- Sunt tineri, nostalgici și curajoși. Și-au iubit bicicletele copilăriei cu patimă, așa că la maturitate s-au hotărât să le readucă la viață. Așa au apărut din nou pe piață celebrele biciclete Pegas. Doar că acum nu mai sunt pentru copii, ci pentru oamenii mari cu inimi rotunde -
Eu unul mergeam cu ea peste tot - la bunici, la pădure cu băieții, la piață, la joacă. Devenise cel mai bun prieten al meu, unul pe care mi-l dorisem cu ardoare. Nu era chiar cea din visul meu. În el, în visul meu de copil, bicicleta avea un cadru drept și gros și cu un șurub la mijloc. Un șurub foarte iscusit care, odată slăbit, plia cadrul în două, ca toarta de la rama ochelarilor. Nu știu de ce făcuseră inginerii de la Zărnești acel șurub, poate pentru ca bicicleta să poată fi îndoită și să încapă în portbagajul unei Dacii. Noi nu aveam Dacie, și deci nu aveam ce să fac cu acel șurub, dar de visat am visat la el toată copilăria. La el și la Pegas-ul mare, cu cadru gros, așa cum aveau unii copii din cartier.
În schimb, am primit cadou de la părinți o bicicletă mai micuță, cu un cadru subțire și unduios, ca gâtul unei fete. Era roșie, cu aripi albe, claxon argintiu și șa din piele. O chema Pegas Robusta. Nu știu de ce, că nu părea robustă deloc. I s-ar fi potrivit mai bine Micuța, sau Slăbuța, dar nu puteam eu să-i judec pe inginerii de la Zărnești. O făcuseră și gata! Era a mea! Și cu ea puteam fi oriunde, într-o clipită de ochi, și puteam să merg și eu, în sfârșit, pe drumul mare, când nu mă vedea milițianul, ca să mă oprească să îmi ia ventilele. Cu ea, cu bicicleta asta, mi-am trăit mai toate visele copilăriei, și apoi i-am dat-o lui frati-meu, cu vise cu tot, să le ia și el de-a valma și să și le trăiască pe-ale lui. Când am trecut pe Ucraina tatei, care era mare și frumoasă și comodă, cu șa cu arcuri și pompă de umflat roțile, am uitat-o pe micuța mea Robusta. Mă făcusem mare, iar visele copilăriei se micșoraseră. De dispărut nu au dispărut cu totul, dar s-au cumințit și acum stau închise într-un cotlon al inimii, de unde nu le scot decât atunci când e soare și cald. Abia în clipele acelea îmi amintesc de bicicleta mea și mă gândesc - ce s-o fi ales de ea?
Biciclete pentru copiii care au crescut
"Bicicletele Pegas au fost iubite de copii. Acum, că acești copii au crescut mari, noi ne-am gândit să le mărim puțin roțile, să le restilizăm puțin și să facem astfel o bicicletă pentru acei adulți care au fost odată copii, dar mai au încă dor de joacă. Acestea sunt noile biciclete Pegas".
Sunt într-un gang cenușiu de pe bulevardul Magheru, la doi pași de Piața Universității, punctul fierbinte al Bucureștiului, acolo unde se coc revoluțiile de tot felul. Stau de vorbă cu un tânăr care zâmbește mereu. Doi ochi negri, ca de nevăstuică, mă scanează tot timpul interviului. Și caută. Nu știu ce, poate că viitorul, poată că trecutul. Alexandru Manda este omul de marketing al companiei care a reînviat marca Pegas. Un brand, cum se spune astăzi. Tânărul antreprenor vorbește despre noua afacere în care este implicat, cu un soi de exaltare, pe care te-ai aștepta să o vezi la un poet sau la un artist. Și asta, pentru că el nu doar vinde biciclete Pegas. Nu. El le iubește. Cu patimă.
"Singurul lucru pur din copilăria noastră sunt bicicletele. Când mi-a spus Andrei de proiectul lui, mi-a luat doar treizeci de minute ca să spun da! Faptul că faci ceva la nivel național, că ai reînviat un model pe șaua căruia toți ne-am petrecut copilăria, ei bine, asta mi se pare extraordinar. E mult mai mult decât o afacere. E o revoluție socială. Și pe asta vrem să punem accentul".
Andrei Botescu, cel despre care-mi vorbește acum Alexandru, este un tip mai degrabă retras și timid. El e omul cu planul și banii. Patronul, i-am fi spus după revoluție. Dar e un alt fel de patron. Unul care s-a format în aerul acesta liber pe care, de bine-de rău, îl tragem în piept în fiecare zi de după decembrie 1989. A studiat Sociologia în Suedia și are un master în postmodernism. E genul de om pe care te-ai aștepta să-l vezi în bibliotecă, cu o carte în mână, dar acum se întinde liniștit în fotoliul de nuiele și zâmbește, uitându-se la bicicletele multicolore înșirate pe gang. A reușit, chiar dacă mai are destul de mult până să facă bani din asta.
