MODELUL SLOVAC - Tigrul economic din Tatra

Ciprian Rus
- Continuăm seria de investigații menite să afle cum se explică succesul economic al unor țări cu care am fost "colegi" de lagăr socialist. După "modelul" polonez, vă prezentăm, astăzi, "modelul" slovac, pe care reporterii noștri l-au investigat la sursă -

Slovacia e un model de ambiție și încrâncenare. În doar 10 ani, ceea ce oficialii americani nu­meau "gaura neagră a Europei" a devenit pri­ma țară fost comunistă din centrul continentului care face față rigorilor economice ale Zonei Euro. "Modelul slovac" nu are nici naturalețea și nici claritatea celui polonez. E, pur și simplu, ambiția unor oameni în a-și depăși limitele și încrâncenarea de a sta cât mai departe de tentațiile nefaste care i-au tras în jos, la începutul anilor '90. Slovacia a demonstrat că se poate. Povestea ei este, de aceea, cu atât mai semnificativă pentru Ro­mâ­nia.

Bratislava: ilustrată dintr-un alt anotimp

La mijloc de septembrie, Bratislava te ademenește cu un soare imperial, rămas, parcă, de pe timpul Impe­riului Habsburgic, încărcat de fast și de aur greu. Pe tot drumul spre Slovacia, toamna-și întinsese deja pelerina melancoliei peste tot ce-a mai rămas dintr-o lungă vară fierbinte. Luminoasă și încă înverzită, Bra­tislava pare o ilustrată decupată dintr-un alt anotimp. O ilustrată ușor patinată, cu parfum imperial, habsburgic, cu străduțe înguste și cochete, cu restaurante pe mar­ginea trotua­rului, cu berării veritabile, cu catedrale vechi, cu muzee, săli de operă și teatre în care mari artiști ai secolelor trecute au dat reprezentații de neuitat. Aflată la nici 70 de kilometri de Viena, Bratislava a fost mereu - nici nu se putea altfel! - în mijlocul eferves­cenței europene. A împrumutat stil și rigoare vieneză, sub care a ascuns, discret, pe fundal, o liniște provin­cială ce o face să se­mene, cumva, cu orașele din vestul Ardealului. De fapt, Bratislava, cu cei 500.000 de locuitori ai săi (dintr-un total de 5,5 milioane de slovaci), nici nu e cu mult mai mare decât Clujul. Însă Dunărea, navigabilă, care o îm­podobește precum un colier de preț îi dă o prestanță aparte...

Agonie și extaz

"Slovacia e o gaură neagră în inima Europei!". Re­marca, de o duritate fără precedent, în cazul unui diplo­mat de calibrul Madeleinei Albright, secretar de stat al Sta­telor Unite ale Americii în exer­cițiu, venea ca o umi­lință în plus pentru slovacul de rând. Se în­tâmpla în 1997, la patru ani de la separarea de Cehia și de la mo­mentul în care Vladi­mir Meciar preluase guver­narea. "Pentru lumea occiden­tală, nu mai era nicio diferență între noi și Serbia lui Milosevic sau Bela­ru­sul lui Lukașenko. De altfel, un cu­nos­cut analist al fenomenelor de­mo­­cratice euro­pene, Ivan Krastev, spunea, la rândul său, că singura diferență dintre Belarus și Slo­vacia era aceea că la noi se bea bere, nu vodcă", îmi poves­tește, la o bere, Rastislav, un tânăr de vârsta mea, care a prins, student fiind, declinul slovac de la mijlo­cul ultimului deceniu al seco­lului trecut.
Nu trecuseră nici 10 ani de la ruperea Cehoslovaciei și, în vreme ce cehii intraseră în rândul lumii bune, slovacii erau complet izolați de Occident, captivi ai sis­temului autocratic al naționalis­tului Vladi­mir Meciar. Plecaseră, prac­tic, la despărțirea din ianuarie1993, de la același nivel de trai, iar acum, co­roana slovacă era mai sla­bă cu o treime decât co­roa­na cehească și, în vre­me ce la foștii parteneri de federație șomajul se scria cu o singură cifră, și aceea mică, Bratislava raporta statistici îngrijorătoare: 20% din populația activă nu avea un loc de muncă!
Meciarismul, promisiunea unei Slovacii clădite pe propriile forțe, care exploata frus­tră­rile unui popor aflat mereu la mâna celor puternici - Regatul Ungar, apoi Imperiul Habsburgic - și care n-a avut niciodată, de-ade­vă­ratelea, șansa de a se autogu­ver­na, s-a dovedit o minciună sfrun­tată, menită să servească drept pa­ravan pentru privatizări fraudu­loase, făcute în beneficiul noii oli­garhii. "Prin noi înșine" devenise, tot mai clar, "Pentru noi înșine" - oligarhii se îmbogățeau văzând cu ochii, în vreme ce întreprinderile pe care puseseră mâna după priva­tizările de la începutul anilor '90 falimentau una după alta. Oa­menii ajunseseră pe drumuri, iar băncile de stat, care finanțaseră ge­neros dezmățul noilor magnați slo­vaci, erau în pragul colapsului. Visul Slo­vaciei independente de­ve­nise un coșmar. Lumea s-a spe­riat atunci și, în 1998, a votat ma­siv anti-Meciar. A ajuns la guver­nare o coaliție pestriță, condusă de Mi­kulas Dzu­rinda și de tânărul finan­țist pro-reformist Ivan Mi­klos. Slo­vacia o ia hotărât pe calea refor­melor. Reu­șește să intre si­mul­tan, în 2004, în Alianța Atlan­ticului de Nord (NATO) și în Uniu­nea Euro­peană. După alți cinci ani, Slovacia devine primul stat fost comunist din zona noastră care trece la mo­neda euro, înaintea Cehiei, Polo­niei, Ungariei și României! Cum a fost posibilă o ase­menea transformare, într-un timp atât de scurt, totul în intervalul a 10 ani? Cum s-a transfor­mat "gau­ra neagră" în ceea ce presa occidentală de spe­cialitate numea, la finele anilor 2000, "Tigrul economic din Tatra"?

