Slovacia e un model de ambiție și încrâncenare. În doar 10 ani, ceea ce oficialii americani numeau "gaura neagră a Europei" a devenit prima țară fost comunistă din centrul continentului care face față rigorilor economice ale Zonei Euro. "Modelul slovac" nu are nici naturalețea și nici claritatea celui polonez. E, pur și simplu, ambiția unor oameni în a-și depăși limitele și încrâncenarea de a sta cât mai departe de tentațiile nefaste care i-au tras în jos, la începutul anilor '90. Slovacia a demonstrat că se poate. Povestea ei este, de aceea, cu atât mai semnificativă pentru România.
Bratislava: ilustrată dintr-un alt anotimp
La mijloc de septembrie, Bratislava te ademenește cu un soare imperial, rămas, parcă, de pe timpul Imperiului Habsburgic, încărcat de fast și de aur greu. Pe tot drumul spre Slovacia, toamna-și întinsese deja pelerina melancoliei peste tot ce-a mai rămas dintr-o lungă vară fierbinte. Luminoasă și încă înverzită, Bratislava pare o ilustrată decupată dintr-un alt anotimp. O ilustrată ușor patinată, cu parfum imperial, habsburgic, cu străduțe înguste și cochete, cu restaurante pe marginea trotuarului, cu berării veritabile, cu catedrale vechi, cu muzee, săli de operă și teatre în care mari artiști ai secolelor trecute au dat reprezentații de neuitat. Aflată la nici 70 de kilometri de Viena, Bratislava a fost mereu - nici nu se putea altfel! - în mijlocul efervescenței europene. A împrumutat stil și rigoare vieneză, sub care a ascuns, discret, pe fundal, o liniște provincială ce o face să semene, cumva, cu orașele din vestul Ardealului. De fapt, Bratislava, cu cei 500.000 de locuitori ai săi (dintr-un total de 5,5 milioane de slovaci), nici nu e cu mult mai mare decât Clujul. Însă Dunărea, navigabilă, care o împodobește precum un colier de preț îi dă o prestanță aparte...
Agonie și extaz
"Slovacia e o gaură neagră în inima Europei!". Remarca, de o duritate fără precedent, în cazul unui diplomat de calibrul Madeleinei Albright, secretar de stat al Statelor Unite ale Americii în exercițiu, venea ca o umilință în plus pentru slovacul de rând. Se întâmpla în 1997, la patru ani de la separarea de Cehia și de la momentul în care Vladimir Meciar preluase guvernarea. "Pentru lumea occidentală, nu mai era nicio diferență între noi și Serbia lui Milosevic sau Belarusul lui Lukașenko. De altfel, un cunoscut analist al fenomenelor democratice europene, Ivan Krastev, spunea, la rândul său, că singura diferență dintre Belarus și Slovacia era aceea că la noi se bea bere, nu vodcă", îmi povestește, la o bere, Rastislav, un tânăr de vârsta mea, care a prins, student fiind, declinul slovac de la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut.
Nu trecuseră nici 10 ani de la ruperea Cehoslovaciei și, în vreme ce cehii intraseră în rândul lumii bune, slovacii erau complet izolați de Occident, captivi ai sistemului autocratic al naționalistului Vladimir Meciar. Plecaseră, practic, la despărțirea din ianuarie1993, de la același nivel de trai, iar acum, coroana slovacă era mai slabă cu o treime decât coroana cehească și, în vreme ce la foștii parteneri de federație șomajul se scria cu o singură cifră, și aceea mică, Bratislava raporta statistici îngrijorătoare: 20% din populația activă nu avea un loc de muncă!
