Poveștile se trag încet înapoi. Se ascund, se uită, suprafața lor se șterge, se retrage înăuntru, în cotloane neștiute, pentru care nu mai există hărți și nici măcar amintiri. Se prefac în basme, iar basmele în legende, un ecou slab, năluciri ale vremurilor în care totul era viu și se întâmpla aievea. Ca să ajungi la ele, în inima lor uitată, trebuie să te îndepărtezi de lumea pe care o știi și să ajungi departe, în locurile ferite în care ele, poveștile vii, încă se mai pot spune, încă se mai pot trăi. Cioclovina, un sat ascuns din Podișul Luncanilor, ar putea fi tărâmul acela magic pe care îl cauți. Drumul e lung și sinuos, indicatoarele puține, toamna e aici, lângă tine, îmblânzită de un soare leneș, o făptură arămie care a vrăjit pădurea prin care treci. Totul pare încă posibil. Încă un pic, îți spui, și vei ajunge în locul în care apele încă nu s-au despărțit, locul în care basmul și realitatea trăiesc laolaltă, se amestecă, sunt unul și același lucru. Trebuie. N-are cum să fie altfel.
Ajungi în sat. Casele se răsfiră, ca peste tot în zona Luncanilor, una pe un deal, alta pe un altul, dar de întâlnit, nu întâlnești pe nimeni. Viața pare încremenită, de parcă singura ființă care a mai rămas să-ți dea socoteală ar fi toamna asta tăcută, care leagă cerul de pământ. Casele sunt vechi, porțile închise. Bați la una dintre aceste porți și într-un târziu ți se deschide. Maria, femeia care îți vorbește, nu s-a născut aici, și-a urmat bărbatul, bărbatul e plecat la oraș, la muncă, zâmbește, e mulțumită de viața ei, aici, sus, liniștea-i liniște, iar pământul rodește, drum e, apă, în fântână, magazinul e cam departe, abia în Luncani Vale, dar oamenii care mai sunt se ajută unii pe alții, nu-i bai, și cine coboară aduce provizii pentru toată lumea, oameni suntem, ce rău ar fi dacă n-am fi așa. Mai e și curent în Cioclovina, iar ăsta e lucru mare, pentru că nopțile se lungesc, și ce ne-am face fără televizor, ne-ar înghiți urâtul, că doar câteva case mai sunt locuite în sat, bătrânii s-au tras în jos, la copii, iar copiii, vorba aia, sunt în putere, au plecat să-și facă un rost, să câștige niște bani acolo unde se câștigă banii. În Cioclovina poți să muncești multe, că-i de cosit, de tăiat lemn, de îngrijit livada, de hrănit vite, de pus de țuică, dar bani n-are cine să-ți dea pentru toate astea. Vorbești, înțelegi și pleci mai departe. Poveștile se ascund odată cu oamenii, sunt părăsite încet, niște case răsfirate, una pe un deal, alta pe un altul, în care nu mai locuiește nimeni. Va fi mai greu decât credeai să dai de firul lor ascuns, pentru că ceea ce cauți s-a întâmplat acum mii, o eternitate de mii de ani. Ceea ce vrei să afli aici sus s-a întâmplat cândva, într-o lume plină de întuneric. Pentru că aici, în Cioclovina, pierdute pe sub iarba înaltă, se află toate potecile de demult ale dacilor, drumurile lor secrete dintr-un teritoriu fabulos, aici, ascunse în stâncile înalte, se află Peșterile Ponorâci - Cioclovina cu Apă și Cioclovina Uscată, peșteri aproape uitate, despre care televizorul care a cucerit lumea nu vorbește niciodată.
