"Iahtul s-a zdrobit de stânci ca și cum ar fi fost făcut din chibrituri. Ancorasem într-un mic golf de lângă Monaco și coborâsem cu soția și copiii ca să ne plimbăm un pic pe faleză. Nici nu știu când s-a pornit furtuna. Am văzut doar cum vasul se face țăndări, cu ancora târâtă prin nisip. Eram împreună pe mal, ne țineam de mână și nu ne venea să credem. Brusc, am realizat că dacă sar, totuși, în apă, am timp să ajung la ambarcațiune și s-o salvez. N-am făcut-o. Ceva m-a oprit. În mintea mea s-a produs un declic. În aceeași secundă în care mi-am dat seama că o pot salva, am înțeles că nu trebuie să o salvez, că nu are rost. Am simțit că se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple. Și am lăsat-o să piară. Să se lovească și să se zdrobească. Singurul gând care mi-a străfulgerat atunci mintea a fost cel cu care pornisem la drum să fac bani în Irlanda, în urmă cu zece ani: dacă vrei să câștigi, trebuie să știi să pierzi. Pierderea să fie un arc care să te propulseze. Să o iei mereu de la început. Ăsta fusese principiul cu care ajunsesem să fac un milion de dolari, pe piețele financiare", spune Florin, așezat pe prispa casei sale din lemn, aflată pe-un deal albăstriu, pierdut printre culmile Ținutului Pădurenilor. E îmbrăcat într-un tricou lălâu, cu blugii suflecați și încălțat cu niște galoși.
Așa a început povestea uneia dintre cele două familii de români "irlandezi" ce și-au fixat domiciliul în marginea satului Bătrâna, din Munții Poiana Ruscăi, dincolo de ultima casă, cea a Mariței, tocmai în marginea pădurii, într-un loc numit La Doage.
Departe. Cât mai departe. Satul Bătrâna pare că s-a retras mai aproape de cer, ca să uite timpul și viața de jos. Ca să ajungi la el, mergi pe vârful munților și pe cumpăna apelor. Traversezi dealuri întregi de ferigă și văi albăstrite de cicoare, împestrițate cu flori albe, galbene și roz. Satul Bătrâna e în inima ținutului Pădurenilor Hunedoarei. Undeva, sus în cer, departe de zbuciumul lumii. Simți că ai intrat în altă ordine a universului: un univers măsurat în borne făcute din căpițe de fân, răsfirate pe pajiști înghesuite în ogrăzi. Case vechi, cu ferestre împodobite de dantelării lucrate în lemn, cu pereți din bârne groase, tăiate în bardă, arse de soare și șlefuite de vânt. Zeci de case tăcute, în majoritatea lor părăsite, te privesc drept în ochi. Le simți misterul și povestea cea tristă, plutind peste ele ca un abur mângâietor.
Bătrâna este un sat care se stinge. Cândva, fiecare casă răsuna de glasurile vesele ale copiilor și de mugetul vitelor din ocol. Rostul vieții întinerea muntele. Acum, locul e îngropat în tăcere și în pustiu. Frumusețea vechiului sat devine ruină. Doar grădinile mai sunt vii, grădinile și livezile întinse în jurul casei, pline încă de roade așteptând, ca în povestea cu Sfânta Vineri, să vină cineva să le culeagă și să le curețe de uscăciuni. Meri, pruni și peri plini de roadă țin casa la mijloc, ca pe o inimă pe care nu vor s-o lase să moară. Iarba înaltă unduiește ușor la adierea vântului, împrăștiind cele mai fragede mirosuri. Și mai departe sunt fânețele și alte piscuri împădurite, până unde cerul devine totuna cu crestele acoperite de verdele albăstrui al pădurilor seculare. Păsările se aud cântând în cer și chiar norii par că se strecoară printre acoperișurile de paie, plutind ușor. Satul Bătrâna pare un paradis, din care, cu siguranță, omul a fost alungat dintr-o greșeală. Cine ar pleca de bunăvoie din acest loc binecuvântat? Și pentru ce? Mulți tineri s-au dus la muncă, în străinătate, alții au coborât la oraș, unde traiul pare mai ușor și toate parcă sunt la îndemână. Dar, în mod bizar, parcă în ciuda acestui exil al sătenilor către lumea modernă, două familii de tineri veniți din străinătate s-au mutat în Bătrâna, uitând de banii și confortul occidental. Și-au ridicat două case și au luat viața de la început. Niciunul dintre săteni nu a înțeles ce-i cu ei. Ce i-a mânat de lângă pâinea albă a lumii, într-un vârf de munte pustiu? De ce s-ar muta două familii tinere, cu copii, la marginea unui sat care moare, unde nu mai există nici școală, nici dispensar? Pentru ce să renunți la traiul occidental?
