Într-unul din numerele de astă-vară constatam înmulțirea cărților de convorbiri cu scriitori români ajunși la o vârstă și o notorietate care să justifice interesul cititorilor. Dialogul negrăbit între doi oameni care au o bună comunicare și prețuire reciprocă face ca, în general, curiozitatea autentică a intervievatorului să deschidă confesiunea spre zone biografice și de laborator importante pentru înțelegerea operei și a contextului în care a fost scrisă. Reușita unei convorbiri depinde hotărâtor de documentarea, inteligența și cultura celui ce o inițiază. În cazul unor jurnaliști ignoranți întrebările sunt stas, fie că e vorba de actori, cântăreți pop sau scriitori: cum v-ați descoperit talentul, ce modele aveți, ce amoruri v-au marcat, ce proiecte în lucru ș.c.l. Întrebări la care se răspunde doar din obligații de marketing, în lehamite repetitivă. Sunt însă și oameni de meserie care fac jurnalism cultural de nevoie, dar cu plăcere, au citit și au toate referințele despre subiectul lor, îl cunosc și știu cum să-l provoace, alternând flaterii cu incitări de avocat al diavolului și date concrete cu jocuri de imaginație. Asemenea interviuri merită adunate în volum, salvate din efemerul paginii de revistă. Răzvan Petrescu a făcut asta în cartea pe care vi-o recomand azi, lansată la 20 septembrie, când a împlinit 57 de ani. Un gest surprinzător din partea lui, fiindcă "cel mai bun autor român de proză scurtă de azi" (căutați măcar antologia Mici schimbări de atitudine, ca să vă convingeți) e discret și retractil, refuză cât se poate aparițiile publice, îi displace gălăgioasa afirmare de sine. Dacă s-a decis să-și adauge bibliografiei acest al șaptelea titlu e pentru că răspunsurile la întrebările puse de colegi scriitori sau de ziariști sunt tot un fel de proze scurte, pe o temă dată. Întrebările servesc doar ca punct de plecare pentru acest meloman al frazei, cu un furibund simț al umorului și al limbii, al asociațiilor insolite și al referințelor ironice din varii domenii. Răzvan Petrescu face parte dintre acei puțini scriitori români pe care-i recunoști după stil și fără să le vezi semnătura (Arghezi era unul, Radu Cosașu e altul - ca să dau doar două exemple). De profesie inițială medic (a și lucrat într-un dispensar sătesc, din 1982 până în 1990), ca și Cehov și Céline, ficționarul nostru pare o combinație între cei doi: compasiune și cinism, tragicomedie a mediilor sufocante, din care se poate evada doar în sus, spărgând cu puterea imaginației plafonul, plus o stilizare a limbii vorbite, o șlefuire a ei până la carate literare. Recunoscându-și natura nevrotică, hipersensibilitatea la agresiunile realității, acest pasionat de muzică, cinefil și mare cititor a lăsat medicina pentru arta literară - o scriitură lucrată îndelung, astfel încât să transmită cât mai bine "râsu-plânsu". Un râs nervos și un plâns de bucurie, o vitalitate exasperată, prelucrată cu finețe, până la virgulă, într-o manieră proprie, în care intră deopotrivă candoare și rafinament cultural, melancolie și cruzime, sfială și sfidare. Febrilitatea dă frazei o forță de implozie calculată, căci ceea ce pare improvizație spontană e o știință a efectelor, o lucrătură bijuterească astfel încât textul să reverbereze în cititor o încărcătură de sensuri (nu degeaba l-a frecventat ca tânăr medic la Pietroșița pe Mircea Horia Simionescu și îl prețuiește pe alt mare între Petreștii literaturii române, Radu). Dezlănțuirea controlată în suite autoreferențiale din acest volum al lui Răzvan Petrescu n-are nimic în comun cu autofricțiunile unor tineri indistincți stilistic și care confundă autenticismul cu primitivismul de gândire și limbaj. Ceea ce face el răspunzând la întrebările (uneori prostești) din interviuri e o izbândă a literaturii asupra speciei jurnalistice comune.
- Adrian Irvin Rozei, "Secante românești", Editura Duran's (www. durans.ro), 326 p.
