Mă invită într-o cameră înaltă, cu o bibliotecă până în tavan, burdușită cu cărți, și peretele dinspre răsărit plin cu icoane. Ne așezăm față în față, pe două fotolii mici de lângă fereastră. Între noi, pe o măsuță joasă, ne așteaptă două cești cu cafea, un bol mic cu miere și un platou cu câteva felii de pâine unse cu icre de casă. Dintr-o cameră alăturată, se-aud necontenit râsete de copii. E duminică, aproape de ora prânzului. Abia s-a întors de la Sfânta Liturghie. Au mers cu toții, ca de obicei. El, fiica sa, împreună cu soțul, și cei cinci nepoți, cuminți și frumoși. Biserica e chiar acolo, lângă casă, și a fost ridicată de el în urmă cu câțiva ani. La sfârșitul slujbei, i-a lăsat pe copii să se întoarcă acasă, iar el a mai zăbovit ceva vreme, singur, la mormântul soției. Face la fel, după fiecare liturghie. În sufletul lui, Maria, femeia minunată a vieții sale, a rămas aceeași lumină vie care i-a deslușit dintotdeauna gândurile apăsătoare. Mă invită să gust din cafea, privindu-mă cu un zâmbet blând și îngăduitor. "Știți?", îi spun cu sfială, "pentru mine, e un moment foarte delicat. V-am deranjat tocmai acum, în duminica asta frumoasă de toamnă. În loc să vă bucurați de familie, de copii, trebuie să stați de vorbă cu mine, despre suferință și boli". Doctorul Pavel Chirilă zâmbește larg și zâmbetul îi înseninează tot chipul. "Nu e niciun deranj. Mă bucur oricum de duminica asta așa de frumoasă. În ce privește subiectul, el pentru mine nu are nimic urât sau înfricoșător. Boala, moartea sunt și ele parte din legile firii. Am văzut mulți oameni pe patul de moarte, care se rugau, din tot sufletul lor, să mai trăiască numai o zi. Am întrebat un mare duhovnic de unde vine această mare dorință, doar pentru o zi de viață? Și mi-a zis așa, că e îndeajuns o singură zi pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu".
O fâșie moale de lumină alunecă ușor pe fereastră. Doctorul vorbește încet, cumpătat, cu o tihnă caldă, care îți mângâie sufletul. "Părintele Gheorghe Calciu povestea cândva că a cunoscut un american care s-a convertit la ortodoxie. Și l-a întrebat de ce a ales tocmai religia asta. Iar americanul i-a răspuns: «Pentru că ortodoxia e singura care te învață să mori». De aici cred că ar trebui să înceapă discuția noastră și povestea pe care vreți să o scrieți".
Pavel Chirilă are 67 de ani. El este doctorul fără de arginți, tămăduitorul cu chip de eremit, care le vorbește bolnavilor despre leacul puternic al rugăciunii, medicul care știe să alunge boala din trup prin vindecarea sufletului și împăcarea cu Dumnezeu. Este doctor în științe medicale, medic primar de medicină internă, profesor de "bioetică laică și creștină", specialist în fitoterapie și homeopatie, creator al conceptului de medicină creștină, autor de cărți și tratate medicale, fondator al primului spital social din România și-al unui așezământ de îngrijiri paleative pentru bolnavi incurabili, ziditor de biserici și a două mânăstiri de maici. A salvat multe vieți și a renăscut speranțe, fără a-și aroga fățiș nici un merit. La clinica lui de terapii alternative din Voluntari, aproape de București, se înghesuie zilnic zeci de oameni veniți din toată țara, programați cu trei luni înainte. Vin plini de speranțe, ca la Izvorul cel viu. Bătrâni, copii, săraci lipiți ori proprietari de imperii, analfabeți sau profesori universitari. Cei mai mulți vin la el după ce au încercat inutil toate căile medicinei clasice și, din păcate, se află într-un stadiu