Ion Bălușe te primește și el în curtea lui. O gospodărie mare, bine rostuită, în care femeile aleg porumbul adus din vale, iar el șlefuiește de zor niște scânduri de lemn. Viața merge înainte, atât timp cât din unele case mai iese fumul, iar lucrurile care trebuie făcute vor rămâne veșnic aceleași. Doar despre cele două peșteri și despre poveștile de demult Ion Bălușe nu știe ce să-ți spună. Din 37 de familii au mai rămas doar 9. "Sunt nouă căși din care mai iese fumul. Bătrânii s-or dus și ei, ie, care sub pământ, care pe la copiii și nepoții lor". Odată cu ei, poveștile. Drumurile par închise. Cum închisă este acum și Peștera Cioclovina Uscată.
Lucrurile care se știu
care se știu despre cele două peșteri din inima Munților Șureanu nu mai aparțin oamenilor de aici. Poveștile sunt spuse de speologi în limba aceea pe care Ion Bălușe nu o poate înțelege. Pentru că peșterile astea nici nu le mai simte ca fiind ale lui. Sunt ale tinerilor care vin aici din orașe mari, singurii care mai intră în galerii printre stalagmite și stalactite, singurii care mai sunt interesați de ele. Iar ceea ce poți afla, atunci când te documentezi, sunt informațiile mari și seci, descoperite în peșteră și studiate apoi în laboratoare, informațiile care dezvăluie și atestă, cele care confirmă și încadrează în timp, cele care nu spun povești și nici nu dezgroapă basme. Afli, desigur, felul în care s-au format peșterile și lungimea lor, cea Uscată de doi kilometri, cea cu Apă de aproape opt, afli, de pildă, că în Cioclovina Uscată s-a aflat cel mai mare zăcământ de guano din Europa, îngrășământul aflat la mare preț la începutul secolului XX, pentru care habsburgii au pornit o exploatare industrială în toată regula, cu angajați, vagoneți și funicular, totul pentru ca "bogăția" lăsată în urmă de coloniile de lilieci să ajungă la Gara Pui, iar de acolo, în vagoane, până în Austria. Afli că tot aici, în Cioclovina Uscată, s-a descoperit cel mai vechi craniu de "homo sapiens fosilis" și cel mai vechi monocristal de calcit din România. Afli, iarăși, că în peștera vecină, Cioclovina cu Apă, s-a descoperit un tezaur cu peste șase mii de obiecte din bronz, chihlimbar, sticlă și faianță, vechi de trei de mii de ani, din perioada Hallstatt... Informații care nu au vreo legătură cu viața lui Ion Bălușe și nici cu a celorlalți oameni, puțini, din ce în ce mai puțini, care mai trăiesc aici. Peșterile nu le mai aparțin, au fost, cel mult, locurile în care, pe vremea Imperiului Habsburgic, bunicii și străbunicii încărcau în vagoane excremente de liliac, locurile în care s-au jucat de copii sau au coborât cu vitele până la izvorul care țâșnește cu putere din peștera cu apă. Doar dacă îi întrebi pe oameni ce e cu denumirea locului, firul ascuns al poveștii începe, ușor, să iasă la lumină. Locul acesta ce apare pe hărțile austriecilor ca "Cioclovina" ar avea, de fapt, mai multe sensuri, toate coborând adânc, foarte adânc, în inima, acum uitată, a istoriei. Ar fi vorba de cuvântul "ciocloavă", folosit cândva cu dispreț de oamenii simpli, pentru boierii fără inimă. Dar aici, în locurile astea, moșii și boieri nu au existat vreodată. Ar mai fi și etimologia care trimite la limba turcă, "cioc", "lovin", "vânat" "mult", dar, iarăși, nici turcii nu au ajuns vreodată până aici. În schimb, profesorul Valer Trufaș vorbește despre cuvântul dacic "ciclov" - intrare în peșteră - și de un alt cuvânt cu origine dacică, "ponor", care înseamnă locul în care apa dispare în subteran. Asta îmi spune și Ion Bălușe: Cioclovina înseamnă peșteră. Și îmi mai spune ceva: "Ferește-te de jidovini când intri înăuntru". "Jidovini?" "Da, ei. Uriașii care or fost primii aici. Bătrânii mai știu să povestească de ei, ie".
