatică, turbulențele politice, criza economică sunt ca niște bube care au copt și au ieșit la vedere, pentru ca noi să vedem exact ceea ce sun­tem și încotro trebuie să o luăm. Suntem în fața unei alegeri fundamentale: ori ne schimbăm, ori vom fi eliminați.

Cu domnișoara muncă

- Domnule Nwabudike, acasă, în Nigeria, v-ați mai întors în toți anii ăștia?

- În Nigeria nu m-am mai întors de 20 de ani. Mi-e foarte dor de părinți, care au îmbătrânit, mai am și o soră avocat acolo, dar vorbesc cu ei la telefon în mod constant sau ne vedem și povestim pe internet. Multă vreme nu am avut nici timpul, nici banii pentru a mă întoarce. Acum plănuiesc însă o călătorie, dar vreau să fac în așa fel încât să nu fiu pentru ei o povară, ci o bucurie. Românii nu cred că înțeleg exact ce vreau să spun, dar în Nigeria când o rudă te vizitează, tradiția te obligă să faci totul pentru ca ea să se simtă bine. I te pui total la dispoziție. Or, exact asta încerc să evit, nu vreau să fiu o grijă în plus pentru ei. Mai am un frate medic la Londra, pe care l-am revăzut de curând, o soră care se ocupă de afaceri în Franța, care e mai aproape. Și încă un frate inginer petrolist în Texas, pe care nu l-am mai văzut de mult. Dar m-am obișnuit ca, atunci când ceva îmi este peste mână, să nu mă gândesc prea mult, că îmi fac rău. Acum, acasă pentru mine înseamnă România. Mi-ar fi și greu să mă mai întorc să trăiesc în Africa, ar trebui să mă readaptez nu doar la climă, ci și la altă mentalitate. Dacă m-aș întoarce, tradiția m-ar obliga la mai multe lucruri. Și nu știu dacă e ceea ce vreau să fac.

- Aveți familie, aici, în România?

- Nu am.

- Nu vă simțiți singur?

- Ba da, uneori mi se mai întâmplă, mai ales pri­măvara, când mă plimb și văd ceva frumos, descopăr o floare nouă, mă bucură și aș vrea să po­ves­tesc cuiva apropiat, dar nu am cui. Dar dincolo de asta, eu sunt foarte îndrăgostit de muncă, iar domnișoara muncă e foarte posesivă, nu-mi dă timp pentru altci­neva. Ce aș putea eu să ofer unei femei? Asta e viață, să stai toată ziua în spital și la cabinet? (râde) Sunt un om destul de introvertit, nimeni nu m-ar crede după cât de mult vorbesc despre lucrurile care mă pasio­nea­ză. Dar odată ce ajung acasă, nu mai simt nevoia să vor­besc cu nimeni, nu-mi mai vine să dau niciun tele­fon. Îmi iau o bere Guinness din frigider și stau, pur și simplu, și mă încarc de liniște.

- Sunteți singur, departe de rude, ce vă mai mo­tivează să vă treziți în fiecare dimineață, să mergeți la muncă?

- Ceea ce mă motivează este credința pe care o am și convingerea că, dacă acești pacienți au ajuns la mine, este pentru că eu trebuie să-i ajut, nu altcineva. De multe ori m-am întrebat "dar ce pot eu să le dau de la mine?" Și mi-am dat seama că nu pot să le dau ni­mic, "îți este dat să trans­miți, transmite și atât". Vocea aceea pe care am au­zit-o în copilărie îndem­nân­du-mă să fac Medicina a fost printre cele mai mari daruri ale vieții mele. Mi-a deschis multe porți și m-a făcut să înțeleg foarte multe despre viață. Mulți pa­cienți îmi spun: "Domnule doctor, dar dvs. sun­teți altfel". Nu doar pentru că sunt de altă rasă, ci pentru că le-am transmis încredere și bucuria de a trăi. Indiferent ce meserie ai, dacă nu ai iubire pentru semenul tău, nu ai cum să dăruiești și nu ai cum să realizezi nimic.

- Mai visați și acum să schimbați lumea, ca în copilărie?

- Am înțeles că nu poți schimba lumea decât schim­bându-te pe tine însuți. De aceea am hotărât să fiu cât se poate de bun pentru pacienții mei. Nu știu dacă am descoperit lucruri noi în meseria mea, dar scopul meu a fost și rămâne acela de a găsi mereu acel plus de valoare în oameni care să-i motiveze în viață și să-i ajute să-și găsească forța de a se vindeca singuri.

Foto din arhiva personală