De la o editură mie necunoscută din Oradea, am primit prin poștă o carte bilingvă, în română și franceză, demnă de luat în seamă, fiindcă e rodul unei pasiuni culturale pentru România. Autorul ei, Adrian Irvin Rozei, s-a născut la București, unde și-a trăit primii 20 de ani. Emigrat cu părinții la Paris în 1967, după ani de refuzuri și intervenții la nivel înalt ale rudelor din exil, a absolvit École Nationale Supérieure des Mines de Saint Etiénne, unde studiaseră în urmă cu patru decenii și tatăl său, Ionel, precum și fratele geamăn al acestui, Aurel Rozei, condamnat la moarte și executat în procesul măsluit al "sabotorilor" Canalului, în 1952. Dorința de a se expatria a tatălui, demis din funcția de profesor la Politehnică și persecutat deși era un eminent specialist, a venit și din îngrijorarea că această tragedie familială din perioada stalinistă ar putea afecta parcursul unicului fiu, bine dotat intelectual, dar cu "dosar nesănătos". Adrian Rozei s-a împlinit profesional în Franța, făcând carieră la mari grupuri petroliere internaționale, unde s-a specializat în exportul de produse chimice și miniere. Datorită profesiei, a călătorit prin toată lumea și peste tot unde a ajuns a dat curs hobby-ului său: căutarea urmelor unor personalități originare din România, ajunse într-un fel sau altul cunoscute în Occident, sau a unor occidentali vestiți care au avut legături cu spațiul românesc. Despre aceste intersectări bilaterale, investigate cu abilități detectivistice și documentate apoi în biblioteci, arhive sau direct de la urmași, a scris articole și eseuri în periodice românești din exil, dar și în publicații franceze. O parte din ele sunt adunate în volumul pe care vi-l recomand azi. Poliglot (vorbește opt limbi), cu o vie curiozitate intelectuală dublată de o cultură temeinică și o limbă ascuțită, Adrian Rozei practică un jurnalism cultural instructiv și delectabil, cu o bună proporție între anecdotica senzațională, exactitatea documentului savant și subiectivitatea memorialistică. Iar numeroasele fotografii - făcute de el sau extrase din biblioteci și arhive - sporesc interesul volumului, care abundă în informații inedite. Scriind ca amator și nu ca profesionist cu obligații și constrângeri, autorul Secantelor are libertatea de a-și satisface propria bulimie de cunoaștere și o reală bucurie de a găsi interferențe neașteptate cu țara natală, de care a rămas atașat pe viață. Ajuns sexagenar, Adrian Rozei a simțit nevoia să-și prezinte descoperirile unui public mai larg decât cel al revistelor efemere: "După ce am parcurs un număr incalculabil de țări, muzee, locuri mai mult sau mai puțin exotice, am ajuns la momentul în care prefer plăcerea de a împărtăși, celei de a acumula. Asta înseamnă că, în afară de necesitatea de a descoperi lucruri noi, simt nevoia de a împărți cu ceilalți aceste descoperiri". Iar faptul că "ceilalți" suntem noi spune multe despre acest om, bine integrat în societatea occidentală, dar iubindu-și până la obsesie țara de origine, cu geografia, istoria și cultura ei. Dacă despre legăturile lui Paul Morand și ale soției sale, Hélène Chrisoveloni, fostă prințesă Suțu, cu România s-a tot scris, mai ales cu ocazia reeditării cărții Bucarest din 1935 și a traducerii masivului Jurnal inutil, despre alte personaje cercetate de Adrian Rozei nu am aflat detalii decât acum. De pildă, despre unele frumuseți cu o reputație sulfuroasă, care au strălucit pe scenele și ecranele marilor capitale sub pseudonim, n-am știut că au fost românce sau au avut soți români. Între ele, superba Nadia Gray, pe care în România o chema Kujnir și al cărei prim soț a fost Bâzu Cantacuzino, cu care a fugit în 1948 în Apus, unde a ajuns star internațional (a jucat inclusiv în filmul lui Fellini "La dolce vita" un rol memorabil). Sau că Lana Marconi, a cincea soție a lui Sacha Guitry, care a scris roluri special pentru ea, se numea de fapt Ecaterina Marcovici și lăsa să se înțeleagă că e fiica nelegitimă a lui Carol al II-lea, cu care mama ei, Mirella, și ea actriță, a avut o legătură de durată. Sau Liane de Pougy, o celebră curtezană și muză franțuzoaică, cu care prințul George Ghika, mult mai tânăr decât ea, se însoară în 1910, în ciuda opoziției înverșunate a familiei din România (povestea picantă a vieții ei are un final de roman: păcătoasa demimondenă se călugărește). Plină de anecdote, vorbe de spirit și "secante" surprinzătoare la spațiul românesc, jurnalistica lui Adrian Irvin Rozei se citește cu aceeași curiozitate și plăcere cu care a fost scrisă.