Călători spre lumea de dincolo

Melania Papadache
- În nicio altă cultură, oricât de veche, nemurirea de după moartea trupului nu este atât de prezentă ca la daci -

Dacii nemuritori

Bucuria cu care dacii se lăsau aruncați în sulițe, fericiți că trec în lumea de dincolo, i-a impresionat pe toți marii scriitori ai antichității, care vorbeau cu uimire și cu respect despre Zamolxis, învățătorul și zeul lor. Cei vii se veseleau pen­tru sufletul scăpat din cap­ca­na cărnii și bo­ceau faptul că ei încă mai au de așteptat până să treacă Pragul, sau Hotarul, spre Împărăția Cerurilor. Ritualurile fune­bre din patrimoniul folcloric româ­nesc încă mai practică Stâlpul așezat la poartă - simbol al direcției ascen­sionale - în vârful căruia era așezată o pasăre de lemn cu aripile desfăcute, simbol al sufletului ce se ridică spre înăl­țimi. Nicio­dată trăitorii acestor me­leaguri nu au depus ofrande pe morminte, ca în aproape toate cul­tu­rile, pentru că, așa cum scriau, ne­du­meriți, istoricii an­tici, de la Herodot și până la Dio Cassi­us, con­ti­nuând cu gotul Iordanes, oamenii se cre­deau ne­muritori și nimic din esența fiin­ței lor nu ră­mânea pe pă­mânt.

Pasărea sufletului

Textul funebru cel mai răs­pândit pe teritoriul țării noastre este cunoscut sub numele de "Cântecul ăl Ma­re". El mar­chează ieșirea din casa pământească și este cântat afară, pe uliță, în dreptul ferestrei ori la poarta mortului, numai dimineața, sub însemnele luminii și ale ordinii solare. Funcția lui este aceea de a ușura călă­to­ria funebră, de a marca se­pa­rarea de lumea viilor, in­­­­trarea într-un alt timp, care atunci începe. Călătoria su­fletului este alta decât că­lăto­ria întristătoare a cor­­­­tegiului funerar. Obsta­colele spre lumea de dincolo nu sunt ușoare: calea este "strâmbă, cu spini se­mănată, cu mese strânse și făclii stinse, cu dușmani presărată", dar călău­za - lupul, calul, craiul sau crăiasa - în­dru­mă cu blândețe spre Împărăția su­fle­telor ne­mu­ritoare, care, de la daci încoace, era în cer. Ve­hi­culul de trecere Dincolo nu era însă vreo ambar­ca­țiune, ci Pasărea Sufle­tului.
Semicalotele sculptate în calcar, des­co­perite în incinta sacră de la Sarmi­ze­getusa Regia și la Fetele Albe redau, în centru, Pasărea Sufletului, iar dea­su­pra, 7 benzi asemenea unor orbite, care pot fi soco­tite, spe­culativ, 7 "vămi". Împreună, an­samblul deține "cheia" de la poarta de tre­cere spre Lu­mea de Dincolo, spre care zboară Pa­sărea Sufle­tului. Că avem de-a face cu o "infor­ma­ție" legată de ritualul trecerii o demonstrează și obi­ceiul păstrat și astăzi în popor, ca la înmormântare să se coacă pâi­nici ro­tunde, având în centru o Pasăre-Suflet, care se desprinde din or­bita terestră. Co­lăcelul se nu­meș­te "hulub". Alți co­lăcei de înmor­mân­tare sunt "scă­­rița", "ciurul" și "creas­ta", toa­te repre­zen­tând spi­rala.

Coloana infinitului

În două dintre dialogurile sale, Platon, inspirat de religia tracică, vorbea despre "Pasărea Sufletului". În dialogul Phaidros, spune: "Când sufletul e desă­vâr­șit și bine înaripat, se ridică în văz­duhuri".
Ritualul Păsării Sufletului este foarte răspândit teritorial, dar rădăcina lui se păstrează cel mai bine în Munții Orăștiei și în Basarabia, unde, în loc de cruce, la capătul mor­tului se așează și astăzi un stâlp fu­nerar, sculptat cu mo­tive geometrice, iar deasupra stâl­pului se pune o pă­săruică din lemn. Ritualul e pre­zent și în județele Sibiu, Alba, Hunedoara, Gorj și Me­he­dinți. Constantin Brâncuși a vrut, poate, să "ne­­­murească" și el acest obi­cei străvechi, prin ri­dicarea Coloanei infi­ni­tului, după modelul stâlpilor funerari, iar în vârful său să așeze pasărea nemuritoare a su­fletului. Dar, pâ­nă la urmă, a creat "Măiastra" se­parat.

Portalurile subterane

Care ar putea fi funcționalitatea unor "portaluri" sacre, prezente în peșteri, grote, în regiuni unde se petrec, de regulă, fenomene ciudate și despre care localnicii spun că sunt porți spre lumea de Dincolo? Care lume ar putea fi, dacă nu cea a morților? Către ce tărâmuri neștiute se deschid aceste Porți? Deocamdată, să trecem în revistă o parte a geografiei sacre a Ro­mâniei, legată de locurile sfinte. O primă referire la lu­mea subterană vine de la daci. Preoții "că­lători prin nori" ai lui Zamolxe îi cons­trui­seră acestuia o lo­cuință într-o peș­teră, nedescoperită încă, unde marele inițiat dis­pă­ruse timp de trei ani, pierdut prin galeriile întorto­cheate, fără să fie găsit nici de cei care îi cons­truiseră sanctuarul. Pe meleagurile noastre sunt însă peșteri și grote cu simboluri sacre de dinainte de daci, locuri unde ulterior s-au nevoit schimnici creș­tini și unde "co­rabia" Bisericii și-a găsit lăcaș sfânt.