După naufragiul iahtului său, Florin s-a întors în Irlanda, însă nimic nu mai era ca înainte. Întâmplarea aceea îi scosese în față zădărnicia. Nu se mai bucura nici de apartamentul uriaș, în care locuia cu ai lui ca o familie occidentală, prosperă și fericită, mașina nouă, de lux, nu îi mai trezea adrenalina, nici măcar gândul la o nouă vacanță exotică nu îl mai încânta. Prima oară când a văzut cifrele piețelor financiare derulându-se prin fața lui, și-a dat seama că acel instinct de "prădător", care îl făcuse de atâtea ori să ajungă la câștig, nu mai vrea să se trezească, nu mai vrea să iasă din amorțeală. Atunci s-a privit pentru prima oară direct în inimă. A avut pentru prima oară curajul să se întrebe ce vrea, de fapt, de la viața lui. Bani? Bunuri de lux? Alte iahturi, alte mașini? "Mă uitam la cifrele alea, care altădată mă ajutaseră să fac bani și, brusc, văluri de ceață mi se luau de pe ochi. Îmi vedeam viața cu o claritate de necrezut. Da, ajunsesem milionar, puteam să merg mai departe pe același drum, dar mi-am dat seama că o să cad în ceva în care eu nu mai cred. Ce era cel mai important pentru mine?, m-am întrebat. Care este adevărata valoare a lucrurilor pe care le am... fără să fie ale mele de fapt? Unde vreau să merg? Să o iau de la capăt și să îmi educ copiii în ideea că, dacă ai bani, poți orice? Banul învârte tot Universul ăsta?"
După un an de frământări și de gânduri, exact când se hotărâse să se întoarcă în România, Florin i-a cunoscut, întâmplător, pe Roni, pe Camelia și pe copilul lor, Nicholas.
"La mine nu a fost un moment anume în care s-a produs revelația", spune Roni. "Cumva, lucrurile s-au adunat în timp. Odată mă intrigase un joc la grădinița copilului, de-a bancherii, altădată mi s-a părut că medicul mă tratează ca pe o mașină aflată în service, unde totul e mecanică și singurul scop al medicinei alopate e să aducă profit farmaciilor. Apoi, într-o zi, am văzut la televizor un oraș în haos, din cauză că s-a spart o singură conductă de apă și oamenii, în disperarea lor, devastaseră magazinele. Munceam ca niște sclavi, și eu, și soția, plătind cu cei mai frumoși ani ai tinereții confortul relativ în care trăiam. Trăiam apăsați de senzația că libertatea noastră este doar o iluzie și că noi nu controlăm sistemul ăsta, ci el ne controlează pe noi. Ne gândisem de mai multe ori să ne mutăm undeva, în natură, însă Cami nu era de acord, din cauza copilului. Florin, cumva, ne-a dat soluția. Dacă el cu doi copii era hotărât să iasă din sistem și să trăiască liber în România, înseamnă că și noi putem. Ne-am gândit să plecăm împreună și în felul ăsta și copiii să se aibă unii pe alții".
După câteva luni de căutări, au decis: locul găsit era La Doage, în cel mai îndepărtat sat al comunei Bătrâna, din Munții Poiana Ruscăi. Pe Florin și Roni i-au interesat cele câteva criterii pe care și le propuseseră în alegerea unui nou loc: departe de civilizație, în mijlocul naturii, aproape de o sursă de apă. După câteva zile în care au dormit în cort, cele două căsuțe comandate la meșterii lemnari din Apuseni erau gata montate. Familiile lor se puteau muta. Începeau o aventură, o nouă viață în libertate.
