Cum literaturile naționale contemporane trebuie să aibă fiecare câte o "Mare Doamnă", în Canada acest titlu e atribuit poetei, romancierei și eseistei Margaret Atwood. La 74 de ani, celebritatea ei a depășit aria anglo-saxonă, atât prin numărul cărților publicate, dovedind o prodigioasă fertilitate a imaginației, cât și prin calitatea lor, atestată de premii importante (inclusiv Booker Prize). Capacitatea de a aborda (și mixa) genuri și stiluri variate, de la poem la frescă socială și saga familială, de la incursiune științifică la ficțiune speculativă, de la analiză psihologică la utopie e cu adevărat uimitoare. Cu atât mai mult cu cât acest cameleonism literar e pus în construcții solide și atent elaborate, din care nu lipsesc intenția parodică, umorul și tezismul neostentativ, ceea ce atrage toate categoriile de cititori (și amatorii de pulp fiction, și degustătorii de subtilități sunt captivați deopotrivă, deși din motive diferite). Romanul pe care vi-l recomand azi - foarte bine tradus și cu numeroase note de subsol referitoare la istoria și cultura canadiană - ilustrează cu brio viziunea scriitoarei asupra naturii umane și virtuozitatea ei compozițională. Subiectul reia un caz real - un dublu asasinat petrecut în Canada la mijlocul secolului XIX - pe care Margaret Atwood îl mai folosise într-o piesă de teatru, Servitoarea, în 1974. După decenii și după ce s-a mai documentat cu o rigoare inculcată din copilărie de tatăl ei, care era om de știință, scriitoarea a fost tentată să reconstituie în spațiul mai generos al romanului nu doar destinele protagoniștilor tragediei, ci și întreaga ambianță a Canadei din 1840-1885. Pentru asta a citit ziarele și revistele epocii, mărturii și studii, dar s-a lăsat impregnată și de literatura victoriană și din America acelui timp, ca să recompună o realitate revolută din suprapunerea diferitelor puncte de vedere. Eroina titulară, servitoarea de 16 ani Grace Marks, condamnată pe viață în 1843 pentru că și-ar fi omorât stăpânul și pe menajera-ibovnică a acestuia, cu ajutorul unui argat, James McDermott, nu e văzută nici prin prisma autorului omniscient, nici din perspectiva unui anumit personaj. Oamenii, spune implicit romanciera, văd același eveniment din unghiuri diferite și de aceea adevărurile lor diferă, sunt relative, aparțin fiecare altui context psihologic, social, cultural. Pe care Margaret Atwood îl îmbogățește adăugând personajelor atestate și unele fictive, cu funcție de revelator. Precum tânărul medic alienist Simon Jordan, venit după 16 ani de la procesul în cazul ei. Destinată inițial pedepsei capitale, ca și McDermott care fusese spânzurat, Grace Marks scăpase cu viață, fiind socotită nebună și internată într-un azil. După ani de tratamente e considerată vindecată și trimisă la închisoare, pentru continuarea ispășirii perpetue. Există însă în orașul Kingston unde se află pușcăria și membri de vază ai comunității care o socotesc nevinovată și se străduiesc să-i obțină grațierea. Margaret Atwood recreează cu măiestrie viața cotidiană a epocii din casele burgheze, din ospicii și închisori, ecourile evenimentelor istorice în destinele oamenilor, condiția femeii din diferitele categorii sociale, începuturile bâjbâitoare ale psihiatriei cu pionierii ei, fascinația societății înalte pentru ezoterisme. Multiplicarea perspectivei asupra crimei și a criminalei, între "suntem ceea ce ne amintim" și "suntem ceea ce uităm", lasă adevărul și vina învăluite. Doctorul Jordan, care vede în noile teorii psihologice "o Lume Nouă interioară ce așteaptă să fie descoperită" și încearcă să deslușească în lumina lor personalitatea lui Grace, pastorul Verringer, cu perspectiva lui teologică, magicianul ambulant Jeremiah, cu șarlatanismele lui pseudoștiințifice, adolescentul timid Jamie Walsh - cu toții sunt atrași de frumoasa Grace ca de fructul oprit. Iar ceea ce ea însăși povestește și gândește nu clarifică ambiguitățile. Victimă candidă, minte bolnavă, femeie manipulatoare, ființă resemnată să sufere? Amestecând astfel registrele, adăugând povești colaterale de viață, romanul seamănă premeditat cu acele cuverturi din petice numite quilturi, care configurează din bucăți pestrițe un motiv simbolic. Nu degeaba, după 29 de ani de închisoare, când e în sfârșit grațiată, femeia își coase, din zdrențe ale vechilor ei haine impregnate de amintiri, propriul quilt, având ca motiv Copacul Paradisului. În care, crede ea, Fructul Vieții și Fructul Binelui și Răului sunt unul și același.