Meciarismul, promisiunea unei Slovacii clădite pe propriile forțe, care exploata frustrările unui popor aflat mereu la mâna celor puternici - Regatul Ungar, apoi Imperiul Habsburgic - și care n-a avut niciodată, de-adevăratelea, șansa de a se autoguverna, s-a dovedit o minciună sfruntată, menită să servească drept paravan pentru privatizări frauduloase, făcute în beneficiul noii oligarhii. "Prin noi înșine" devenise, tot mai clar, "Pentru noi înșine" - oligarhii se îmbogățeau văzând cu ochii, în vreme ce întreprinderile pe care puseseră mâna după privatizările de la începutul anilor '90 falimentau una după alta. Oamenii ajunseseră pe drumuri, iar băncile de stat, care finanțaseră generos dezmățul noilor magnați slovaci, erau în pragul colapsului. Visul Slovaciei independente devenise un coșmar. Lumea s-a speriat atunci și, în 1998, a votat masiv anti-Meciar. A ajuns la guvernare o coaliție pestriță, condusă de Mikulas Dzurinda și de tânărul finanțist pro-reformist Ivan Miklos. Slovacia o ia hotărât pe calea reformelor. Reușește să intre simultan, în 2004, în Alianța Atlanticului de Nord (NATO) și în Uniunea Europeană. După alți cinci ani, Slovacia devine primul stat fost comunist din zona noastră care trece la moneda euro, înaintea Cehiei, Poloniei, Ungariei și României! Cum a fost posibilă o asemenea transformare, într-un timp atât de scurt, totul în intervalul a 10 ani? Cum s-a transformat "gaura neagră" în ceea ce presa occidentală de specialitate numea, la finele anilor 2000, "Tigrul economic din Tatra"?
Divorțul de catifea
Când, în iulie 1992, premierul slovac Vladimir Meciar a declarat suveranitatea țării sale, anunțând că Slovacia nu se mai supunea legilor federale ale Cehoslovaciei, comunitatea internațională s-a temut de ce e mai rău. Balcanii erau în plin război și nimeni nu-și dorea o nouă pată de sânge pe fața Europei. Realitatea era, însă, cu totul alta. Cehii și slovacii se înțelegeau bine. Abia câte o nesemnificativă minoritate din fiecare parte vocifera pe tema despărțirii. Și totuși, în noiembrie '92, parlamentele celor două partenere de federație ratificau separarea, care avea să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993. "Divorțul de catifea", cum l-a numit presa vremii, rămâne și astăzi un mister pentru mulți...
Ivan Miklos avea 32 de ani în 1992. Un economist ambițios și stilat, pus în fruntea unui minister-cheie, cel al Privatizării, în primul guvern slovac post-comunist. Federalist convins, ministrul Ivan Miklos a fost martor al dramaticei rupturi dintre Cehia și Slovacia. "O ruptură pe care nu și-o dorea, de fapt, nimeni, nici măcar premierul părții slovace, Vladimir Meciar", spune Ivan Miklos. Vorbește amabil și degajat, într-o engleză impecabilă, în micuțul său birou parlamentar din curtea fostului Palat Regal de la Bratislava. Are aceeași prospețime a începutului, n-ai zice că au trecut 20 de ani peste politicianul Ivan Miklos. Nici faima de cel mai mare reformist al Europei, nici pozițiile guvernamentale, nici statutul select de membru al Grupului Bilderberg nu par să-l fi corupt. "Înainte de '89, diferențele dintre partea slovacă și cea cehă erau nesemnificative. Marea diferență o reprezenta structura economică a celor două zone, iar această diferență avea să se vadă abia după căderea comunismului și avea să fie, de fapt, cauza principală a rupturii", explică Ivan Miklos.
"Economia Cehiei era mai bine orientată spre piețele vestice, de aceea, efectele sociale ale tranziției au fost mult mai apăsătoare în partea slovacă. La mijlocul lui 1991, șomajul ajunsese la 11-12% în Slovacia, în timp ce în Cehia era de numai 3%! Mulți politicieni slovaci au început atunci să spună că reforma nu e în regulă, că o fi bună pentru cehi, dar că e nevoie de o reformă specială pentru Slovacia. În aceste condiții, devenise cert că nu mai puteam merge împreună. Erau viziuni prea diferite legate de felul în care trebuia condusă țara, iar asta a dus la conștientizarea faptului că separarea era singura soluție", recapitulează Ivan Miklos începuturile Slovaciei independente. "Aveam temeri mari legate de viitor, pentru că nu aveam deloc experiență în a ne autoguverna", își amintește fostul ministru. "Și, din păcate, aceste temeri aveau să se confirme cu vârf și îndesat", adaugă el.