La Doage
"Tati, putem să vorbim tare aici?", a întrebat în prima zi Nicholas. "Sigur că da, putem să vorbim cât de tare vrem aici", i-a răspuns Roni fiului său. Și în timp ce oamenii mari aranjau casele, copiii s-au dus fiecare pe câte un deal și au început să strige unii la alții. Strigau cât puteau, râdeau și alergau prin fânul înalt. Era libertatea la care părinții lor visaseră pentru ei. Noua lume pe care doreau să o inventeze avea la temelie explozia aceasta de fericire ingenuă, printre flori de câmp, în adierea răcoroasă a pădurii. Viața ca o vacanță nesfârșită. De-atunci au trecut trei ani, și ceea ce părea pentru ultimii locuitori din Bătrâna o toană de-o vară a unor tineri nebuni s-a dovedit a fi apariția unor vecini temeinici în sat.
Casa lui Roni are doar două camere. Prima este, de fapt, un mare living, cu bucătărie. Într-o parte se află o sobă de cărămidă cu plită, pe care Camelia gătește. Lângă ea este o masă lungă, de lemn. În celălalt colț, Roni și-a improvizat un mic atelier și, lângă el, locul unde Nicholas își face conștiincios lecțiile. Cealaltă cameră este dormitorul. Deși casa nu este mare, pare foarte spațioasă, pentru că mobila este puțină și ferestrele luminoase. Cămara este în pod, toaleta este afară. Nu au apă curentă și nici electricitate. "Uite, avem aici o baterie de mașină. La ea este legată toată rețeaua electrică a casei. Sistemul de iluminat e pe leduri care consumă foarte puțin, și avem lumină destulă, timp de două-trei săptămâni, cu o singură încărcare a bateriei. La aceeași baterie încărcăm și puținele aparate electronice pe care le avem - un laptop și un telefon mobil. Cu apa e mai dificil, trebuie să o aducem cu bidoanele de la aproximativ un kilometru distanță, de la izvor. Dar asta ne-a învățat să fim mai economi", îmi explică Roni. Toată casa lor este plină de ghivece cu flori și plante. Cele mai multe sunt de aloe, însă vezi tot felul de minunății, de la lămâi la avocado sau căpșuni, aranjate cu grijă la ferestre și în locurile luminoase.
Casa lui Florin este cam tot atât de mare, aflată pe o costișă, la o sută de metri de casa lui Roni, tot în marginea pădurii. Poate singurul lucru care le diferențiază este că Florin folosește panouri solare. Și acoperișul... Un acoperiș verde, pe care deja a crescut fânul, iarna fiind auriu, iar vara verde, amestecat cu flori. Înăuntru, livingul lui Florin este mai mare și e de fapt o seră de flori. Plantele sunt așezate pe trei niveluri, în funcție de înălțime. Lângă ele este soba de gătit, identică cu cea a lui Roni și făcută de același meșter dintr-un sat vecin. Dormitorul este micuț, cu o sobă de fontă. Alături este cămara, unde pare că s-a revărsat cornul abundenței. Pentru că ambele familii au experimentat și au perfecționat grădini bio de vis.
Permacultura
Sătenii din Bătrâna erau foarte curioși să vadă cum vor putea supraviețui aceste două familii în lăstărișul de lângă pădure, fără curent electric și, mai ales, fără niciun animal pe lângă casă. După ce expresia panouri solare a făcut înconjurul satului și oamenii s-au dumirit cum au rezolvat noii vecini cu electricitatea, au văzut apoi cum familiile de irlandeji se apucă de curățat locul. În doar câteva săptămâni, în jurul caselor lor pământul era curat și semăna într-adevăr a curte de om. Rămânea însă întrebarea: "Din ce vor trăi ei, dar mai ales copiii lor?". Au văzut că cei doi bărbați sapă șanțuri lungi, care în câteva zile deveneau niște mușuroaie mari și ciudate. Un nou cuvânt a început să circule prin sat: permacultură.
