Enurezisul în abordare naturistă

Dr. Cristina Aosan
Enurezisul este o afecțiune simplă, în raport cu sănătatea, dar nefericită pentru viața celui ce o poartă. Vorbim, evident, despre enurezi­sul nocturn, deși asocierea termenilor este considerată pleonastică. Pentru un copil mic este de înțeles și ac­cep­tabil ca uneori să se "scape" în timpul nopții cu uri­natul. Dar când acest fapt și situația în sine se prelun­gesc cu anii, vorbim despre un dezechilibru care ajunge să afecteze sever viața individuală și socială a copilu­lui, ce poate atinge sub acest stigmat adolescența, tine­rețea și chiar vârsta de adult.

Ultimul asemenea caz pe care l-am primit la cabi­net a fost la începutul primăverii. Era un adolescent de 16 ani, ce prezenta enurezis secundar, de la vârsta de 3 ani, după o operație pentru fimoză. Anterior trata­men­­tului chirurgical, micțiunile sale au fost normale. După intervenție, în fiecare noapte, cu rare excepții, avea una sau chiar două urinări involuntare în somnul lui profund. Mama își programa somnul în mod special, ca să-l tre­zească pe băiat să urineze. Însă aproape zadarnic, pen­tru că evenimentul nedorit se petrecea cel mai frecvent în afara oricărui orar. Sunt greu de înfă­țișat figura obo­sită și tristă a unei astfel de mame... Ima­ginați-vă impli­ca­țiile asupra întregii familii. Faptul că băiatul nu putea dormi în altă parte decât acasă, fiindu-i imposibilă ori­ce deplasare mai lungă de o zi. De menționat că trata­mentele medicamentoase încer­cate nu au adus nicio schimbare în bine.

La primele semne, consult medical

Udarea patului se consideră a fi o "problemă", când e prezentă în mod constant, la vârsta de peste 6 ani la băieți și peste 5 ani, la fetițe. Enurezisul nocturn afec­tea­ză 15-20% din populația peste 5 ani, aproximativ 7% peste 7 ani și 1-2% dintre adolescenți și adulți. Este de două tipuri: primar, la copiii care au făcut acest lu­cru dintotdeauna, și secundar, care apare după o peri­oadă de timp, în care copilul a fost "uscat". Uneori sunt cazuri familiale de udare a patului. Dacă mama sau tatăl a avut asemenea istoric, crește probabilitatea ca și copilul să aibă enurezis. Indiferent că e primar sau secundar, atunci când părinții observă prezența defec­tului, copilul trebuie văzut de medic, mai ales dacă sunt și alte simptome, precum urină tulbure, sânge în uri­nă sau pe lenjeria intimă, micțiuni dureroase sau udare peste zi. Trebuie lămurite posibilele cauze, de exemplu - o vezică prea mică sau prea mare, o infecție sau de­butul unui eventual diabet. Dacă sunt eliminate ase­menea cauze posibil primare, înseamnă că tulbu­rarea este una intrinsecă.
În general, în mediul medical convențional circulă ideea că nimeni nu știe ce anume determină "udarea patului". Ca terapie, se administrează medicamente sim­patomimetice, antidepresive sau anxiolitice, care nu dau rezultate prea bune. În schimb, au efecte adver­se de nedorit, în special asupra creierului și capacității intelectuale ale copilului aflat în plină dezvoltare. Se mai aplică și alte metode de tip educațional, mai mult sau mai puțin eficiente, destul de mult discutate.
Totuși, o analiză mai atentă poate descoperi rădă­cinile profunde ale problemei, iar terapia naturistă fur­nizează și metode de rezolvare.
Adesea, enurezisul poate fi urmarea unui stres, cum era cazul acelui adolescent de 16 ani. Suferința s-a in­sta­lat după o intervenție micro-chirurgicală asupra unui subiect al cărui psihic nu a fost suficient luat în consi­derare (un copil foarte speriat). Cadrele medicale nu au acordat atenție acestui aspect. Cu toate acestea, sub raport statistic, în mod frecvent, afecțiunea copilu­lui este o reflecție a problemelor părinților. Sunt situații conflictuale manifeste, care produc suferință întregii familii, cu precădere copiilor. În paralel, unul sau ambii părinți pot avea și atitudini nepotrivite față de copil, ceea ce accentuează afectarea lui sufletească, iar enure­zisul se poate agrava. Mutarea într-o altă locuință sau divorțul părinților poate, de asemenea, conduce la enu­rezis. Copiii care sunt abuzați sexual pot începe să ude patul. Alteori, fără a fi neînțelegeri în familie, dacă unul dintre părinți păstrează o conexiune afectivă prea strânsă cu copilul, îi poate transmite în mod profund și involuntar anumite temeri sau frământări interioare ale sale. În consecință, copilul exprimă fizic problemele emoționale ale părintelui său.
Poate că în acest fond emoțional perturbat se află, de fapt, explicația situațiilor de agregare familială a enurezisului.
Mai este luată în discuție, la unii copii, deficiența în producerea unui hormon care, eliberat în timpul nop­ții, în mod normal, scade fluxul urinar.
Trebuie precizat și că acei copii care au o dezvol­tare înceată adesea au nevoie de mai mult timp pentru a rămâne uscați peste noapte.
În esență, pare că este vorba despre un tonus scăzut la nivelul aparatului urinar și al controlului său prin sis­temul nervos vegetativ, pe fond emoțional dezechi­librat și cu posibilă imaturitate hormonală, la copiii care au un somn prea adânc.
Ce este de făcut atunci când avem de a face cu un enurezis patent?
În primul rând, părinții trebuie să nu fie niciodată supărați pe copilul care udă patul. Trebuie înțeles că el face acest lucru în mod involuntar, fiind­că nu poate controla vezica. Furia împotriva aces­tuia nu ar face decât să agraveze feno­menul. La fel, trebuie ca alți frați să nu râdă de cel în cauză. Mai înțelept și efi­cient este să fie recompensat copilul pen­tru eva­cua­rea corectă a vezicii, atunci când acest lucru se produce printr-un control evident.

