Într-o dimineață de octombrie mi-a arătat cum se văd munții de la Poiana Stânii și de atunci n-am mai putut fi același. Eram mic, atât de mic, încât pașii pe care îi făcea înaintea mea mi se păreau uriași; atât de mic, încât să înțeleg că lumea asta e cea mai frumoasă și că e tare bine să fie așa. "Uite", îmi spunea, "ăștia albi sunt mesteceni, tot ce vezi galben e pădurea de fag și, mai sus de ea, verdele o să rămână, pentru că acolo sunt numai și numai brazi. Hai", îmi spunea, iar eu mă luam după el, tot mai sus, un om mic după un om mare, un om care știa atâtea și atâtea lucruri și mi le arăta și mie, el, uriașul, bunicul meu. Am învățat repede că odată ce spunea "hai", însemna că trebuie să tac și să merg. Nu mai puteam să cânt, nu mai puteam să mă plâng, nu mai puteam să mă mir, n-aveam voie să mă opresc. "Hai" însemna că toată lumea asta mare o să se șteargă într-o clipă și că din ea n-or să mai rămână decât pașii bunicului meu, mereu înainte, alții și alții și alții, și pașii mei de copil, încercând din răsputeri să nu rămână în urmă. Atât, pașii lui și pașii mei, și un urcuș nesfârșit, printr-o pădure în care a venit toamna. Nu înțelegeam de ce e atât de greu să urci, de ce greutatea asta face să se șteargă tot, de ce din toate lucrurile pe care le știam trebuia să rămână doar chinul ăsta cumplit, stângul după dreptul, dreptul după stângul, stâng - drept, stâng - drept, stâng - drept, așa, fără oprire, în sus, tot mai sus, spre un loc pustiu, unde nu se afla nimeni și nimic. Simțeam sfârșeala și cum toată pielea mi se umple de niște stropi mici, reci și sărați de apă, simțeam cum picioarele mi se îngreunează și o durere surdă în tălpi, simțeam cum amețesc și că nu mai pot merge mai departe și atunci îl strigam "oprește-teeeeee, unde mergeeeeeem?", iar el nici măcar nu se întorcea spre mine, pășea mai departe, cu pașii lui uriași, și spunea doar grav, puternic, tunător "hai!". Plângeam de furie, dar nu puteam să mă împotrivesc. Și mergeam mai departe, mă gândeam că pot să fac asta, că sunt deja mare, am trei ani și nouă luni, și că pot să fac asta, da, da. Când îl vedeam că se oprește, că mă așteaptă, urcam, parcă, mai ușor. "Încă puțin, poți, poți, ești mare". Puteam. El își aprindea o țigară, o fuma tăcut, pe îndelete, mă lăsa să respir, să mă întorc încet în mine, mă mângâia pe păr și îmi zâmbea. Îmi arăta păsări pitite și frunze, îmi spunea că nimic nu-i mai frumos decât să fie toamnă și să fii pe munte, că luna asta, octombrie, e cea mai bună lună în care poți să mergi. Apoi îmi spunea din nou "hai", iar eu îl întrebam "unde" și dacă mai e mult. "Aproape că am ajuns, încă puțin, hai". Atunci, demult, la trei ani și nouă luni, când eram deja mare, am înțeles că bucuria nu poate fi numită, că ea vine toamna, în octombrie, atunci când mestecenii nu mai au frunze, dar rămân albi, când fagii se fac galbeni și arămii, iar brazii sunt tăcuți și verzi pentru totdeauna. Și am înțeles că, să ajungi la ea, la bucuria asta care nu poate fi numită, trebuie să tot pășești în sus, iar din tine să nu mai rămână decât pașii, o durere surdă și niște stropi mici, reci și sărați care să-ți umple pielea, atât, am înțeles că trebuie să mergi mai departe, am înțeles că undeva, într-o poiană din care se văd munții, bunicul tău se va opri și te va aștepta, își va aprinde o țigară și îți va spune niște lucruri pe care le vei ține minte toată viața. Am înțeles că e al naibii de greu să mergi spre munți, dar că am să fac asta, câte zile voi mai avea. Poate că atunci, în ziua aia de toamnă, m-am făcut cu adevărat mare. Și am înțeles că am cel mai grozav bunic din lume.