"Proiectul are și o importantă componentă socială. Ne place că toți oamenii care vin aici spun câte o poveste, povestea copilăriei. Își aduc aminte de prima bicicletă și apoi de anii aceia care sunt, pentru orice om, învăluiți în mister și bucurie. Sunt amintiri la care mulți nu mai au acces, iar bicicleta funcționează ca un simbol magic care le declanșează o trăire foarte frumoasă. Sunt mulți care nici măcar nu cumpără, dar vin aici, stau de vorbă cu noi despre proiect și apoi ne felicită. Chiar dacă nu câștigăm încă bani, suntem fericiți cu ceea ce facem".
Începutul unui vis
Andrei le comandase tocmai în America. Două biciclete, una pentru el și alta pentru prietena lui, frumoase și scumpe, ca și țara în care fuseseră fabricate. S-a bucurat de ele o vară întreagă. Se întorsese de la studii din Suedia și bicicletele acestea au fost ca niște tovarăși aduși de dincolo, din lumea bună, din vest. Din păcate, și hoții și-au dat repede seama de faptul că erau biciclete cu un pedigree de soi, așa că atunci când a venit toamna, le-au furat. Întâmplarea asta nefericită a fost catalizatorul afacerii de acum. "M-am gândit să-mi iau un Pegas ca să nu mai atrag atenția hoților. Nu voiam unul vechi, așa că am încercat să-mi cumpăr unul nou. Am ajuns să sun la fabrica de la Zărnești, dar cei de acolo mi-au spus că nu le mai fabrică demult și că întreaga secție care le producea a fost dezafectată. Și m-am gândit - «Măi, dar dacă le-aș produce chiar eu? Cum s-ar face chestia asta?»".
Așa a ajuns Andrei la "marca Pegas care expirase, așa că am luat-o gratis, pentru că statul nu a mai fost interesat de ea. Am fost foarte bucuros că am putut începe producția noastră de biciclete sub acest nume, pentru că, în felul acesta, avem acces la amintirile tuturor românilor, la timpul în care lumea noastră era mai egală, cu mai puține conflicte între noi. Cu numele de Pegas am dobândit, de fapt, o cheie spre copilăria tuturor românilor. Puține mărci din lumea largă au o astfel de ocazie".
Pe gangul în care bicicletele noi stau înșiruite cuminți se lasă seara. Ne amintim toți trei de anii când eram niște puștani și de prima bicicletă. "Străbăteam tot Bucureștiul, mă aventuram și pe șosea, atunci când nu mă vedeau părinții", povestește Andrei. "Era fantastică, pentru că mă puteam duce să-mi caut iubitele în cartiere în care altfel nu puteam ajunge. Pentru mine, excursiile acelea erau adevărate aventuri".
Pentru Alexandru a fost altfel. "La mine, bicicleta copilăriei a fost omorâtă de un... calculator. Îmi amintesc că în 1996, mama a vândut un Oltcit vechi și mi-a luat un calculator nou. De atunci, nu mi-a mai păsat de bicicletă, eram în altă stare. Să știți că bicicletele se dușmănesc cu computerele".
Cine cumpără noile Pegas?
A intrat pe gang, în timp ce le luam interviul celor doi antreprenori. Un tip uscat și elegant, pedant chiar, cu costum scump și ceas aurit. Tânăr cu bani. Mulți bani. S-a uitat atent la bicicletele multicolore și a întrebat scurt: "Puteți trimite una în Elveția? O plătesc chiar acum!". Comanda m-a năucit. Nu mă așteptam ca dintr-un gang de pe Magheru să plece bicicletele Pegas în lumea întreagă. Și totuși o fac. Le comandă nu numai românii nostalgici, ci și străini de tot soiul. Americani, englezi, belgieni, britanici, elvețieni. Le plac bicicletele acestea, pentru că sunt altfel, nostalgice, Alexandru și Andrei și-au închis în ele și o bucățică de suflet, nu numai banii.
"Am fost contactați de doi antreprenori. Unul din Canada, iar altul din Italia. Ne-au spus că vor să deschidă la ei reprezentanțe Pegas. În străinătate, bicicletele noastre sunt bine văzute, li se par interesante. Am avut chiar și o echipă de la radioul cultural al Germaniei, care a venit în România să ne ia un interviu, și o alta, de la un post de radio austriac".
Și uite așa, o marcă moșită, inițial, de comuniști, a luat cu asalt vestul capitalist și se pare că are și șanse de a-l cuceri. Cei doi tineri au ambiții mari. Pentru ei, bicicletele sunt un fel de terapie. "Noi ținem foarte mult și la proiectul social, pentru că bicicletele ne pot ajuta foarte mult să avem orașe mai curate și să fim mai sănătoși", spune Alexandru. "Să mergi la serviciu pe două roți îți face bine. Nu doar la trup, ci și la psihic. E o descărcare de energie fantastică. Pentru mine, bicicleta e o terapie. Eu dacă stau prea mult cu ochii în calculator, mă urc pe bicicletă, dau o tură și apoi sunt ca nou. Am dori ca în companiile mari să existe biciclete de serviciu. Sau măcar să aibă parcări speciale. Bicicleta este pură. Nu are culoare politică și e accesibilă tuturor".
Sună ca un crez, nu? Crezul noii generații de români. Unii care au ambiția să fie mai buni ca vecinii lor din vest. Și uite că se poate!
Fotografiile autorului