Recomandări

* Restricția consumului de lichide, cu două ore înainte de culcare, și obiș­nuirea copilului să urineze înainte de a merge în pat. Trebuie reținut și faptul că copilul trebuie să vrea să rămână uscat, pen­tru ca tratamentul să dea rezultate.
* La vârsta când nu mai sunt po­trivite, să nu se mai fo­lo­seas­că scutece tip Pampers pes­te noap­te. Acestea sunt co­mo­de pentru părinți, întrucât păs­­trea­ză patul și copilul uscați, însă copilul mic, nefiind de­ranjat de senzația de ud, nu va înțelege că are o pro­blemă. Ca atare, nu va partici­pa la demer­sul de re­zol­vare al unei astfel de situații. În acest fel se pre­lungește feno­menul până la vârste mai avan­sate.
* Consultația întregii fa­milii. Pentru terapia directă, cum cauzele emoționale par a fi cele mai frec­vente, trebuie analizată cu răbdare situația copilului și a familiei. Pe scurt, consultația poate cuprinde mai mulți membri ai fa­miliei. Îmi amin­tesc cum un prieten api-fito-terapeut din Portugalia, d-l Antonio Couto, ne povestea că în ca­­zul în care constată că problema unui pacient al său are implicații emoțio­nale mai largi, ajun­gea să consulte și consoarta, apoi părinții sau chiar copiii, după caz. Abia atunci pro­blema pacientului său putea fi elucidată și rezol­vată complet. În aceste cazuri, e necesară o terapie pen­tru părinți, în primul rând, încât să se înlă­ture factorul iritativ emoțional pentru copilul cu enure­zis.
* Remediile florale Bach. În cabinetul meu, aproa­pe toți pacienții, indiferent de patologie, au inclus în te­ra­pia lor un preparat cu remedii Bach, potrivit cu tul­bu­rările emoționale ale fiecăruia. Ele funcționează eficient, printr-o reechilibrare tacită psiho-emoțională. Iese din discuție un efect placebo, de vreme ce acțio­nea­ză prompt și la copiii mici. Le-am folosit, de ase­menea, la animalele din curte, unde efectele au fost clare și rapide. În practica curentă, le asociez cu Eli­xi­rele stupului (Ballot-Flurin), niște remedii similare ca alcătuire și acțiune, dar realizate din produse ale stu­pului. Cele două tipuri acționează con­ver­­gent și se completează reciproc, iar efectele sunt mai bune când se folosesc laolaltă.
* Remediile contra fricii, stresului, șocului - sunt cu deosebire eficiente în terapia copilului cu enurezis, cât și pen­tru întă­rirea încrederii în propria persoa­nă.
* Apilarnilul. La Institutul de Me­di­ci­nă și Farma­cie din Târgu Mureș s-au făcut studii clinice, încă din anii '80. S-a studiat acțiunea produsului în tratarea enurezisului, la copii de diverse vârste; unui lot i s-a ad­mi­nistrat medica­ția alo­pată curentă, iar al­tuia, pre­parate cu Api­larnil. La lotul cu Api­larnil, contro­lul sfinc­terian s-a instalat mai rapid; nu au fost efecte ad­verse. În cazurile rebele, s-a asociat medi­ca­ția conven­țională cu Apilarnilul. Ca mecanisme im­pli­cate, s-a con­siderat că Apilarnilul tonifică controlul vegetativ central și al sfincterelor, tratează și previne in­fecțiile urinare asocia­te. Adminis­trarea s-a făcut doar seara, la cul­care, spre a realiza și o superficializare a som­nului prea profund al acestor copii. Experiența acumulată în timp ne-a arătat că efecte mai bune, sta­bile, și o mo­dulare mai fină se obțin dacă Apilarnilul se folosește în combinație cu miere și po­len (Apilar­mel), pentru că aceste