Cobor până la peștera cu apă. Intrarea e cu adevărat uriașă, sunt 16 metri de înălțime, prin care cerul se pierde încet, într-o mare de întuneric și apă. Intru cu băgare de seamă. Lumina dispare, înghițită de o singurătate asurzitoare, în care doar apa, ca un șarpe tăcut, se mai furișează la picioarele tale. Nu știi ce cauți, dar inima îți zvâcnește cu putere, ca și cum, în bezna asta în care te afunzi, ai putea să întâlnești uriași. Toate poveștile încep de aici. De la presimțirea, fiorul și teama nelămurită că lucrurile ar mai putea fi posibile. Și de la un om care să mai știe, să mai creadă și să mai povestească toate astea.
Povestiri dintr-o altă lume
Mariana Marian e unul dintre acei oameni vii, năvalnici, pentru care inerția, plictisul sau supunerea nu au fost inventate. Un om fără astâmpăr, care scotocește în lucruri ca să le găsească sensul drept. A lucrat ca bibliotecară în Boșorod, a fost ultima învățătoare pe care a avut-o satul Cioclovina. La mijlocul anilor '80, în plin comunism hâd, rosturile satului erau încă închegate, copii și bunici încă mai trăiau laolaltă, din 20 de case mai ieșea fumul, iar asta era de ajuns. Călușerii urcau din toate satele Luncanilor până în Cioclovina, de Crăciun, Pășterii aduceau Paștele de la biserica din vale, până la crucea din sat, apoi se încingeau hore, iar oamenii jucau de bucuria Învierii, până dimineața. Doar de trei ființe se temeau oamenii pe atunci, și asta rămăsese de când era lumea lume. Ursul, lupul și șarpele. Și nici măcar de teamă, îmi spune Mariana Marian, nu era vorba. Ci de un soi de respect pentru făpturile puternice și neîmblânzite care trebuie ținute departe de gospodării. Oamenii se fereau să le pronunțe numele, ca nu cumva gestul magic al rostirii să le aducă aproape. Șarpele era "buba", ursul era "macavei", lupul - "gădină". Pentru fiecare sălbăticiune în parte satul ținea o sărbătoare anume, prin care le cinsteau puterea și îi țineau departe. La fel pentru trăsnet, la fel pentru foc. Altfel, noaptea, atunci când urșii care stăpâneau pădurile nesfârșite cutezau să intre în livezile oamenilor după prune sau după mere, și bărbații, și femeile ieșeau fără teamă să îi înfrunte. Doar locul lor nu era acolo, "că oamenii-s oameni, iar sălbăticiunile sălbăticiuni". Și de iele, "Heli Frumoasele", și de caii sălbatici, ființele miraculoase care iau mințile fecioarelor în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare, "Caii lui Sântoader", a aflat Mariana Marian că trebuie să se ferească, cât a fost învățătoare în Cioclovina. Dar nu-i era frică. Era tânără, iar pentru o fată născută în locurile astea, în Boșorod, toate credințele și magiile erau firescul lumii, o împletire de la sine înțeleasă, dintre văzut și nevăzut. Doar unii bătrâni o mai certau, atunci când se întorcea prea târziu peste dealuri și văi, de la vreo horă dintr-un alt sat. "Hăi, fată, de une-mi vii așa de noptie?", "De la joc, moș Gherasim, de unde?". Mariana Marian nu putea să mintă, cum nu poate nici acum, când stă în fața mea. Își amintește și zâmbește încet: povestiri dintr-o altă lume.