Viața în "gaura neagră"
Juraj Karpis este fondator al Institutului de Studii Economice și Sociale din Bratislava și analistul economic cel mai în vogă în Slovacia. Ajung la el după ce mă desfăt, minute în șir, pe străduțele întortocheate ale centrului vechi. E o liniște de provincie adormită la orele după-amiezii, cuplurile de tineri șușotesc la terase, grijulii, parcă, să nu strice vraja spumei de bere din halbe. Din timp în timp, vociferările tabagice ale unei aristocrate italiene care s-a pierdut de soțul ei, rămas să pozeze mușcatele din ferestrele unei vile, sparg tăcerea și destind lumea din jur. "Giuseppe! Giuseppe! Dove sei? Ma' dai! Vieni qui!"...
Juraj Karpis e cel mai în măsură să-mi facă un portret "la rece" al Slovaciei la momentul 1997, anul când Secretarul de Stat al SUA "gratulase" țara cu eticheta de "gaură neagră" a Europei. "Ruptura de Cehia și tranziția care a urmat au fost dureroase. Am avut probleme mari cu trecerea proprietății statului în zona privată. Nu aveam o Justiție care să poată lupta cu abuzurile. Am avut parte de privatizări cu dedicație, pentru oamenii din jurul celor care conduceau Slovacia, în vreme ce investitorii străini nu se înghesuiau deloc la noi, eram mult în spatele Cehiei, Poloniei și Ungariei. Momentul adevărului a venit prin 1997-1998, când investitorii străini au refuzat să mai cumpere titlurile noastre de stat, deci, să ne împrumute cu bani. Șomajul a început să crească, lumea a văzut cum fostele companii de stat dădeau faliment, cum proprietarii slovaci care le cumpăraseră furau de la propriile firme, ca să se îmbogățească mai rapid, fără să se gândească la viitorul celor ce munceau acolo. Manipulările lui Meciar nu mai aveau efect", punctează analistul slovac. Vă sună cunoscut? Juraj Karpis vorbește despre țara sa și, în timp ce îmi explică, populez, vrând-nevrând, tabloul său cu firme și cu personaje românești. Tranzițiile Slovaciei și României seamănă ca două picături de apă! Numai că în Slovacia se ajunsese și mai departe. Încet-încet, a început să iasă la iveală teroarea cu care regimul Meciar își trata adversarii incomozi. Un cunoscut realizator tv, care îl critica deschis pe Meciar, e bătut măr, iar mașina îi e incendiată. Un personaj controversat din mediul de afaceri, martor-cheie într-un proces care putea afecta regimul, e împușcat în plină stradă... "Toți ochii erau ațintiți spre Meciar. Lumea a înțeles că nu se mai putea așa. Nimeni nu dorea să ne reîntoarcem la stilul sovietic", încheie Juraj Karpis.
Cum schimbi o țară în 8 ani
În 1998, a venit schimbarea. Iar Ivan Miklos este figura centrală din spatele acestei schimbări. A fost ministru de Finanțe între 1998 și 2002, apoi vicepremier din 2002 până în 2006. De numele său se leagă introducerea cotei unice de impozitare de 19% (devenită apoi un model în întreaga regiune și preluată, în 2005, și de Guvernul Tăriceanu, la nivelul de 16%) și a facilităților fiscale acordate corporațiilor dispuse să investească în Slovacia, printre care renunțarea la impozitul pe dividende, măsură aplaudată mai cu seamă de marile corporații străine. În 2005, la mijlocul celui de-al doilea său mandat în guvernul de la Bratislava, influentul raport "Doing Business in 2005" ("Cum să faci afaceri în 2005", n.r.) al Băncii Mondiale îl prezenta pe Ivan Miklos drept cel mai reformist ministru din lume și consacra Slovacia printre cele mai atractive 20 de țări pentru investitori.