avansat al bolilor care le macină trupul. La sfârșitul fiecărui consult, după ce le recomandă tratamentul, îi privește în ochi și le pune mereu aceeași întrebare: "Cum stați cu biserica, cu credința?". Era încă un copil când a descoperit în biblioteca părinților săi o carte ciudată, care avea să-i rânduiască destinul. Se numea, simplu, "Rugăciunea", și era scrisă de Alexis Carrel, un medic celebru, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în anul 1912. Era primul medic care vorbea pe șleau despre puterea vindecătoare a rugăciunii. Mai târziu, în primii ani ai carierei sale de medic, Pavel Chirilă avea să afle, cu o mare dezamăgire, că tot ceea ce învățase în facultate nu îi era întotdeauna de folos, că în spatele diferitelor boli se ascund cauze neînțelese, față de care actul pur medical pare să fie total neputincios, ba uneori chiar fatal. "Cum să nu te pună pe gânduri drama unor oameni care mor sub ochii tăi, prin șoc anafilactic la algocalmin sau ampicilină? Ori când vezi un bolnav foarte grav care, după tot ce-ai învățat la școală, ar trebui să moară, ori el se vindecă, în timp ce altul, cu o boală banală, moare în câteva zile? Experiențele astea mi-au adus cel mai greu sentiment de neputință. Am înțeles atunci că doar știința medicală, rațiunea și aparatura de laborator nu sunt suficiente. Că medicina se ocupă de trupul bolnavului, dar niciodată și de sufletul lui. Că trebuie să mă îndrept cu smerenie și în alte direcții, rânduite după legi care sunt mai presus de noi. Așa s-a născut conceptul de medicină creștină".
Puterea vindecătoare a rugăciunii
În camera alăturată, zarva copiilor e în toi, aproape că acoperă glasul molcom al doctorului. Nu-l deranjează deloc, ba dimpotrivă, văd în ochii lui fericirea supremă. Îmi povestește despre prima lui carte, "Meditație la medicina biblică", apărută în 1991, dar la care a muncit aproape zece ani, în cea mai cumplită perioadă a dictaturii. Un studiu minuțios al sutelor de versete cu conținut medical din Sfânta Scriptură, comentate științific de el, și teologic de părintele Mihai Valică. Se întoarce apoi în prezent, spunându-mi că la fiecare liturghie, în mica biserică din curtea clinicii, preotul pomenește numele tuturor pacienților din ultima săptămână, rugându-se pentru vindecarea lor. "Și au existat cazuri miraculoase?", îl întreb dintr-un reflex nestăpânit și stupid de reporter. Dar lui nu îi place întrebarea, zâmbește politicos și-mi spune că asemenea întâmplări nu prea se povestesc, că ar fi un mare păcat, o laudă pe care el nu o merită. Îmi spune răspicat că pentru o asemenea vindecare trebuie multă, foarte multă credință. Iar primul pas este iertarea vrăjmașilor, să nu porți în tine nicio urmă de rău, de ură sau resentiment. Apoi, trebuie să-ți înțelegi boala, să o accepți, cum spun Sfinții Părinți, ca pe o lecție, ca pe o pedagogie divină, pentru că "orice suferință a omului este spre mântuirea sa". Și-abia de-aici încolo începe rugăciunea. Necontenit, smerit, cu toată ființa. A avut mai mulți pacienți care au respectat toți pașii aceștia și au reușit. Cu vreo șapte ani în urmă, la cabinetul lui a venit o femeie cu câteva diagnostice pentru care nimeni nu i-ar fi dat șanse prea mari: cancer în stadiul trei și tuberculoză. În plus, în urmă cu aproape un an, organismul ei fusese bombardat cu cele mai agresive citostatice. A stat de vorbă cu ea, i-a ascultat povestea vieții și, la sfârșit, a aflat un amănunt șocant: femeia era însărcinată în luna a