Divorțul de catifea

Când, în iulie 1992, premierul slovac Vladimir Meciar a declarat suveranitatea țării sale, anunțând că Slovacia nu se mai supunea le­gilor federale ale Ce­ho­slovaciei, comunitatea interna­țională s-a te­mut de ce e mai rău. Balcanii erau în plin război și nimeni nu-și dorea o nouă pată de sânge pe fața Euro­pei. Realitatea era, însă, cu totul alta. Cehii și slovacii se înțelegeau bine. Abia câte o nesemnificativă mi­no­ritate din fiecare parte vocifera pe tema despărțirii. Și totuși, în noiem­brie '92, parlamentele celor două par­tenere de federație ratificau sepa­rarea, care avea să intre în vi­goare la 1 ianuarie 1993. "Divorțul de cati­fea", cum l-a numit presa vremii, rămâne și astăzi un mister pentru mulți...
Ivan Miklos avea 32 de ani în 1992. Un economist ambițios și stilat, pus în fruntea unui minister-cheie, cel al Privatizării, în primul guvern slovac post-comunist. Fe­de­ralist con­vins, ministrul Ivan Miklos a fost martor al dramaticei rupturi dintre Cehia și Slovacia. "O rup­tură pe care nu și-o dorea, de fapt, ni­meni, nici măcar premie­rul părții slovace, Vla­di­mir Me­ciar", spune Ivan Miklos. Vorbește amabil și degajat, într-o engleză impecabilă, în micuțul său birou parlamentar din curtea fostului Pa­lat Regal de la Bra­tislava. Are aceeași pros­pețime a începutului, n-ai zice că au trecut 20 de ani pes­te politicianul Ivan Miklos. Nici faima de cel mai mare reformist al Europei, nici pozițiile guverna­men­­tale, nici statutul select de mem­bru al Grupului Bilder­berg nu par să-l fi corupt. "Înainte de '89, diferențele dintre partea slova­că și cea cehă erau nesemnificative. Ma­rea diferență o reprezenta struc­tura economică a celor două zone, iar această diferență avea să se vadă abia după căderea comunis­mului și avea să fie, de fapt, cauza principală a rupturii", explică Ivan Miklos.
"Economia Cehiei era mai bine orientată spre pie­țele vestice, de aceea, efectele sociale ale tranziției au fost mult mai apăsătoare în par­tea slovacă. La mijlocul lui 1991, șomajul ajunsese la 11-12% în Slovacia, în timp ce în Cehia era de numai 3%! Mulți politicieni slovaci au înce­put atunci să spună că reforma nu e în regulă, că o fi bună pentru cehi, dar că e nevoie de o re­formă specială pentru Slo­va­cia. În aceste condiții, de­ve­nise cert că nu mai puteam merge îm­preună. Erau viziuni prea diferite legate de felul în care trebuia con­dusă țara, iar asta a dus la con­știen­tizarea faptu­lui că separarea era singura solu­ție", recapitulează Ivan Miklos începuturile Slovaciei indepen­den­te. "Aveam temeri mari legate de viitor, pentru că nu aveam deloc ex­periență în a ne autogu­verna", își amintește fostul minis­tru. "Și, din păcate, aceste temeri aveau să se confirme cu vârf și îndesat", adau­gă el.