Apoi, lucrurile au început să se schimbe. Bătrânii au plecat în lumea nevăzută de dincolo, copiii, în cea văzută de la oraș. S-a închis școala, casele au început să fie părăsite, s-a adus curent, iar, odată cu el, televizoare. Cei cândva tineri au ajuns bătrâni și au coborât în vale, ca să le fie mai ușor iarna, atunci când zăpada îngroapă Cioclovina într-o mare uriașă și tăcută, fără maluri și fără timp, prin care nu mai poți trece. O întreb pe Mariana Marian de peșteră, o întreb de uriașii care au trăit acolo. Îmi zâmbește din nou și îmi spune că am cu cine să vorbesc. Chiar aci, în Boșorod, trăiește un bătrân din Cioclovina care știe.
Muntele vrăjit
Romulus Miclăuș, însă, nu e bătrân deloc. Are 78 de ani, dar e înalt, puternic și viu, un om tânăr pe dinăuntru, mai tânăr decât mulți tineri din marile orașe. Vezi asta după felul în care se mișcă, după lumina care i se întipărește pe chip atunci când zâmbește, după pofta cu care vorbește despre amintirile care nu l-au părăsit, care nu sunt nici nostalgice, nu ascund nici oftat, nici regret, nici tristețe, sunt doar viață trăită și atât, viață încă vie, viață care poate fi povestită ca și cum s-ar fi întâmplat cu o clipă înainte.
Omul ăsta, născut în 1935, a trăit istoria aievea, a prins vremurile în care austriecii scoteau din peșteră "guană" și-o transportau până la Gara Pui cu "furnicularul", a prins războiul, pe comuniști, vremurile în care trăim, dar n-a uitat nicio clipă vremurile fără timp în care poveștile erau una cu realitatea și se trăiau, firesc, laolaltă. Povestește încet, fără să se grăbească, de parcă acum 70 de ani ar fi fost ieri, iar el, copilul, cobora cu vitele la gura peșterii, ca să le adape acolo, printre păstrăvi și pietre, cu apa aceea rece, pe care o simțea ca fiind a lui. "Și ce de păstrăvi mai erau acolo, în bulboana de la gura peșterii, numai întindeai mâna, dacă erai dibaci, și, haaa, și prindeai unul!" Vremuri de copil în care toate potecile știute și neștiute te poartă spre locuri miraculoase, în care, seara, la sfârșitul treburilor și al hălăduielii, cobori la gura peșterii, te scalzi și lenevești după pofta inimii.
Oamenii lucrau atunci la Peștera Uscată, dar pe austrieci nu puteau să-i creadă. Și el, ca toți oamenii satului Cioclovina, știau că ceea ce scot oamenii străini din peștera lor nu putea fi "guană". El, copilul Romulus Roman, a intrat de multe ori în peșteră, doar era pe pământul casei lui, și știe. Ce era acolo, mormane uriașe de o adâncime fără sfârșit, nu putea veni de la liliac: "Că liliacul ce-i? Ia așa, un șobolan cu aripi!" Și să nu-i spună lui cineva că lucrul ăla era doar spurcăciune de liliac. "Că era prea mult, înțelegeți? Și cine a mai văzut așa un munte întreg de spurcăciune de la o gânganie așa de mică? Că i-ar fi trebuit mii de ani, și ce zic mii, milioane de mii de ani, să înalțe așa un munte doar cu spurcăciunea lor". Și mai e ceva, moș Roman, cum i se spune acum, a pus mâna în "guană ăla, iar mâna tot intra și intra, te ungeai ca cu o alifie, dar nu escrement era, era un pământ gri și moale, ca o catifea". Și știe foarte bine ce era cu el, tot satul știa. Era pământul uriașilor care au intrat în peșterile alea două când n-au mai vrut să trăiască în lume.