reme­dii se poten­țează reciproc. Noi am preferat admi­nis­trarea Apilarmelului seara, de regulă în doze de 1/2-1 linguriță la copiii până la 10 ani, în funcție de vârstă și greu­tate. La cei mai mari, am administrat 2 lingurițe sau chiar mai mult. Dimi­neața, recoman­dăm o doză de lăptișor de matcă Ballot-Flurin, care contribuie la o mai ra­pidă echi­libra­re emoțională. Ast­fel, func­țio­na­rea creie­rului și a siste­mu­lui nervos vegetativ sunt mai fluente. Dezvoltarea generală a copilului este îm­bună­tățită. Se pare că intervine și o ma­tu­rizare în pro­du­cerea hor­mo­nului impli­cat în controlul fluxu­lui urinar. Le admi­nistrăm timp de 2-3 luni, chiar dacă s-a corec­tat între timp enurezisul, pentru consoli­darea maturizării și toni­fierii siste­melor urinar și nervos.
* Presopunctură auriculară pe punctul renal. Am aplicat această procedură simplă, în pa­ralel cu terapia orală, la toți pa­cienții cu enurezis, care s-au pre­zentat la ca­bi­net, indiferent de vârstă. Le-am făcut preso­punc­­tură timp de 2-3 minute pe punc­­tul renal auricular. Se poate folosi în acest scop vârful unei rezerve golite de pix. Dat fiind că punctul este de regulă foarte dureros, am apli­cat o presiune variabilă, cu creșteri urmate de scă­deri, pentru relaxare. Ședințele le-am făcut după caz, o dată la 5, 7 sau chiar 10 zile. Pentru a susține acțiunea între ședin­țe, după pre­so­punc­tură am aplicat pe același punct o sămânță de susan cu vârful tăiat, când devine de formă discoidă cu suprafața netedă, încât să nu leze­ze pielea. Se fi­xează sub leucoplast fin, nealergic, și se lasă 5-7 zile, între două ședințe. Astfel se continuă toni­fie­rea punc­tu­lui prin contact ușor, care nu produce niciun discon­fort. Întrea­ga procedură se aplică la am­bele urechi. Uneori, îmbu­nătățirile se observă după prima ședință.
În cazul adolescentului de 16 ani, întreaga terapie a durat 2 luni, cu partea orală și presopunctura descrisă. Surâsul și speranța au reapărut în ochii mamei, chiar după prima ședință. În acest interval, băiatul a mai avut doar 3 urinări nocturne, în situațiile când intervalele dintre ședințe au fost mai lungi.
Fiind o metodă neinvazivă, care necesită doar câte­va materiale simple, presopunctura auriculară, în acest caz, ar putea fi realizată și acasă, de către părinți. În fotografiile alăturate, se observă localizarea punc­tului renal al urechii, cât și modalitatea de aplicare a semin­ței. Foarte important de reținut este că presiunea cu care se apasă trebuie să meargă până la producerea sen­zației evidente de durere, acesta fiind semnul că s-a atins pragul necesar tonifierii. Presiunea se menține in­tensă 8-10 secunde, apoi se reduce progresiv, pentru rela­xarea copilului; în continuare, din nou crește și sca­de alternativ. În general, durerea se diminuează de la o ședință la alta, semn că tonifierea progresează. Ori­cum, este preferabilă o durere de câteva minute la o săptă­mână, spre a elimina o problemă stânjenitoare, ce poate persista ani de zile. Aș recomanda să se facă inițial o ședință la o săptămână, cu sămânța menținută întreg intervalul dintre ședințe. Pe măsură ce rezultatele devin stabile, se va crește progresiv numărul de zile de pauză și se micșorează durata menținerii seminței, până când patul uscat arată că procedeul se poate opri.

(www.melidava.ro)