Viața în "gaura neagră"

Juraj Karpis este fondator al Institutului de Studii Economice și Sociale din Bratislava și analistul econo­mic cel mai în vogă în Slo­vacia. Ajung la el după ce mă desfăt, minute în șir, pe străduțele întortocheate ale cen­trului vechi. E o liniște de provincie adormită la orele după-amiezii, cuplurile de tineri șușotesc la terase, gri­julii, parcă, să nu strice vraja spumei de bere din halbe. Din timp în timp, vociferările tabagice ale unei aristo­crate italiene care s-a pierdut de soțul ei, rămas să poze­ze mușcatele din ferestrele unei vile, sparg tăcerea și destind lumea din jur. "Giuseppe! Giuseppe! Dove sei? Ma' dai! Vieni qui!"...
Juraj Karpis e cel mai în mă­sură să-mi facă un portret "la rece" al Slovaciei la momentul 1997, anul când Secretarul de Stat al SUA "gratulase" țara cu eti­cheta de "gau­ră neagră" a Europei. "Rup­tura de Cehia și tranziția care a ur­mat au fost dureroase. Am avut pro­ble­me mari cu trecerea pro­prie­tății statului în zona pri­vată. Nu aveam o Justiție care să poată lupta cu abu­zurile. Am avut parte de privatizări cu dedicație, pen­tru oamenii din jurul celor care con­duceau Slovacia, în vreme ce in­ves­titorii străini nu se înghesuiau deloc la noi, eram mult în spatele Cehiei, Poloniei și Ungariei. Mo­mentul adevărului a venit prin 1997-1998, când investitorii străini au refuzat să mai cumpere titlurile noastre de stat, deci, să ne împru­mute cu bani. Șomajul a început să crească, lumea a văzut cum fostele com­panii de stat dădeau faliment, cum proprietarii slovaci care le cum­păraseră furau de la propriile firme, ca să se îmbogățească mai rapid, fără să se gândească la viito­rul celor ce munceau acolo. Manipulările lui Me­ciar nu mai aveau efect", punctează analistul slovac. Vă sună cunoscut? Juraj Kar­pis vorbește despre țara sa și, în timp ce îmi explică, populez, vrând-nevrând, tabloul său cu firme și cu personaje românești. Tran­zițiile Slovaciei și României seamănă ca două pică­turi de apă! Numai că în Slovacia se ajunsese și mai de­parte. Încet-încet, a început să iasă la iveală teroarea cu care regimul Meciar își trata adversarii incomozi. Un cunoscut realizator tv, care îl critica deschis pe Meciar, e bătut măr, iar mașina îi e incen­diată. Un personaj contro­versat din mediul de afaceri, martor-cheie în­tr-un proces care putea afecta regi­mul, e împușcat în plină stra­dă... "Toți ochii erau ațintiți spre Me­ciar. Lumea a înțeles că nu se mai putea așa. Nimeni nu dorea să ne reîntoarcem la stilul sovietic", în­cheie Juraj Karpis.

