Se împlinesc, în curând, 24 de ani de la răsturnarea dictaturii comuniste din România - moment istoric care, printre altele, a permis capitalurilor străine să pătrundă liber pe piața românească. Pe lângă avantajele și consecințele pozitive ale unei astfel de oportunități, libertatea obținută în '89 a avut și urmări nefaste în plan economic. Pe fondul de corupție generalizată a clasei politice, s-a dat liber unor așa-zise investiții de risc înalt, destinate exploatării resurselor minerale (ANRM a acordat peste 6000 de concesiuni!). Din clipa pătrunderii acestor fonduri speculative, România a fost întoarsă peste noapte în rândul țărilor din sistemul colonial al secolului al XIX-lea. O colonie întârziată, la periferia Uniunii Europene! Cazul cel mai sonor al acestui fenomen este, de departe, cazul Roșia Montană. Profesorul Mircea Coșea este o personalitate de prim rang a lumii academice actuale. Analizele domniei sale privind proiectul Roșia Montană au desființat din temelii, pe de o parte, întregul edificiu propagandistic al companiei Gold Corporation, iar pe de alta, implicarea amatoristică, hei-rup-istă și catastrofală pentru țară a guvernelor ultimilor 15 ani, cu accent pe neașteptatele schimbări la față și încălcări ale interesului național, practicate de guvernul Ponta.
"Nici o țară, nici măcar africană, nu mai acceptă o vânzare primară de resurse minerale"
- Sunteți un adversar redutabil al proiectului minier Roșia Montană, deși, ca liberal, aplaudați investițiile străine. Pe ce vă bazați în demersul dv., domnule profesor?
- Nu sunt împotriva exploatării resurselor minerale de la Roșia Montană și nici nu consider că problemele de mediu sunt cele mai importante. Sunt convins că o tehnologie adecvată și un control riguros ne pot proteja de accidente ecologice. Ceea ce mă preocupă și mă aduce pe poziția adversarilor proiectului Roșia Montană este tipul de politică economică pe care România îl adoptă în acest caz. Este o politică cu efecte periculoase pe termen mediu și lung, de vânzare tale quale (așa cum sunt) a resurselor minerale, specifică modelului colonial al secolului al XIX-lea. Nici o țară, nici măcar africană, nu mai acceptă o vânzare primară de resurse minerale, fără a pretinde investiții interne în ramuri industriale care să prelucreze, într-un procent mai mic sau mai mare, aceste resurse pe propriul teritoriu. Explicația este simplă: cheia succesului economic nu o mai constituie vânzarea ca materie primă a resurselor, ci ca produs prelucrat industrial, în scopul creării unui cuantum mai mare de valoare adăugată.
- Cum se explică deschiderea economiei românești, atât de permisivă cu capitalurile controversate, cu originea în paradisuri fiscale?
- Economia României se află sub „ocupație" străină, ponderea capitalului străin în total capital investit fiind de peste 80%, iar la nivelul sectorului bancar, depășind și acest nivel. Capitalul autohton este slab și, în majoritatea cazurilor, este fie dependent, fie în parteneriat cu capitalul străin. Delocalizările din vestul Europei au transformat România într-o zonă de valorificare a capitalurilor occidentale, prin menținerea costului muncii la niveluri inferioare față de alte țări membre UE. Aderarea României la Uniunea Europeană nu a reprezentat un factor de creștere economică și dezvoltare a industriei și agriculturii naționale ci, din contră, un factor de distrugere a acestora, prin presiuni concurențiale.
- Vorbiți într-un eseu de "statul capturat". În ce măsură este România un astfel de stat?
- "Statul capturat" este o noțiune introdusă de Banca Mondială, prin care se înțelege acțiunea deliberată a unor indivizi, grupuri sau firme, orientată spre influențarea sau chiar determinarea adoptării unor legi, decrete sau politici economice care să îi favorizeze, direct și nemijlocit, în realizarea unor beneficii în interes propriu. Este greu, dacă nu imposibil pentru un observator onest al economiei și societății românești să nu ajungă la concluzia că statul român este, după 1990, un stat capturat. Exemplul Roșiei Montane și o mulțime de licitații, legi, ordonanțe sau decizii, date cu adresă sau în interes politico-electoral, autentifică o astfel de concluzie.