doua. Cu siguranță, orice medic i-ar fi cerut să facă avort. Pavel Chirilă însă n-a cerut nimănui vreodată o asemenea crimă. I-a recomandat femeii un tratament naturist, o alimentație sănătoasă și un stil de viață curat, cu rugăciune multă și credință. Femeia a hotărât să se retragă singură, departe de lume, undeva, lângă o mânăstire. După câteva luni, când i-a venit sorocul să nască, s-a întors în București și a adus pe lume un băiețel perfect sănătos. Apoi, după încă vreo trei săptămâni, și-a făcut un nou set complex de investigații medicale, dorind parcă să își confirme ceea ce ea deja știa: se vindecase total. O altă întâmplare s-a petrecut acum aproape doi ani, când o măicuță pustnică de prin Munții Neamțului a venit la el cu un cancer ovarian într-un stadiu foarte grav. I-a prescris un tratament, sugerându-i însă că trebuie să se interneze urgent. Ea a refuzat fără nicio ezitare și s-a întors în aceeași zi la bordeiul ei, ridicat în sălbăticia munților, la câteva ore de prima așezare omenească. Nimeni nu știe ce anume a făcut ea acolo, în singurătatea ei, cu ce s-a hrănit, cum și cât de mult s-a rugat. Sigur e că a revenit de curând în București și, după noi investigații medicale, i s-a spus că e perfect sănătoasă. Ce-i drept, asemenea întâmplări sunt rare, pentru că "în ziua de azi, noi, oamenii, ne risipim prea mult în lumea asta tot mai agresivă și uităm total să ne mai exersăm acel simț al pocăinței care duce la mântuire". Îți trebuie liniște sufletească, îți trebuie măcar un pic de singurătate, ca să te poți întoarce cu smerenie și sinceritate spre ființa ta, ca să poți ierta tot răul din lume, ca să te poți uita apoi spre cer ca un copil nevinovat. "V-am povestit întâmplările astea pentru a vă arăta că nu eu sunt cel care vindec o boală. Există un verset în Scriptură care spune: «Doctore, vindecă-te pe tine însuți!». Un terapeut creștin lucrează ca un preot. Dacă el este vindecat și curat, atunci harul lui Dumnezeu lucrează prin el și se răspândește în jurul lui ca o mireasmă".
Doctor de suflete
S-a întâmplat în seara de 4 martie 1977, la vreo două ore după sinistrul cutremur, care a ucis mii de bucureșteni. Pavel Chirilă lucra atunci la Spitalul de Urgență și chiar în noaptea aceea era de gardă. Veneau răniți cu sutele, unii dintre ei aproape muribunzi. Saloanele și coridoarele erau pline, medicii abia puteau face față, erau într-o agitație continuă. Undeva, într-un colț al holului, stăteau pe jos doi tineri abia căsătoriți. El se sprijinea de perete și o ținea în brațe pe ea. Îi strângea capul pe piept, o mângâia și o încuraja neîncetat. "Lasă, iubita mea, că o să fie bine. O să vezi. Bine că a trecut și că am scăpat cu viață. Gata, liniștește-te acum, a trecut...". Vorbea încontinuu, abia ținându-și lacrimile, plimbându-și fără oprire degetele prin părul ei lung. Pavel Chirilă era aproape de ei, se ocupa de câțiva răniți care zăceau acolo, pe hol. Îi văzuse demult pe cei doi și auzea limpede vorbele lui, pline de teamă și dragoste. "Când am ajuns la ei să văd ce răni au, am constatat că fata nu respira. Era moartă de când s-au așezat acolo. Iar el nu știa". Tace brusc și mă privește cu o sclipire aparte în ochi. În jurul nostru, s-a lăsat o liniște grea. Chiar și larma copiilor se-aude acum de undeva, de departe, ca un ecou mocnit. "Vedeți? E atât de subțire hotarul ăsta între viață și moarte! Nu poți să fii de piatră, chiar dacă ești medic. Ar fi ceva suspect să te lase indiferent asemenea întâmplări".