Uriașii
Moș Roman i-a văzut. Cu ochii lui i-a văzut, atunci când austriecii tot săpau în muntele de guano și-l scoteau în vagoneți, pe șină, afară la lumină. Pentru că într-o zi, îngropate în pământul vrăjit, oamenii au descoperit niște schelete uriașe, cu care n-au avut ce face. Și le-au aruncat, doar nu foloseau la nimic, în pădure, iar el, copil, le-a văzut și a înțeles că bătrânii care povesteau aveau dreptate. Erau oase de om, "așa de mari, că nici nu le poți duce cu privirea", erau cranii și dinți, dinții mai mari ca ai mistreților și deloc încovoiați. I-a îngropat pe oamenii ăia care au trăit la începuturile timpurilor, i-a îngropat pentru că au fost buni și nu puteau fi lăsați așa, ca niște fiare, că doar oameni erau și ei, chiar dacă se numeau "uriași". Sunt și acum acolo, mi-a promis că o să mă ducă să-i dezgropăm împreună, într-o zi. "Să vezi și tu și să înțelegi. Mi-e doar să nu-i supărăm iară, cum i-au supărat străinii, când i-au scos din pământul lor vrăjit". Pentru că din pământul ăla, acolo unde-l puneai, tot ce era bun înflorea pe dată. Satul știa că-i pământul uriașilor și-l foloseau cu grijă și rar, să nu-i supere. "Ăla a fost pământul dintâi", zice moș Roman. "Pentru că ei, uriașii, au fost primii aici, ei ne-au adus pe noi și de la ei a început totul. Că pe ei i-o făcut primii Dumnezeu, și ei or stăpânit lumea și doar ei erau când nu era nimic. Și ei, când or știut că s-o făcut timpul, ne-or adus pe noi pe brațe, că, de mari ce erau, ne duceau ca pe prunci, și ne-or adus cu totul, cu căși, cu vite, cu toate uneltele, și ne-or pus în locul ăsta, ne-or lăsat să fim, ne-or învățat tot ce trebuie făcut, cum să cosești fânul, cum să îngrijești de vite, cum să pui cartofii, roșiile și ceapa, tot, tot, tot, și când noi om învățat, atunci ei or știut că atât le-o fost să fie, că au împlinit porunca lui Dumnezeu, și și-or luat pământul care era al lor, pământul ăsta care e dedesubtul pământului pe care călcăm noi acuma, l-or luat și s-or băgat cu el în peșteră, să-și facă somnul ăl de veci. Ie, și n-or mai ieșit de acolo, până nu le-or scos străinii oasele afară. Că peștera cu apă de-ai văzut-o, și aia o fost a lor, că a fost făcută să fie cât erau ei de mari, ca să încapă cum trăbă. No, și ai văzut acu' cât e ea de 'naltă, nu? No, așa de mari erau și ei, ie".
Tac și nu știu ce să spun. "Dacă tu vrei să crezi că pământul ăla e spurcăciune de liliac, n-ai decât. Și fă-mă pe mine moș nebun, nu mă supăr. Hai să-ți mai spun și altele, dacă tot oi viit atâta drum, să vezi cum o fost cândva la noi".
Război și pace
Firesc, de la sine înțeles, moș Roman îmi povestește apoi întâmplări din alte vremuri, la fel de reale ca cele cu uriași, doar și pe astea, ca și pe celelalte, a apucat să le vadă cu ochii lui. Îmi povestește de străini, alți străini decât cei care i-au scos pe uriași la lumină. Străinii ajunși pe dealurile nesfârșite ale Cioclovinei odată cu războiul, străini germani, care apăreau în sat cu privirile lor pierdute, în uniforma lor ciudată, cu arme și muniții și cuvinte din altă limbă, oameni mai stranii și mai fantastici, pentru moș Roman, decât uriașii care au trăit demult, la începuturile timpului. Bătrânul își amintește: "Uite așa îi vedeam - puncte negre care veneau prin fâneață, vai de capul lor, se tot făceau mari și ajungeau la tine la poartă și, când ajungeau, ziceau doar atât - brânză, lapte - că atât știau să zică, și mumă-mea mă