Fostul ministru îmi vorbește despre reușitele sale ca despre ceva câtuși de puțin ieșit din comun. "Până în 2002, eforturile noastre s-au concentrat pe a prinde din urmă țările cele mai avansate în procesul de integrare euro-atlantică. Fuseserăm izolați, dar am reușit să intrăm în NATO și în UE în același an, în ianuarie 2004. Am moștenit de la regimul Meciar un sistem financiar aproape în colaps. Cele trei bănci cu capital public erau aproape de faliment și a trebuit să le salvăm, ceea ce a presupus costuri foarte mari, 12% din produsul intern brut (PIB). Le-am repus pe picioare și le-am oferit unor bănci puternice din Occident. Am făcut aceleași eforturi de restructurare și cu companiile naționale de gaz și eletricitate. A fost, iarăși, un efort uriaș, la fel ca și negocierile de aderare la UE. Apoi, am avut șansa unui nou mandat din partea alegătorilor. Am folosit șansa aceasta pentru a face reforme economice adevărate, printre ele, introducerea taxei unice, care e cea mai cunoscută. Intrarea în Uniunea Europeană a fost o șansă în plus pentru noi, căci aveam certificarea că suntem o țară reformistă și deschisă către investitori, așa că am atras tot mai multe firme străine. Dacă guvernul impune realmente politici reformiste, atunci standardele europene pot fi atinse într-un timp destul de scurt, cu rezultate chiar impresionante. Dacă facem o comparație între cele patru țări ale Grupului de la Visegrad - Slovacia, Polonia, Cehia și Ungaria - noi suntem probabil cei mai buni la capitolul reforme", crede Ivan Miklos.
În 2000, ratingul privind investițiile al agenției Standard&Poors situa Slovacia cu patru niveluri sub Cehia și Ungaria și cu trei sub Polonia. În 2005, slovacii sunt deja primii la acest capitol între țările de la Visegrad, iar în 2009, reușesc să intre în Zona Euro, ceea ce nimeni în regiunea noastră, între fostele state comuniste, nu a mai reușit, cu excepția Estoniei. Eforturile reformiste și pro-integrare aduc rezultate extraordinare. Șomajul scade de la 20% la 10% în numai 10 ani! Slovacia devine numărul unu în Europa la producția de mașini pe cap de locuitor, datorită investițiilor străine în acest domeniu - Volkswagen, Peugeot-Citroen și Kia. Alături de aceste nume, Slovacia atrage și alți investitori de mare prestigiu, precum Samsung, Citibank, Ford, Motorola, US Steel sau Whirpool. Din 2000 și până în prezent, Slovacia înregistrează cea mai importantă creștere economică dintre toate cele 27 de state membre UE, iar de la căderea comunismului și până azi, e pe locul doi, după Estonia. Acest lucru a fost posibil nu doar datorită politicilor economice și a artificiilor fiscale, ci și pentru că Slovacia are cea mai ridicată productivitate a muncii dintre toate țările din regiune (dublu aproape față de România în 2009). Slovacii sunt mai harnici și mai productivi decât vecinii lor cehi și polonezi, deși salariile lor brute sunt ceva mai mici: 770 de euro salariul mediu (față de 500 de euro în România) și 320 de euro salariul minim pe economie (față de 180 de euro în România!).