Gura Cerului

În Peștera Găvanului din Podișul Someșan, se află cea mai mare cascadă subterană din România, cu o cădere de 52 de metri. Oamenii de prin partea locului o numesc "Gura Cerului". De fapt, nu există cuvântul peșteră în vocabularul popular, ci doar "gură" sau "ga­ură", în funcție de tărâmul spre care se deschid "por­țile". La Gura Cerului se deschid cerurile în anu­mite pe­­­rioade și oamenii pot să vadă măreția divină. An­sam­blul ru­pestru de la Corbii de Piatră, amenajat ca sanc­­tuar într-o grotă încă din timpuri stră­­­­vechi, a de­venit mânăstire cu hramul Adormirea Maicii Dom­nului, din 1512. Este prima mânăstire de călugărițe ates­tată docu­mentar la noi în țară. Mânăstirea Ialo­miței a fost ridicată în sec. al XVI-lea, chiar la intrarea în Peștera Ialomiței. La 200 de metri adâncime, tot acolo se află și "Piatra Altarului", unde, după tradiție, si­haștrii oficiau cele sfinte. În prima jumătate a secolului XIX, s-a nevoit în Peștera Mică a Ialomi­cioa­rei un sihastru, alături de un... urs, fiind singurul caz cu­noscut în monahismul românesc, când un si­has­tru este slujit de animale sălbatice. Sfân­tul Ioan Casian (360-435) a călătorit prin Palestina, Egipt, Constantinopol, Ro­ma, Marsilia etc. apoi s-a nevoit pe me­lea­gurile na­tale, într-o peșteră care astăzi îi poartă numele. În anul 2001, s-a ridicat și aici, în rezervația "Gurile Do­brogei", o mâ­năstire.

Talpa Raiului

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, are un lăcaș săpat într-o stâncă, în Dobrogea. În pădurea de lângă Peștera Sf. Andrei (la patru kilometri de șo­sea­ua Constanța-Ostrov) se află un pârâu cu nouă izvoare, în formă de cruce, unde au fost botezați, în numele Sfintei Treimi, primii creștini. Colindul Sfântului Apostol Andrei pomenește că aici se află "Arca cerului" și "Talpa Raiului", locul unde "Sânt Andrei/ Se roagă mereu/ La bun Dumnezeu". Bătrânii pomenesc de două peșteri: prima, mai mică, în care a să­lășluit Apostolul, iar a doua, mai mare, unde popo­seau creștinii. Astăzi, peștera se găsește în același loc (vechiul sat Guzun, azi comuna Ioan Corvin). Co­lindul popular spune că aici a venit și De­cebal, dar nu s-a închinat!

Tărâmul nemuririi

Tradiția "tărâmurilor vii" cuprinde, din vremuri ancestrale, apa, ca element etern. Jiul vine de la "apă jie", după pronunția neaoșă, ceea ce înseamnă "apă vie". În Valea Jiului, multe izvoare sunt protejate de capete de cai din lemn, fără ochi, un obicei care se pierde în negura timpului. Mânăstirea Tismana, situată la 30 de kilometri de Târgu Jiu, este printre cele mai vechi așezăminte monahale din Țara Românească. Numele vine de la "pomul vieții", tisa, care împădurea pe vremuri aceste locuri. Alexandru Vlahuță, mare colecționar de folclor, descria zona ca "o lume de închipuiri și basme". Paul de Alep, arhidiaconul și însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei, o descria ca fiind "fără seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea naturală". La sud de biserică se află peștera Sfântului Cuvios Nicodim, care a întemeiat mânăstirea în secolul al XIV-lea, cu sprijinul material al domni­to­rilor Basarabi, "Patriarhii lui Sarabba", cum li se spunea în mediul inițiaților în comori sacre. Se spune că Sfântul Nicodim a căutat timp îndelungat pe valea "râului cu apă vie" stânca Starminei, cu cascada sa, loc străvechi de cult. Legenda spune că primul lăcaș ridicat pe stânca de sub Starmina a fost construit din lemnul unei tise, iar localnicii spun că de sub această stâncă începe tărâmul nemuririi!

Muntele călugărilor

La nord de Râmnicu-Vâlcea, se înalță o im­pre­sio­nantă "cetate" dolomitică, masivul Buila, care face parte din Munții Căpățânii. I se mai spune "tărâmul fo­curilor veșnice", din cauza deselor descărcări elec­tri­ce. Nu este un loc prea frecventat, fiind greu ac­ce­sibil, dar multitudinea de peșteri și grote, cu vetre unde s-au oficiat ritualuri străvechi, a atras numeroși schimnici. În zonă se află multe schituri și mânăstiri, ceea ce i-a atras denumirea de "Muntele călugărilor". Masivul Buila prezintă numeroase forme de relief carstic, chei, peșteri, avene și versanți modelați de ape veșnice. Dintre cele peste 100 de peșteri, numim doar Peștera Caprelor, Peștera Liliecilor, Peștera din Cheile Comarnicelor, Peștera Pagodelor, Peștera Rac, Peștera Valea Bistrița, Peștera cu Lac, Peștera cu Perle, Peștera Arnăuților, Peștera Clopot.

(Antologie AS)