Acolo, la Spitalul de Urgență, a lucrat aproape un an, la secția pentru cei cu tentative de sinucidere. Zilnic veneau cam câte zece asemenea pacienți. El îi lua în primire, îi interna, îi supraveghea, le prescria un tratament sau, dacă era cazul, îi trimitea la sala de operație. Apoi, după ce îi punea pe picioare, își găsea timp să le afle necazul, lucru ciudat într-un spital unde "sinucigașii" erau doar niște alienați amărâți, care nu merită decât dispreț și poate un pic de milă. El a înțeles atunci că actul sinucigaș e încărcat de semnificații complicate, misterioase, întunecate, iar dacă nu încerci să înțelegi și să vindeci sufletul unui astfel de om, el va repeta gestul și poate atunci nu va mai da greș. După toate experiențele astea, a început să practice altfel meseria de doctor. "A fost o răsturnare decisivă în conștiința mea de medic. Am învățat ani de zile la facultate despre corpul omenesc, am studiat fiecare os, fiecare tendon, dar nimeni nu ne-a spus o vorbă vreodată despre sufletul omului. Toată medicina științifică e obsedată de sănătatea trupului, dar nimeni nu vrea să recunoască oficial faptul că, de cele mai multe ori, sufletul e cel care determină evoluția ființei și sănătatea noastră fizică". În scurt timp, a ales să se despartă de confrații lui din spital și să se mute într-un institut de medicină internă, dedicându-se cercetării clinice în două ramuri ale medicinei alternative: homeopatia și fitoterapia. În paralel, a început să studieze tot mai aprofundat Biblia, visând că poate într-o zi ar putea să zidească un spital pentru oamenii amărâți, un fel de așezământ medical și ecleziastic, după modelul Sfântului Vasile cel Mare. Au mai trecut câțiva ani și, după căderea dictaturii, visul lui s-a împlinit: împreună cu Maria, soția lui, și în parteneriat cu Ministerul Sănătății, a reușit să întemeieze un spital creștin, cu 400 de locuri. Se numea "Așezământul Social Christiana". Despre povestea tumultuoasă a acestui proiect s-au scris sute de pagini. "A fost poate cel mai frumos capitol din viața mea. Totul funcționa perfect, după doar șase luni, spitalul avea dotări ca în occident, numai din donații. Am angajat cei mai buni și cinstiți medici, am adus duhovnici care vizitau periodic bolnavii și le citeau Psaltirea, am ridicat o biserică, o mânăstire, o școală sanitară monahală, am trimis câteva maici să facă facultatea de medicină. Luam de pe stradă oameni fără adăpost, cerșetori, orbi, invalizi, bătrâni singuri pe lume, și îi îngrijeam regește. Totul a durat aproape patru ani, după care a început prăpădul". Lasă privirea în jos, oftând. Nu-i e prea ușor să zgândărească amintirile astea. E drept, au trecut mulți ani de atunci, a iertat tot răul celor care i-au distrus visul. Dar nu poate să uite. Medicul creștin, salvatorul săracilor de până atunci, a devenit peste noapte, în paginile ziarelor, cel mai temut infractor. Era limpede că proiectul Christiana începuse să deranjeze anumite interese misterioase. Au urmat cele mai monstruoase atacuri, amenințări fățișe, urmăriri cu mașina, anchete ca la securitate. Timp de un an, aproape zi de zi, a fost supus la o adevărată execuție publică. S-au înființat 11 comisii de cercetare, i-au scornit tot felul de abuzuri sau infracțiuni, i-au deschis dosare penale pentru cauze inventate. Și tocmai atunci când coșmarul era cel mai greu, o altă nenorocire s-a năpustit peste el: fata lui cea mare s-a îmbolnăvit grav, fiind la un pas de a-și pierde viața. "A fost o încercare peste încercare", îmi zice zâmbind amar. "După mai multe zile de febră și un diagnostic greșit, am aflat că are o septicemie gravă, cu determinări cardiace, pulmonare și articulare. Din așa ceva, șansele de supraviețuire sunt aproape zero. Avea 24 de ani și putea să moară în orice moment. Iar eu eram în toiul anchetelor, cu toți procurorii și securiștii pe cap. Pot să spun că am simțit în zilele acelea aproape palpabil protecția lui Dumnezeu. Nu mi-am pierdut mințile, n-am făcut niciun gest necugetat, ba dimpotrivă, am căpătat o liniște nefirească. Am plecat de urgență cu ea în Germania, unde a fost operată pe cord deschis. A fost salvată în ultimul moment. După toată întâmplarea asta, anchetele au continuat la fel de bestial, dar pentru mine erau deja un fleac".