Românii, angajați de elită în Slovacia
Chiar dacă cifrele macroeconomice arată spectaculos, cicatricile comunismului sunt încă vizibile în Slovacia, la fel ca și în Cehia, Ungaria sau Polonia. Contrastul dintre poleiala ofertantă a sediilor de firme occidentale și încropelile fără cap și coadă ale anilor dintâi ai tranziției te șochează adesea, mai cu seamă în zonele de provincie. "Și Bratislava abia de puțină vreme începe să arate cu adevărat a oraș occidental", îmi spune Anca Dragu, o jurnalistă care lucrează la radioul public slovac. Aflată la mai puțin de o oră de Viena, de care o leagă o linie feroviară de mare viteză, Bratislava e foarte bine ancorată în circuitul european. Asta înseamnă, desigur, și turism, dar înseamnă și oportunități de business. De ce să ții o firmă la Viena, pe chiriile și salariile de acolo, când poți să o ții la Bratislava? Așa au gândit multe corporații occidentale, care au împânzit cu zgârie-nori cartierele de afaceri de la malul Dunării. Poziționate perfect în mijlocul Europei, aceste mari firme au acces ușor la piața muncii din țările vecine Slovaciei. Așa se face că odată ajuns într-un pub din Bratislava, nu e deloc surprinzător să auzi vorbindu-se românește: românii reprezintă cea mai mare comunitate de muncitori străini ("expați", cum li se spune în limbaj corporatist) din Slovacia! Dar nu e vorba de zilieri prin agricultură sau construcții, cum se întâmplă în alte țări pe unde românii noștri și-au căutat un rost în viață, ci de specialiști de top în multinaționale de prestigiu ale lumii - AT&T, IBM, Dell, Accenture, Amazon, CME, Kraft sau Holcim. Asta înseamnă salarii mari, muncă și ambiție pe măsură. Din cei vreo 12.000 de muncitori străini înregistrați pe piața muncii din Slovacia, românii sunt aproape 4.000, o treime din numărul total, și de două ori mai mulți decât "frații" cehi. Românii formează o veritabilă comunitate la Bratislava, se întâlnesc adesea în oraș sau se vizitează acasă, participă împreună la diverse acțiuni caritabile internaționale, acolo unde sarmalele, plăcintele, țuica și răchia "Made in Romania" sunt cele mai căutate delicatese, și sunt în prima linie când vine vorba să susțină vreo echipă românească, de fotbal sau de handbal, care joacă în Slovacia.
Povești la o halbă de bere
Plecată din România de mai bine de 10 ani, jurnalista Anca Dragu este sufletul comunității românești din Bratislava. Din două telefoane, face o masă plină de români în orice seară. Prin ea i-am cunoscut pe Ramona și pe Adrian, pe Cornelia și pe Dorin, câțiva dintre tinerii pentru care Slovacia cea nouă a lui Ivan Miklos a însemnat o șansă în viață.
Adrian și Ramona s-au împrietenit pe când erau amândoi studenți, în Timișoara. Plecată o vreme în Statele Unite, la un program de muncă și studiu peste vară, Ramona a prins gustul Occidentului și a început să-și caute de lucru în străinătate. Între timp, l-a convins și pe Adrian, specialist în IT, să încerce și el. Până la urmă, lui i-a surâs mai repede norocul și a fost chemat ca administrator de sistem la sucursala din Bratislava a gigantului AT&T. N-a stat prea mult pe gânduri și a plecat. "A doua zi după ce am ajuns, a avut și Ramona un interviu la IBM", își amintește Adrian, un bănățean pontos și tonic. Ambițioasă și perfecționistă, Ramona și-a dorit mereu mai mult. De la IBM a plecat la Accenture, iar de acolo la Mondelez International, partea europeană a Kraft Foods. Le place la Bratislava, deși sunt frustrați de faptul că lumea din Slovacia, chiar și colegii din multinaționale, vorbește cu mare greutate limba engleză, ceea ce împiedică o comunicare eficientă. Nici viața de noapte sau oportunitățile de distracție nu excelează la Bratislava, un oraș destul de mort după lăsarea serii. Tocmai de aceea, cei doi, care se vor căsători în curând, spun că Slovacia va fi doar un pas intermediar în carierele lor. Visează la Viena, Berlin sau, de ce nu, Londra. Spre deosebire de Ramona și de Adrian, alții nu se mai văd duși din Bratislava. Au iubiți sau iubite slovace ori și-au întemeiat deja o familie și sunt hotărâți să rămână în orașul de pe Dunăre.
Sunt și unii care se vor întoarce în România. Vizează o avansare pe linie corporatistă la București. Ei vor lăsa, poate, locul altor români care așteaptă febril un telefon de la firmele de recrutare de personal angajate de multinaționalele din Slovacia. Chiar dacă țara a încetinit ritmul de creștere după adâncirea crizei europene și după revenirea la putere a stângii, condusă de Robert Fico, iar șomajul a trecut din nou de 10 procente, Slovacia rămâne o destinație interesantă pentru afaceri de top și pentru un loc de muncă bine plătit. Miile de specialiști români ce împânzesc marile clădiri de birouri din Bratislava sunt cel mai bun argument că reformele lui Ivan Miklos, de la începutul anilor 2000, au avut sens.
Fotografii de CIPRIAN RUS și CLAUDIU TÂRZIU