"Ne-am mutat în mijlocul naturii și era normal să renunțăm la felul de a mânca de la oraș. Am vrut, atât pentru noi, cât și pentru copii, să mâncăm cât mai natural. Am devenit vegetarieni și am ales soluția permaculturii: metoda cea mai bună de a obține o producție maximă de legume bio. La început, am luat iarba de deasupra, glia cum se spune, și am lăsat-o deoparte. Am săpat șanțuri lungi și le-am umplut cu lemn de tei. Peste lemn am pus gunoi de grajd, luat de la vecina Marița, și deasupra, au urmat gliile. Le-am pus cu iarba în jos și rădăcinile în sus ca să scăpăm de buruieni. Am acoperit totul cu pământul scos din șanțuri, am pus deasupra fân și abia apoi am pus semințele sau răsadurile. Un astfel de mușuroi este productiv cam zece ani. De pe un singur mușuroi am luat anul ăsta 200 de kilograme de roșii. Ideea este că lemnul de tei putrezește și păstrează apa foarte mult timp. După o ploaie bună, un mușuroi poate rezista la secetă și cinci luni. Fânul de deasupra păstrează și el umiditatea. Este un sistem foarte eficient care nu ne-a ieșit perfect din primul an", îmi explică Florin.
Roni și Florin mi-au povestit încercările prin care au trecut. Niciunul dintre ei nu făcuse agricultură înainte, așa că s-au pus pe citit și pe răscolit internetul în căutarea soluțiilor. Multe lucruri teoretice nu se potriveau în practică. Așa cum a fost piramida legumelor, un experiment ratat, din cauză că înclinația pământului era mult prea mare și apa nu intra în el. Au început apoi să aclimatizeze diferite legume. Unele s-au prins și au mers bine, altele au fost un eșec. "Uite aici", îmi arată Roni o tufă argintie, "e o varză furajeră, foarte bună de consumat iarna. La temperaturi scăzute devine crocantă, se mănâncă exact așa cum e. Am crezut că e doar pentru animale, dar după ce am citit câte vitamine are, ne-am hotărât să o cultivăm".
Au învățat în timp că buruienile nu trebuie smulse, ci tăiate cu foarfeca și lăsate acolo unde cad, că șoarecii nu strică nimic, chiar dacă își fac adăpost în lemnul putrezit, că cel mai bine e să plantezi tutun împrejurul grădinii, ca să țină la distanță insectele dăunătoare, sau să plantezi din loc în loc floarea-soarelui, ca să atragă albinele la polenizare. În permacultură, legumele sunt plantate amestecat, nu pe soiuri sau genuri, și marele avantaj este că ai producții mari, fără prea mult efort. Succesul grădinilor se vede cel mai bine în cămară și în bucătărie.
Camelia ne invită să luăm prânzul și masa este încărcată cu cele mai delicioase mâncăruri bio. De la dovleac fierbinte cu miere și scorțișoară, la broccoli, cartofi dulci și platouri de legume colorate și crocante. Ca fel principal, ciulama de creasta-cocoșului, o ciupercă ce crește pe trunchiul cireșilor. La desert, poți alege orice fel de compot din cămara burdușită.
"Din fericire pentru noi, în Bătrâna sunt destule case și livezi abandonate", spune Camelia. "Avem la discreție toate fructele și, în plus, sunt cât se poate de bio, nefiind tratate cu nimic. Oricum, urmează să ne facem și noi propria noastră livadă. Ca vegetarieni, fructele sunt vara una dintre principalele surse de hrană proaspătă".
Copiii
Probabil nu există copilărie mai frumoasă decât cea printre miliarde de flori, descoperind cântecul păsărilor din pădure și adormind seara, după o zi de alergătură pe dealurile nesfârșite și parfumate, cu ochii la cerul luminat de stelele misterioase. Să ai copilăria plină de mirosurile pământului, de infinita diversitate a frunzelor și a gândăceilor, să te îmbujorezi de aerul tare, în timp ce vântul îți prinde în păr mirosul dealurilor arse de soare poate să fie un izvor de energie pentru tot restul vieții. Așa trăiesc copiii celor două familii de la marginea satului Bătrâna. Și, când vremea este urâtă, se retrag în livingul plin de plante și încep să construiască, din te miri ce, adevărate povești. Un băț poate să devină din nou căluț nărăvaș, o hârtie se poate transforma în mașină, sau un dop cu apă - în lacul în care se îneacă piticii neascultători.