La capătul unui an de calvar, Pavel Chirilă fusese înfrânt. Așezământul Christiana, visul lui cel mai drag, a fost năruit. Una dintre clădiri a fost luată de Poliția Comunitară a sectorului 2, alta de Poliția Rutieră, iar cele două hectare de teren din Pipera, care aparțineau fundației, au fost pur și simplu furate de către un faimos om de afaceri și vândute mai târziu cu zece milioane de euro. "Și totuși, din tot coșmarul ăsta, Dumnezeu a vrut să se întâmple un miracol, întorcând tot răul în bine. Am luat-o din nou de la zero. Împreună cu soția mea, am făcut un credit la bancă, am cumpărat o bucățică de teren în Voluntari și am ridicat cu mâinile noastre un cabinet de terapii alternative, unde consultam împreună bolnavii, până aproape de miezul nopții. Mai târziu, am construit o capelă și-apoi un mic hospice pentru bolnavii de cancer în fază terminală. Iar peste toate lucrările astea a existat mereu un duh al Christianei, care se simte și astăzi, în tot ceea ce fac".
În 2007, destinul l-a pus din nou la o încercare cumplită: soția lui, Maria Chirilă, a murit în urma unui atac de cord. Era și ea medic, un alergolog de excepție, a salvat și ea multe vieți și a fost părtașă la toate reușitele lui. Cele două fete au absolvit tot medicina. Cea mare trăiește în Italia și este deja o mare specialistă în chirurgia mâinii. Cealaltă a rămas acasă și are cabinet la clinica tatălui. Muncesc amândoi acolo, de dimineață până noaptea, târziu. Este căsătorită și are cinci copii frumoși și veseli. Din camera alăturată se aud din nou râsetele lor subțiri, ca un clinchet de clopoței. Pavel Chirilă îi aude și zâmbește senin, fericit.
Antecamera Raiului
Ieșim pe poartă și o luăm așa, agale, pe marginea străzii. Soarele blând al amiezii mai înmoaie puțin adierea rece de toamnă. O vreme, nu vorbim nimic. E liniște în jur, nu se-aud decât pașii noștri, călcând peste covorul de frunze uscate. "Știți, când am venit aici, strada asta era ca după război. Dacă dădea o ploaie măruntă, înotam prin noroaie până la genunchi. Ne-am speriat foarte tare, am zis că n-o să vină nimeni la clinica noastră, că n-o să avem cu ce plăti ratele la bancă. Și, uite că ne-a ajutat Dumnezeu. Acum, le avem pe toate aici. Casa, clinica, biserica și spitalul «Sfânta Irina», care se vede acolo." Îmi arată cu degetul undeva, spre capătul străzii. Da, văd deja clădirea albă, la care urmează să ajungem. Un frison scurt îmi străbate tot trupul. În scurt timp, o să intru într-o lume a suferinței absolute, în care câțiva oameni așteaptă, cuminți, întâlnirea cu Dumnezeu. Sunt bolnavii de cancer ajunși la capătul vieții. "Părintele Sofronie spunea că boala asta a trimis mulți oameni în Rai. E o moarte lentă, care lasă timp pentru împăcarea cu Dumnezeu, pentru pocăință și rugăciune". Îl privesc pe furiș, cum pășește modest lângă mine, ca un călugăr sihastru, muncit de suferințele lumii. "Ceea ce facem noi e aproape nimic, dacă ne gândim la drama din România a acestor oameni. Știți că avem cel mai mare indice de mortalitate a bolnavilor de cancer din Europa? Că avem aproape o jumătate de milion de români care suferă de această boală? «Sfânta Irina» este singurul centru din România care încearcă să mai aline suferința prin care trec acești oameni. În Anglia, există câte unul în fiecare oraș". Am ajuns, suntem chiar în fața clădirii. Deschide poarta și mă invită să intru. Deasupra ușii stă scris "Centrul de Îngrijri Paleative «Sfânta Irina»". Pășesc pe culoar aproape pe vârfuri. Mă tem să vorbesc, să pun întrebări. Mă las condus printre saloane și parcă simt în aer mirosul durerii. Aici, durerea e vie, aproape palpabilă, chiar dacă nu mai are vlagă, nici să scâncească. Ușile saloanelor sunt închise, e duminică după-masă și bolnavii dorm cuminți, până aproape de ora cinei. "Spitalul are 30 de locuri, dar acum nu sunt decât 24 de bolnavi internați. De șapte ani, de când am deschis centrul, am avut cam 2500 de pacienți. Tot ce putem face e să le asigurăm terapia și controlul durerii. Și facem asta cu tot ce este omenește posibil. De la medicamente puternice, până la rugăciune, maslu, spovedanie sau suport psihologic. Avem un preot care vine la ei, avem câteva maici care stau aproape mereu în spital, avem în curte o biserică unde merg să se roage când vor".