trimetea să le aduc, că tată-miu, ca toți bărbații din sat, era la război, și le aduceam, ce era să fac, și ei mâncau de ziceai că n-au mai mâncat niciodată, așa foame le era". Altă dată, își amintește moș Roman, "o venit unu' mai blonziu, ăsta se ascundea de ceva, n-avea nici uniformă, nici nimic, tot fugea și fugea, ca o jivină speriată, și noi l-am întrebat de unde e de loc și el ne-o spus, că țin minte și acu' - tot de unde răsare soarele. Și ne-a arătat soarele și pe urmă a scos poză cu femeia și copiii lui și-o început să plângă și-o tot plâns omu' ăla și i-o zis maică-mii, că nu uit câte zile oi avea - "foame, mama" - așa i-o zis, și când o plecat, tot de unde răsare soarele s-o dus, și ne-o spus un moș de-al nost', că nu mai știu cine acu', că ăsta o fost un dezertor și că, dacă tot de unde răsare soarele se duce acas', musai să fie rus. No, așe o fost războiul la noi în Cioclovina, și cu ruși, și cu nemți, și cu bărbații noștri plecați să lupte, cu de toate". După război, nu mai era nimica, că au fost luate toate, zice bătrânul, dar din nimicul ăsta, bărbații care s-au întors de pe front au făcut rosturile cum erau odată. N-au mai venit nici ruși, nici nemți, ci doar comuniști, care să caute oameni ascunși în peșteri. "Ne-au întrebat dacă i-am văzut, că, ziceau ei, ăștia de se ascund îs răi, au puști, pistoale și nu vor să înțeleagă ce bine e acu'". Erau partizani și erau ascunși în peșteri, dar, ca un făcut, nimeni din Cioclovina nu-i văzuse și nu auzise de ei. Doar îi hrăneau târziu, în noapte, ca să prindă puteri oamenii ăia răi cu puști și pistoale, care nu înțelegeau ce bine e acum.
Strănepotul dacilor și al uriașilor din Cioclovina
Moș Roman era deja de 16 ani când un mare profesor a venit să locuiască la ei ca să-i caute pe daci. Nu-și mai amintește cum îl cheamă, dar ține minte că era un om foarte deștept, care mânca ce mâncau și ei, "vorbea cu noi de parcă tot niște domni eram și noi", se purta cinstit și drept, iar toată ziua era plecat în cele două peșteri. "N-oi avut curajul să-l întreb ce-o cătat și ce-o găsit, dar de găsit, o găsit el ceva, că prea bucuros era într-o zi, când s-a întors din peșteră și mi-o zis că trăbă să fiu mândru că sunt dac. M-o luat dup-aia cu el la Grădiștea, să sap la cetatea dacilor, și am tot găsit lucruri, și unelte, și oale, și căzi întregi cu grâu ars, dar cel mai mult mi-o rămas gândul la o săcure de argint, că așa de țapănă și de bună era, că mai-mai aș fi luat-o. Dar n-aveai voie, trebuia să arăți totul la domn' profesor, și asta am și făcut, că un lucru oi ști și eu - cinstea-i cinste și omu' tră' să fie om".
Romulus Miclăuș îmi zâmbește din nou. "No, așe. Îs strănepotul dacilor și al uriașilor și îs din Cioclovina". Îl întreb dacă-i e dor și-mi spune că-i e dor. Dor de satul care spunea despre cel care caută nevastă în alte locuri că-i un "amărât și un neica nimeni" și că "fuge ca să-și ascundă urma". Dor de locul în care, de Paști, doar trei oameni vrednici, aleși de bătrânii satului în fiecare an, au dreptul să coboare la "beserica" din Luncani, ca să aducă și pentru ceilalți Pășteriu. Dor de obiceiurile vechi, dor de peștera plină de păstrăvi și minuni, lângă care și-a trăit copilăria. Dor.
Poate că el, Romulus Miclăuș, nu se va mai întoarce acolo prea curând. Dar acum, pentru că firul poveștii m-a adus în inima uitată a lucrurilor, știu că eu, străinul, mă voi întoarce. Trebuie. N-are cum să fie altfel.