Fumând
Poza cu el pe munte îmi place cel mai mult. Pentru că n-am apucat să-l întreb, dar sunt sigur de asta, muntele a fost marea lui iubire. Îl țin minte și acum, un bărbat înalt, care trebuia să se aplece când intra în casă, un bărbat tăcut, dar cu o voce care umplea orice încăpere. Și îl văd, îl văd în bucătărie, la lumina palidă a unui bec, într-una din serile alea ploioase de toamnă târzie, îl văd cum rotește butonul aragazului, cum pune apa să fiarbă, apoi niște frunze uscate de mușețel și mentă înăuntru. Îl văd așa, sorbind încet din ceaiul ăla plin de aburi, privind pe fereastră ploaia aia măruntă, care nu se mai sfârșește. Apoi o văd și pe bunica, grăbită, mustrătoare, îi văd privirea lungă, care nu se întâlnește cu a lui. "Să nu-mi spui că o să pleci pe ploaia asta". El tace, privește mai departe ploaia, soarbe încet din ceai, pare să nu fi auzit nimic. "Ba da, mâine la prima oră", iar vorbele lui sunt atât de puternice, vocea atât de adâncă, încât știi, simți că nu poți să li te împotrivești. Bunica pleacă, ia cu ea mustrarea aceea tăioasă din privire, iar bunicul tace mai departe, soarbe încet din ceai și privește ploaia măruntă de toamnă târzie. Când te trezești, de dimineață, nu mai e acasă, a plecat, așa cum a zis, pe ploaia aia măruntă, cu bocanci, pelerină și rucsac, pe jos, pe poteca din pădure, spre Poiana Stânii, apoi mai sus, pe piciorul Pietrei Arse, apoi și mai sus, pe Platou, spre Babele, apoi și mai sus, spre Vârful Omu, apoi încet, coborând serpentinele largi, tăiate de austrieci, pe Valea Cerbului, în jos, înspre Bușteni. De acolo, pe ploaia măruntă de toamnă târzie care l-a însoțit tot drumul, va aștepta în gară un tren, iar târziu, foarte târziu, seara, va ajunge din nou acasă. Îl țin minte și acum, uriaș, cu pelerina udă, aplecându-se să intre pe ușă, sorbind ultima gură din termosul cu ceai, așezându-se lângă sobă să se dezmorțească, să se încălzească. Îl țin minte privindu-mă, zâmbindu-mi. "Sus a nins, la Omu era deja zăpadă mare". Bunica tace, tace și el, tac și eu, e toamnă târzie și mă gândesc cum trebuie să fie la Omu acum, cu atâta zăpadă. Bunica stinge lumina, ne culcăm.
Într-o altă toamnă, sunt tot acolo, în casa aia veche, bunica e lângă mine, doar el, Mircea, bunicul, nu. De ani buni nu mai e deloc. Termosul lui de ceai a rămas undeva în pod, prăfuit, neatins. La fel și bocancii, la fel și rucsacul. Bunica umblă într-un sertar, mă cheamă la ea și-mi arată poze. Sunt ei, tineri, așa cum nu i-am cunoscut niciodată, o văd și pe mama, și pe sora ei, niște fetițe care râd, cred că sunt mai mici decât mine, acum. Iar bunica oftează încet și îmi zâmbește, îmi spune "uite, aici suntem în Făgăraș, aici în Parâng, poza asta e de la Bucura din Retezat, asta din Piatra Craiului." Bunicii mei sunt tineri și zâmbesc, bunicii mei au mers pe toți munții, bunicul meu i-a spus bunicii mele "hai" și ea l-a urmat, chiar dacă simțea că nu mai poate. L-a urmat și a fost fericită. Acolo, sus, cu el, era cea mai fericită femeie din lume. Alte poze. Poze de când bunicul a construit Releul de la Coștila. Poze de la cort, poze de pe creste, poze din păduri. Și poza asta care îmi place cel mai mult, poza asta dintr-o altă toamnă, cu el tânăr, în 1940, cu un an înainte de a se căsători cu bunica. E singur, pe vârf, privirea îi merge departe, iar departe e ceață. Bunicul fumează. Dacă întorci poza, pe spatele ei a scris: "Fumând. Poate că asta e singura ta datorie: să vezi fumul cum se risipește și se amestecă cu ceața. E imaginea sufletului care pleacă din tine ca să ajungă în infinitul absolut". Știu, bunicul era tânăr. Dar știa, n-avea cum să nu știe, ce înseamnă bucuria.