Cum schimbi o țară în 8 ani

În 1998, a venit schimbarea. Iar Ivan Miklos este figura centrală din spatele acestei schimbări. A fost mi­nistru de Finanțe între 1998 și 2002, apoi vicepremier din 2002 până în 2006. De numele său se leagă intro­ducerea cotei unice de impozitare de 19% (devenită apoi un model în întreaga regiune și preluată, în 2005, și de Guvernul Tăriceanu, la nivelul de 16%) și a fa­cilităților fiscale acordate corporațiilor dispuse să inves­tească în Slova­cia, printre care renunțarea la impozitul pe dividende, măsură aplaudată mai cu seamă de marile corporații străine. În 2005, la mijlocul celui de-al doilea său mandat în guvernul de la Bratislava, influentul raport "Doing Business in 2005" ("Cum să faci afaceri în 2005", n.r.) al Băncii Mondiale îl prezenta pe Ivan Miklos drept cel mai reformist ministru din lume și consacra Slovacia printre cele mai atractive 20 de țări pentru investitori.
Fostul ministru îmi vorbește despre reușitele sale ca despre ceva câtuși de puțin ieșit din comun. "Până în 2002, eforturile noastre s-au concentrat pe a prinde din urmă țările cele mai avansate în procesul de integrare euro-atlantică. Fuseserăm izolați, dar am reușit să in­trăm în NATO și în UE în același an, în ianuarie 2004. Am moștenit de la regimul Meciar un sistem financiar aproape în colaps. Cele trei bănci cu capital public erau aproape de faliment și a trebuit să le salvăm, ceea ce a presupus costuri foarte mari, 12% din produsul intern brut (PIB). Le-am repus pe picioare și le-am ofe­rit unor bănci puternice din Occident. Am făcut ace­leași eforturi de restructurare și cu companiile națio­nale de gaz și eletricitate. A fost, iarăși, un efort uriaș, la fel ca și negocierile de aderare la UE. Apoi, am avut șansa unui nou mandat din partea alegătorilor. Am folosit șansa aceasta pentru a face reforme economice adevărate, printre ele, introducerea taxei unice, care e cea mai cunoscută. Intrarea în Uniunea Europeană a fost o șansă în plus pentru noi, căci aveam certificarea că suntem o țară reformistă și deschisă către investitori, așa că am atras tot mai multe firme străine. Dacă gu­ver­nul impune realmente politici reformiste, atunci stan­dardele europene pot fi atinse într-un timp destul de scurt, cu rezultate chiar impresionante. Dacă facem o comparație între cele patru țări ale Grupului de la Visegrad - Slovacia, Polonia, Cehia și Ungaria - noi suntem probabil cei mai buni la capitolul reforme", crede Ivan Miklos.
În 2000, ratingul privind investițiile al agenției Stan­dard&Poors situa Slovacia cu patru niveluri sub Cehia și Ungaria și cu trei sub Polonia. În 2005, slovacii sunt deja primii la acest capitol între țările de la Visegrad, iar în 2009, reușesc să intre în Zona Euro, ceea ce ni­meni în regiunea noastră, între fostele state comuniste, nu a mai reușit, cu excepția Estoniei. Eforturile refor­miste și pro-integrare aduc rezultate extraordinare. Șo­majul scade de la 20% la 10% în numai 10 ani! Slovacia devine numărul unu în Europa la producția de ma­șini pe cap de locuitor, datorită investițiilor străine în acest domeniu - Volkswagen, Peu­geot-Citroen și Kia. Alături de aceste nume, Slova­cia atrage și alți investitori de mare prestigiu, precum Samsung, Citibank, Ford, Motorola, US Steel sau Whir­pool. Din 2000 și până în prezent, Slovacia înregis­trează cea mai importantă creștere economică dintre toate cele 27 de state membre UE, iar de la căderea co­mu­nismului și până azi, e pe locul doi, după Esto­nia. Acest lucru a fost posibil nu doar datorită poli­ticilor economice și a artificiilor fiscale, ci și pentru că Slovacia are cea mai ridicată productivitate a muncii dintre toate țările din regiune (dublu aproa­pe față de România în 2009). Slovacii sunt mai harnici și mai productivi decât vecinii lor cehi și polonezi, deși salariile lor brute sunt ceva mai mici: 770 de euro salariul mediu (față de 500 de euro în Ro­mânia) și 320 de euro salariul minim pe econo­mie (față de 180 de euro în România!).

