Dacii nemuritori
Bucuria cu care dacii se lăsau aruncați în sulițe, fericiți că trec în lumea de dincolo, i-a impresionat pe toți marii scriitori ai antichității, care vorbeau cu uimire și cu respect despre Zamolxis, învățătorul și zeul lor. Cei vii se veseleau pentru sufletul scăpat din capcana cărnii și boceau faptul că ei încă mai au de așteptat până să treacă Pragul, sau Hotarul, spre Împărăția Cerurilor. Ritualurile funebre din patrimoniul folcloric românesc încă mai practică Stâlpul așezat la poartă - simbol al direcției ascensionale - în vârful căruia era așezată o pasăre de lemn cu aripile desfăcute, simbol al sufletului ce se ridică spre înălțimi. Niciodată trăitorii acestor meleaguri nu au depus ofrande pe morminte, ca în aproape toate culturile, pentru că, așa cum scriau, nedumeriți, istoricii antici, de la Herodot și până la Dio Cassius, continuând cu gotul Iordanes, oamenii se credeau nemuritori și nimic din esența ființei lor nu rămânea pe pământ.
Pasărea sufletului
Textul funebru cel mai răspândit pe teritoriul țării noastre este cunoscut sub numele de "Cântecul ăl Mare". El marchează ieșirea din casa pământească și este cântat afară, pe uliță, în dreptul ferestrei ori la poarta mortului, numai dimineața, sub însemnele luminii și ale ordinii solare. Funcția lui este aceea de a ușura călătoria funebră, de a marca separarea de lumea viilor, intrarea într-un alt timp, care atunci începe. Călătoria sufletului este alta decât călătoria întristătoare a cortegiului funerar. Obstacolele spre lumea de dincolo nu sunt ușoare: calea este "strâmbă, cu spini semănată, cu mese strânse și făclii stinse, cu dușmani presărată", dar călăuza - lupul, calul, craiul sau crăiasa - îndrumă cu blândețe spre Împărăția sufletelor nemuritoare, care, de la daci încoace, era în cer. Vehiculul de trecere Dincolo nu era însă vreo ambarcațiune, ci Pasărea Sufletului.
Semicalotele sculptate în calcar, descoperite în incinta sacră de la Sarmizegetusa Regia și la Fetele Albe redau, în centru, Pasărea Sufletului, iar deasupra, 7 benzi asemenea unor orbite, care pot fi socotite, speculativ, 7 "vămi". Împreună, ansamblul deține "cheia" de la poarta de trecere spre Lumea de Dincolo, spre care zboară Pasărea Sufletului. Că avem de-a face cu o "informație" legată de ritualul trecerii o demonstrează și obiceiul păstrat și astăzi în popor, ca la înmormântare să se coacă pâinici rotunde, având în centru o Pasăre-Suflet, care se desprinde din orbita terestră. Colăcelul se numește "hulub". Alți colăcei de înmormântare sunt "scărița", "ciurul" și "creasta", toate reprezentând spirala.
Coloana infinitului
În două dintre dialogurile sale, Platon, inspirat de religia tracică, vorbea despre "Pasărea Sufletului". În dialogul Phaidros, spune: "Când sufletul e desăvârșit și bine înaripat, se ridică în văzduhuri".
Ritualul Păsării Sufletului este foarte răspândit teritorial, dar rădăcina lui se păstrează cel mai bine în Munții Orăștiei și în Basarabia, unde, în loc de cruce, la capătul mortului se așează și astăzi un stâlp funerar, sculptat cu motive geometrice, iar deasupra stâlpului se pune o păsăruică din lemn. Ritualul e prezent și în județele Sibiu, Alba, Hunedoara, Gorj și Mehedinți. Constantin Brâncuși a vrut, poate, să "nemurească" și el acest obicei străvechi, prin ridicarea Coloanei infinitului, după modelul stâlpilor funerari, iar în vârful său să așeze pasărea nemuritoare a sufletului. Dar, până la urmă, a creat "Măiastra" separat.
Portalurile subterane
Care ar putea fi funcționalitatea unor "portaluri" sacre, prezente în peșteri, grote, în regiuni unde se petrec, de regulă, fenomene ciudate și despre care localnicii spun că sunt porți spre lumea de Dincolo? Care lume ar putea fi, dacă nu cea a morților? Către ce tărâmuri neștiute se deschid aceste Porți? Deocamdată, să trecem în revistă o parte a geografiei sacre a României, legată de locurile sfinte. O primă referire la lumea subterană vine de la daci. Preoții "călători prin nori" ai lui Zamolxe îi construiseră acestuia o locuință într-o peșteră, nedescoperită încă, unde marele inițiat dispăruse timp de trei ani, pierdut prin galeriile întortocheate, fără să fie găsit nici de cei care îi construiseră sanctuarul. Pe meleagurile noastre sunt însă peșteri și grote cu simboluri sacre de dinainte de daci, locuri unde ulterior s-au nevoit schimnici creștini și unde "corabia" Bisericii și-a găsit lăcaș sfânt.