Pavel Chirilă îi știe pe toți, le cunoaște familiile, viața, bucuriile și durerile. Le ascultă cu răbdare poveștile, râde cu ei și îi strânge în brațe atunci când plâng. "Se spune că, în preajma morții, timpul se dilată, iar spațiul se rarefiază. Se petrec niște schimbări dramatice în conștiința bolnavului. Se schimbă tot, viața afectivă, personalitatea, relația cu oamenii, sistemul de valori. Toată ființa lui se modifică. Iar noi trebuie să-i ajutăm să se adapteze la schimbările astea, să se împace cu suferința lor și să-l descopere pe Dumnezeu".
Fiecare părăsește viața în felul său. Unii, aproape banal, citind ori uitându-se la televizor, ca și cum o anume protecție divină le-ar amorți spaima. Alții, încrâncenați și furioși, cu gesturi uneori agresive, luptându-se parcă cu demonii. Dar cei mai mulți se sting senin, cu o rugăciune pe buze, împăcați cu îngerul Domnului. Majoritatea bolnavilor vin aici după ce sunt alungați din spitale. Li se spune mereu aceeași frază atroce, "ne pare rău, nu mai avem ce face", și gata, sunt trimiși să moară acasă sau pe stradă. "Pe unii dintre ei îi aduc la noi chiar familiile, ca să le mai alinăm chinul. Alții însă sunt singuri pe lume, bătrâni sau chiar copii abandonați". Îmi vorbește în șoaptă, arătându-mi fiecare cotlon al spitalului. Peste tot e elegant și plin de lumină, mirosind încă de la intrare a curat și tămâie. În spatele clădirii se înalță o biserică nouă și frumoasă, ridicată în patru ani, cărămidă cu cărămidă, de mâinile lor. Pereții interiori sunt acum albi, dar într-o zi, când vor mai strânge ceva bani, îi vor picta cu scene biblice de vindecare. "Ce facem noi pentru bolnavii de-aici e doar o picătură de mângâiere într-un ocean de durere. M-am luptat toată viața pentru oamenii amărâți și uneori am plătit scump pentru asta. Dar important este că am sădit binele, cu multă răbdare, atât cât am putut. Și orice bine făcut pe lumea asta ajută la mântuire".
***
P.S. În Banatul de munte, lângă Cheile Nerei, aproape de Sfânta Mânăstire Nera, pe care tot el a ctitorit-o, Pavel Chirilă a reușit să pună temeliile unei Clinici de Recuperare Oncologică, adică un loc pentru tratarea bolnavilor de cancer în faze incipiente. Peste tot în lume există asemenea institute. În Italia, de pildă, sunt 120. În România, niciuna. "Nera este prima clinică de recuperare oncologică din România, care va încorpora și un centru de cercetări. Va fi un așezământ în care omul bolnav va putea să reînvețe să trăiască frumos și sănătos, să regăsească în el puterea de a se întoarce la o viață normală. Pentru recuperarea bolnavilor, clinica va asigura psihoterapie, kinetoterapie și dietoterapie, iar o parte din asistență va fi asigurată de măicuțele din Mânăstirea Nera, majoritatea având studii medicale". Pentru acest proiect, există o finanțare europeană care acoperă 70 la sută din valoarea contractului. Pentru restul, adică aproape un milion de euro, e nevoie de donații. Cei care vor să ajute la zidirea acestui lăcaș pot afla detalii pe site-ul www.clinicanera.ro