Românii, angajați de elită în Slovacia

Chiar dacă cifrele macroeconomice arată spec­ta­culos, cicatricile comunismului sunt încă vizibile în Slovacia, la fel ca și în Cehia, Ungaria sau Polo­nia. Contrastul dintre poleiala ofertantă a sediilor de firme occidentale și încropelile fără cap și coadă ale anilor dintâi ai tranziției te șochează adesea, mai cu seamă în zonele de provincie. "Și Bratisla­va abia de puțină vreme începe să arate cu adevă­rat a oraș occidental", îmi spune Anca Dragu, o jurnalistă care lucrează la radioul public slovac. Aflată la mai puțin de o oră de Vie­na, de care o leagă o linie feroviară de mare viteză, Bra­tislava e foarte bine ancorată în circuitul european. Asta înseamnă, desigur, și turism, dar înseamnă și opor­tuni­tăți de business. De ce să ții o firmă la Viena, pe chiriile și salariile de acolo, când poți să o ții la Bratislava? Așa au gândit multe corporații occiden­tale, care au îm­pân­zit cu zgârie-nori car­tie­rele de afaceri de la ma­lul Du­nă­rii. Poziționate perfect în mijlocul Euro­pei, aceste mari firme au acces ușor la piața muncii din țările ve­cine Slovaciei. Așa se face că odată ajuns într-un pub din Bratislava, nu e deloc surprinzător să auzi vor­bin­du-se româneș­te: ro­mâ­nii reprezintă cea mai mare comunitate de mun­citori străini ("ex­pați", cum li se spune în limbaj corporatist) din Slovacia! Dar nu e vorba de zilieri prin agricultură sau con­strucții, cum se întâmplă în alte țări pe unde românii noștri și-au căutat un rost în viață, ci de specialiști de top în multinaționale de prestigiu ale lumii - AT&T, IBM, Dell, Accen­ture, Ama­zon, CME, Kraft sau Holcim. Asta înseam­nă salarii mari, muncă și ambiție pe măsură. Din cei vreo 12.000 de munci­tori străini înregistrați pe piața muncii din Slovacia, ro­mânii sunt aproape 4.000, o treime din numărul total, și de două ori mai mulți decât "frații" cehi. Ro­mâ­nii formează o veritabilă comunitate la Bratislava, se întâlnesc adesea în oraș sau se vizitează acasă, par­ticipă îm­pre­ună la diverse acțiuni cari­tabile interna­ționale, acolo unde sarma­lele, plăcintele, țui­ca și ră­chia "Made in Roma­nia" sunt cele mai căutate deli­catese, și sunt în prima li­nie când vine vorba să sus­țină vreo echipă româ­neas­­că, de fotbal sau de handbal, care joacă în Slovacia.

Povești la o halbă de bere

Plecată din România de mai bine de 10 ani, jurnalis­ta Anca Dragu este sufletul comunității românești din Bratislava. Din două telefoane, face o masă plină de români în orice seară. Prin ea i-am cunoscut pe Ramona și pe Adrian, pe Cornelia și pe Dorin, câțiva dintre tinerii pentru care Slovacia cea nouă a lui Ivan Miklos a însemnat o șansă în viață.
Adrian și Ramona s-au împrietenit pe când erau amândoi studenți, în Timișoara. Plecată o vreme în Sta­tele Unite, la un program de muncă și studiu peste vară, Ramona a prins gustul Occidentului și a început să-și caute de lucru în străinătate. Între timp, l-a convins și pe Adrian, specialist în IT, să încerce și el. Până la urmă, lui i-a surâs mai repede norocul și a fost chemat ca administrator de sistem la sucursala din Bratislava a gigantului AT&T. N-a stat prea mult pe gânduri și a plecat. "A doua zi după ce am ajuns, a avut și Ramona un interviu la IBM", își amintește Adrian, un bănă­țean pontos și tonic. Am­bițioasă și perfecționistă, Ramona și-a dorit mereu mai mult. De la IBM a ple­cat la Accenture, iar de acolo la Mondelez Interna­tional, partea europeană a Kraft Foods. Le place la Bratislava, deși sunt frus­trați de faptul că lumea din Slovacia, chiar și colegii din multinaționale, vor­beș­te cu mare greutate limba engleză, ceea ce împiedică o comunicare efici­entă. Nici viața de noapte sau oportunitățile de distracție nu excelează la Bratislava, un oraș destul de mort du­pă lăsarea serii. Tocmai de aceea, cei doi, care se vor căsători în curând, spun că Slovacia va fi doar un pas intermediar în carierele lor. Visează la Viena, Ber­lin sau, de ce nu, Londra. Spre deosebire de Ramona și de Adrian, alții nu se mai văd duși din Bra­tislava. Au iubiți sau iubite slovace ori și-au întemeiat deja o familie și sunt ho­tărâți să rămână în orașul de pe Dunăre.
Sunt și unii care se vor întoarce în România. Vi­zează o avansare pe linie corporatistă la București. Ei vor lăsa, poate, locul altor români care așteaptă febril un telefon de la fir­mele de recrutare de per­sonal angajate de multina­ționalele din Slovacia. Chiar dacă țara a încetinit ritmul de creștere după adâncirea crizei europene și după revenirea la putere a stângii, condusă de Ro­bert Fico, iar șomajul a trecut din nou de 10 procente, Slo­vacia rămâne o destinație interesantă pentru afaceri de top și pentru un loc de muncă bine plătit. Miile de spe­cialiști români ce împânzesc marile clădiri de birouri din Bratislava sunt cel mai bun argument că reformele lui Ivan Miklos, de la începutul anilor 2000, au avut sens.

Fotografii de CIPRIAN RUS și CLAUDIU TÂRZIU