- Ce poate face statul în această situație? Cum își mai poate apăra interesul național?
- După părerea mea, statul român nu este înscris pe tendința de apărare a interesului național, statul național român este un stat în care interesul național este abandonat în fața interesului politic și de grup. Actualul stat român este devitalizat prin mutarea centrului de interes de la sfera publică la sfera politică, ceea ce înseamnă că deciziile de politică economică sunt prioritar ghidate de interesele clientelei politice și ale ciclului electoral. Consider că avem și noi nevoie, la fel ca și alte țări, de o politică bazată pe patriotism economic. În actualele condiții, cred că patriotismul economic în România nu ar însemna nimic mai mult decât a fi realist și sincer cu propriul popor. Ca politician, a fi realist și sincer înseamnă să recunoști că, în pofida aderării noastre la UE și a imensei îndatorări internaționale, factorul național este, și a devenit și mai mult de la declanșarea crizei, esențial în stimularea și motivarea mediului economic. A fi realist și sincer înseamnă să recunoști că România suferă de o exacerbare a unui cosmopolitism de natură primitivă, de o pierdere a încrederii în propriile forțe, de o adormire a orgoliului și demnității naționale.
"Ceea ce se întâmplă acum la Roșia Montană este efectul lipsei gândirii strategice și a stabilirii priorităților economice"
- Știu că vă revoltați deseori în fața lipsei de strategii a guvernelor României. Cum funcționează acest flagel în cazul Roșia Montană?
- Este cât se poate de limpede că ceea ce se întâmplă acum la Roșia Montană este efectul lipsei gândirii strategice și a stabilirii priorităților economice. Or, niciun plan, nicio strategie, niciun program de guvernare nu pot fi concepute fără o temeinică stăpânire a teoriei economice, dar drumul de la teoria economică la politica economică este diferit, lung și plin de provocări. Să luăm un exemplu: planul de investiții și creare de locuri de muncă, până la 31 decembrie 2013, aprobat de guvern, are ca obiectiv prioritar exploatarea, prin investiții sporite, a resurselor minerale. Conform teoriei economice este corect, dar în practică exploatarea resurselor minerale nu este un beneficiu major și nici un important creator de locuri de muncă, deoarece nu dispunem de tehnologia de exploatare necesară și suntem nevoiți să concesionăm sau să privatizăm, trimițând în exteriorul țării cea mai mare parte a valorii adăugate. Concluzia: în condițiile reale ale structurii economiei românești, exploatarea cu prioritate a resurselor minerale ne va transforma în producători de materie primă pentru prelucrătorii din străinătate, cu iminente pericole ecologice și cu un grad extrem de modest de capitalizare internă a valorii adăugate. Ce este acesta? Este un statut neocolonial.
- Pe hârtie, programul de guvernare arată impecabil. De ce nu reușește guvernul să-și îndeplinească promisiunile?
- Este o greșeală, dacă nu chiar o tehnică de manipulare, practica încercării de a demonstra realismul și corectitudinea unor măsuri sau obiective guvernamentale, prin citarea unor principii sau teorii economice. Nici cel mai prestigios manual de economie nu poate deveni un bun program de guvernare. Datoria celor care conduc țara nu este de a arăta cetățeanului că acționează corect din punct de vedere teoretic, ci că acționează corect din punctul de vedere al interesului general. "Cazul" Roșia Montană este cea mai fidelă imagine a României Reale, exprimând sintetic debusolarea, incertitudinea și degradarea valorică în care trăiește și se manifestă economia și societatea românească. Roșia Montană apare ca o sumă a tuturor păcatelor unei societăți care nu reușește să-și găsească forța și voința trăirii în normalitate. Niciodată, după 1990, nu a mai fost atât de vizibilă criza structurală și morală în care ne aflăm. Roșia Montană înseamnă incompetență instituțională, lipsă de responsabilitate și de demnitate națională la nivelul clasei politice, lipsă de orizont și de strategie de dezvoltare, lipsă dramatică de compatibilitate cu valorile și principiile europene, lichelism și clientelism politic. Dacă în România ar crește banane, am putea spune că Roșia Montană ne definește ca pe "o țară bananieră". Nu avem banane, dar avem corcodușe. Ca urmare, Roșia Montană ne definește ca pe "o țară de corcodușe".