Gura Cerului
În Peștera Găvanului din Podișul Someșan, se află cea mai mare cascadă subterană din România, cu o cădere de 52 de metri. Oamenii de prin partea locului o numesc "Gura Cerului". De fapt, nu există cuvântul peșteră în vocabularul popular, ci doar "gură" sau "gaură", în funcție de tărâmul spre care se deschid "porțile". La Gura Cerului se deschid cerurile în anumite perioade și oamenii pot să vadă măreția divină. Ansamblul rupestru de la Corbii de Piatră, amenajat ca sanctuar într-o grotă încă din timpuri străvechi, a devenit mânăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului, din 1512. Este prima mânăstire de călugărițe atestată documentar la noi în țară. Mânăstirea Ialomiței a fost ridicată în sec. al XVI-lea, chiar la intrarea în Peștera Ialomiței. La 200 de metri adâncime, tot acolo se află și "Piatra Altarului", unde, după tradiție, sihaștrii oficiau cele sfinte. În prima jumătate a secolului XIX, s-a nevoit în Peștera Mică a Ialomicioarei un sihastru, alături de un... urs, fiind singurul caz cunoscut în monahismul românesc, când un sihastru este slujit de animale sălbatice. Sfântul Ioan Casian (360-435) a călătorit prin Palestina, Egipt, Constantinopol, Roma, Marsilia etc. apoi s-a nevoit pe meleagurile natale, într-o peșteră care astăzi îi poartă numele. În anul 2001, s-a ridicat și aici, în rezervația "Gurile Dobrogei", o mânăstire.
Talpa Raiului
Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, are un lăcaș săpat într-o stâncă, în Dobrogea. În pădurea de lângă Peștera Sf. Andrei (la patru kilometri de șoseaua Constanța-Ostrov) se află un pârâu cu nouă izvoare, în formă de cruce, unde au fost botezați, în numele Sfintei Treimi, primii creștini. Colindul Sfântului Apostol Andrei pomenește că aici se află "Arca cerului" și "Talpa Raiului", locul unde "Sânt Andrei/ Se roagă mereu/ La bun Dumnezeu". Bătrânii pomenesc de două peșteri: prima, mai mică, în care a sălășluit Apostolul, iar a doua, mai mare, unde poposeau creștinii. Astăzi, peștera se găsește în același loc (vechiul sat Guzun, azi comuna Ioan Corvin). Colindul popular spune că aici a venit și Decebal, dar nu s-a închinat!
Tărâmul nemuririi
Tradiția "tărâmurilor vii" cuprinde, din vremuri ancestrale, apa, ca element etern. Jiul vine de la "apă jie", după pronunția neaoșă, ceea ce înseamnă "apă vie". În Valea Jiului, multe izvoare sunt protejate de capete de cai din lemn, fără ochi, un obicei care se pierde în negura timpului. Mânăstirea Tismana, situată la 30 de kilometri de Târgu Jiu, este printre cele mai vechi așezăminte monahale din Țara Românească. Numele vine de la "pomul vieții", tisa, care împădurea pe vremuri aceste locuri. Alexandru Vlahuță, mare colecționar de folclor, descria zona ca "o lume de închipuiri și basme". Paul de Alep, arhidiaconul și însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei, o descria ca fiind "fără seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea naturală". La sud de biserică se află peștera Sfântului Cuvios Nicodim, care a întemeiat mânăstirea în secolul al XIV-lea, cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, "Patriarhii lui Sarabba", cum li se spunea în mediul inițiaților în comori sacre. Se spune că Sfântul Nicodim a căutat timp îndelungat pe valea "râului cu apă vie" stânca Starminei, cu cascada sa, loc străvechi de cult. Legenda spune că primul lăcaș ridicat pe stânca de sub Starmina a fost construit din lemnul unei tise, iar localnicii spun că de sub această stâncă începe tărâmul nemuririi!
Muntele călugărilor
La nord de Râmnicu-Vâlcea, se înalță o impresionantă "cetate" dolomitică, masivul Buila, care face parte din Munții Căpățânii. I se mai spune "tărâmul focurilor veșnice", din cauza deselor descărcări electrice. Nu este un loc prea frecventat, fiind greu accesibil, dar multitudinea de peșteri și grote, cu vetre unde s-au oficiat ritualuri străvechi, a atras numeroși schimnici. În zonă se află multe schituri și mânăstiri, ceea ce i-a atras denumirea de "Muntele călugărilor". Masivul Buila prezintă numeroase forme de relief carstic, chei, peșteri, avene și versanți modelați de ape veșnice. Dintre cele peste 100 de peșteri, numim doar Peștera Caprelor, Peștera Liliecilor, Peștera din Cheile Comarnicelor, Peștera Pagodelor, Peștera Rac, Peștera Valea Bistrița, Peștera cu Lac, Peștera cu Perle, Peștera Arnăuților, Peștera Clopot.
(Antologie AS)