"În primul rând pentru copii am vrut să ne mutăm aici. Am vrut ca ei să crească învățând ce înseamnă, cu adevărat, viața și natura. În Irlanda stăteau toata ziua în fața unui televizor mare cât fereastra, pe un morman de jucării. Și mereu cereau alte și alte jucării. Aici, doar mingea este de cumpărat, și mi se pare că sunt mai fericiți și mai împliniți decât înainte".
Singura problemă ar putea să fie, totuși, educația, pentru că niciunul dintre copii nu merge la școală sau la grădiniță. Cei de la protecția copilului s-au sesizat, au venit și au pus câteva întrebări. În cele din urmă, nu au avut ce să le reproșeze. Copiii sunt înscriși în Irlanda la școală. Au voie să învețe acasă, cu condiția să se prezinte periodic la evaluări. De altfel, toți trei vorbesc la fel de bine și româna, și engleza, și își fac lecțiile zilnic, cu unul dintre părinți.
"Nu cred că vor fi inadaptați", spune Roni. "Faptul că nu au o tabletă sau un i-Phone de la zece ani nu este un dezavantaj față de ceilalți copii. Dimpotrivă, ei câștigă aici o libertate a imaginației și a gândirii care le va fi de mare folos. Aici vor crește departe de seducția banului și, în definitiv... nu cred că există raion de jucării unde să găsești lucruri mai interesante decât însăși viața în mijlocul naturii".
Pe geam se văd cei trei prieteni micuți alergând prin grădină. Fie aleargă să descopere noul teritoriu al zânelor, fie se grăbesc să se adăpostească în cetatea invizibilă a ierburilor aurii. În colțul lor de joacă din casă au lăsat neterminați câțiva pitici făcuți din lut. Imediat se vor întoarce la ei, pentru că nu pot să-i lase dezbrăcați, e obligatoriu să le picteze niște hăinuțe noi și colorate.
Droguri cu păsări și flori
Departe de zgomotul și furia lumii moderne, două familii își construiesc mai departe micul lor paradis. Locuitorii din Bătrâna se minunează, făcându-și cruci până la pământ. Nu țin nici măcar o găină, mănâncă numai buruieni. Pentru lemne de foc nu taie din pădure nimic, folosesc doar copacii căzuți. Poliția a făcut o anchetă, se pare că nu cultivă droguri. Au venit din Irlanda, unde câștigau bine de tot!
"Când am renunțat la viața aia, am fost ca niște dependenți care renunță la un drog. Nu doar că am avut o perioadă de sevraj, dar și acum avem momente când mirajul de-acolo ne atrage. Momente în care te întrebi: «Da' oare am făcut bine că am renunțat?». Și vezi apoi o floare în grădină sau două păsări care se iubesc în zbor deasupra ta și imediat acoperă toate îndoielile".
La ora înserării, cele două familii stau jos, pe iarbă, pe coasta dealului dintre cele două case. Cerul e când roz, când violet, iarba a devenit roșie, de parcă valuri de foc unduiesc în lumina apusului. Luna se vede palidă deasupra, și parcă tăcerea ei s-a revărsat peste pădure, până departe, la orizont.
"Cei din sat nu au cum să ne înțeleagă. Suntem pe același drum, dar mergem în sensuri diferite. Lor li se pare că acolo de unde venim noi curge lapte și miere, și nu pot pricepe de ce am renunțat la tot pentru locul ăsta. Nu le putem explica nimic, mai ales noi, care suntem pentru ei niște ciudați. Tot ce le putem spune e că noi am fost acolo unde visează ei să meargă și tocmai de aceea am ales să fim aici. Nu putem schimba lumea, nu putem schimba sistemul, pentru că nu noi le-am creat. Fiecare dintre noi putem să ne schimbăm însă viața. Și asta poate schimba, într-adevăr, universul."
P.S. Eroii reportajului nu au dorit să fie fotografiați.