"Trezirea conștiinței cetățenești o consider ca pe o atenționare a guvernanților asupra faptului că această țară are și locuitori"
- Tinerii din Piața Universității și țăranii din Pungești, orășenii din Bârlad și cei din Mangalia demonstrează împotriva gazelor de șist. Sunt justificate sau nu protestele lor?
- Într-o Românie în care lumea se adună doar la mall și protestul social se rezumă la o înjurătură de mamă, orice manifestație publică este o noutate demnă de apreciat. Trezirea conștiinței cetățenești o consider ca pe un progres al societății românești și o atenționare a guvernanților asupra faptului că această țară are și locuitori pe care, în sfârșit, va trebui să-i considere nu numai contribuabili și alegători, ci și parteneri de guvernare. Domnul prim-ministru a declarat că "dacă vrem autostrăzi, trebuie să-l acceptăm pe Chevron la Pungești". Este o explicație, dar este și corectă? Nu are domnul prim-ministru soluții alternative mai puțin periculoase, cum ar fi: reducerea evaziunii, creșterea gradului de accesare a fondurilor europene sau impulsionarea dezvoltării producției agricole?
"Este, România, un «experiment»?"
- O altă problemă de care ar trebui să se țină seama este cea a pământurilor rare sau a mineralelor "critice" de la Roșia Montană.
- Se consideră că sunt "critice", deoarece cel puțin 25% din tehnologiile moderne nu ar exista fără aceste minerale (ex: scandiu, ceriu, samariu, europiu, holmiu, tuliu ș.a). Gold Corporation neagă existența unor astfel de minerale la Roșia Montană, dar studii științifice prestigioase, românești și străine, susțin că este de neconceput ca într-un zăcământ precum cel de la Roșia Montană să nu fie prezente aceste minerale. Se spune, chiar, că acestea sunt adevărata bogăție a zăcământului, și nu aurul. Valoarea acestor produse este nu numai materială, dar și strategică, deoarece există în lume un singur exportator important: China, care deține 97% din producția de minerale critice. De remarcat că România devine cu atât mai importantă din acest punct de vedere, cu cât, recent, China a condiționat exportul de construcția, de către importatorii importanți, a unor unități industriale locale, care să utilizeze o parte din minerale (fabrici de telefoane mobile, tv, informatică, componente ale industriei aeronautice, panouri fotovoltaice etc.). România nu are nicio preocupare din acest punct de vedere: nu a cerut o contra-expertiză internațională a zăcământului (singura aparține RMGC), și nici nu a introdus în contract clauze de utilizare a mineralelor în unități de producție locale.
- Nu au introdus clauze privind crearea de unități de producție locale, dar se plâng de lipsa locurilor de muncă. Cum vedeți rezolvarea?
- Sunt surprins de maniera simplistă în care se discută problema locurilor de muncă generate de o eventuală începere a exploatării. Se vorbește laudativ despre circa 1000-2000 de locuri în minerit, adică o activitate creatoare de valoare adăugată la un nivel modest. Dacă ar exista la nivel guvernamental o viziune de ansamblu asupra zonei, inclusă într-o strategie a dezvoltării economiei naționale, în termenii orizontului de convergență europeană, atunci ar exista și posibilitatea transformării acelei zone defavorizate într-o zonă cu un ritm de creștere ridicat. Guvernul ar fi putut concepe exploatarea Roșia Montană printr-o viziune tip cluster, ca pe un integrator al unor ramuri, întreprinderi și centre de cercetare-dezvoltare axate pe extragerea și prelucrarea mineralelor, pe exploatarea serviciilor turistice și culturale și, mai ales, ca pe o zonă tip laborator european de aplicare a politicilor ecologice. Și gazele de șist sunt necesare, dar ceea ce le caracterizează în prezent este incertitudinea privind efectele perverse ale exploatării lor. Aproape toate țările posesoare de astfel de resurse nu permit încă începerea exploatării, în așteptarea unor inovații tehnice și tehnologice. De ce se dorește atât de mult în România începerea producerii lor? Este oare România un experiment, așa după cum s-a mai spus în presa occidentală? Vorba lui Caragiale: "Dacă e trădare, trădare să fie, dar să o știm și noi", căci tot noi îi vom suporta consecințele.