Mingea
Și mai țin minte asta: pe bunica în genunchi, în fața icoanelor, rugându-se în șoaptă, neîntrerupt, și pe bunicul meu în pat, cu fața spre perete, aproape nemișcat de zile întregi. Aș vrea să ies, în casă e o tăcere greu de suportat, dar afară e din nou toamnă și plouă. Nu e nimeni, copacii au rămas fără frunze și e frig, e foarte frig. Nu știu unde să mă duc, casa e prea mică, bunica nu vorbește decât cu icoanele, bunicul nu vorbește cu nimeni. Aș vrea să înțeleg ce se întâmplă, de ce trebuie să vorbesc în șoaptă și de ce toamna e atât de urâtă. Aș vrea să vină mama și să mă ia de aici, dar mama e cu celălalt Mircea, fratele meu, iar Mircea, fratele meu, e un bebeluș. Și nu înțeleg. Nu înțeleg cum un om atât de înalt și de puternic, un om căruia nu îi e teamă de nimic, un om care a mers pe toți munții cu soția, fetele și nepoții lui, omul ăsta, bunicul meu, nu se mai poate mișca din pat și s-a întors cu fața spre perete, s-a întors cu spatele la lumea asta pe care o umplea, doar intrând pe ușă. Lumea e nedreaptă, iar toamna e urâtă. Fug din casă, aici se întâmplă lucruri pe care nu le pot înțelege, îmi iau mingea cu mine și o izbesc de toți pereții, cu furie, până se face seară. Abia atunci, bunica mă cheamă în casă, mâncăm în tăcere pâine prăjită cu marmeladă, mergem la culcare, iar ea, bunica, îmi spune să mă rog, că doar sunt copil, iar Dumnezeu mă aude mai ușor, să mă rog ca bunicul să nu mai sufere, iar El, Dumnezeu, să-l primească în Împărăția Cerurilor. Aș vrea s-o întreb pe bunica ce înseamnă toate astea, dar mi-e somn, mă rog în tăcere să fie bine și mă culc.
Ceva mai târziu, tot în toamna aia, l-am auzit pe preot spunând toate vorbele astea. Bunicul meu murise, asta am înțeles, lumea plângea, și am plâns și eu.
Octombrie
Ultima oară când am urcat spre creasta Pietrei Craiului era octombrie. Am văzut cum fagii se umplu de rugină, am trecut prin pădurea de brad, m-am bucurat, atât cât am fost în stare, de soarele moale și de lumina de miere prin care pășeam greu, tot mai greu, în sus. Am simțit durerea aia nesuferită în picioare și m-am gândit că poate ar fi mai bine să mă întorc. Am îmbătrânit, mi-am spus, și fumez cam mult, naiba să mă ia. Lumea începea de la picioarele mele, dar eram prea obosit să mai simt asta. Și atunci, prin lumina aia străvezie de octombrie, i-am văzut pașii uriași cum se îndreaptă sus, tot mai sus, spre creastă. Și i-am auzit vocea, vocea puternică, de tunet, vocea căreia nu i te puteai împotrivi: "hai!". I-am zâmbit, l-am îmbrățișat și am urcat mai departe. Cerul era senin, iar pe creastă, atunci când mi-am aprins țigara, era foarte puțină ceață.