Neînfrânții

Urme românești în Slovacia, Cehia și Polonia

Valahia din inimă

Au plecat fără să se mai întoarcă, dar au luat cu ei totul. O limbă, o credință, un fel de a înțelege lumea, vă­zută și nevăzută, puterea de a îmblânzi pământul, de a-l face să te asculte, chiar și pe cel aspru, sălbatic, ne­su­pus, pământul înălțimilor, al frigului și al ceții, pă­mântul pieziș al duhurilor și al singurătății, muntele. Dintre toate popoarele de atunci, din negura bântuită de molime și vrăjmășii a istoriei, doar ei, vlahii, știau taina de a supune locurile de nesupus. O taină aflată de la daci și de dinainte de ei, de la oamenii de la începuturile timpului. Pentru că atunci când nu exista istorie, ci doar Dumnezeu, atunci când lucrurile nu aveau nevoie de dovezi, ci doar de credință, lor, oamenilor de aici, din țara asta care se numește astăzi România, le-a fost dat să înțeleagă munții, să-i asculte, să-i iubească, să-i su­pună. Pentru că numai așa, înțelegând că trebuie să te supui ca să poți supune, înțelegând că trebuie să te în­crezi nevăzutului ca să poți crea văzutul, oamenii ăștia de la Carpați și Dunăre au putut să se ridice și să facă o țară din înălțimile despre care alții credeau că sunt lo­cuite doar de zei. Rostul fânului și al coasei, al laptelui și al brânzei, al turmelor de oi și capre, al mersului neîn­trerupt de sus în jos și înapoi, al mișcării acesteia neîn­trerupte, transhumanța, în căutarea vieții și a îmblânzirii a ceea ce părea de neîmblânzit.
Au plecat încet, de aici, de acasă, din țara asta care se numește astăzi România, dar au știut să poarte acest acasă cu ei, tot drumul lor de veacuri. În lunga lor pri­begie, cu vremea, limba lor a început să se amestece cu a celor cu care se întâlneau. Cu unii s-au războit, iar une­ori au fost nevoiți să treacă la o altă religie. Dar nicio­dată, în drumul lor lung prin lume și istorie, n-au pierdut limba lor adevărată, limba care a fost a lor și numai a lor, cea a demnității și a conștiinței de vlahi, limba păs­toritului, a obiceiurilor, cea mai tainică și mai adevă­rată limbă de acasă, cea a inimii. Pentru că acasă e în inimă. Iar inima vlahilor nu a putut fi înfrântă de istorie, cu tot drumul ei lung prin lume, cu toate războa­iele pe care le-a dus de-a lungul timpului. Dovada este aici și acum, în acest secol XXI, într-o țară, Cehia, într-o zonă care se numește și astăzi, la aproape o mie de ani de când se atestă că au sosit ei, păstorii, stăpânii munților, "Moravia Valahă" sau "Micul Balcani". Oame­nii care trăiesc aici se numesc vlahi. Sunt frații tăi, din timpuri străvechi, oamenii aceia care au plecat fără să se mai în­toarcă, dar au luat cu ei totul. Trebuie să-i vezi, să-i simți, să-i cunoști. Și trebuie să înțelegi dacă acel acasă poate să mai fie la fel după atâta amar de timp și de­părtare.

Acasă, din nou

Le-a luat 150 de ani ca să ajungă din Carpați până-n Tatra. 150 de ani în care au mers, s-au oprit și s-au răsfirat cu turmele de oi și capre pe munții și dealurile pe care le-au tot întâlnit în cale. Munții și dealu­rile pe care le-au îmblânzit cu felul lor de a fi, al lor și numai al lor, cu legile și obiceiurile știute doar de ei. S-au tot oprit în drumul lor spre Cehia de astăzi, s-au oprit și au ră­mas, apoi au mers înainte alte și alte generații de vlahi, prin țări care astăzi se numesc Ucraina, Po­lonia, Slovacia. Când au ajuns în Moravia din Cehia de astăzi (pri­mele documente vorbesc de anul 1297), Vsetin, de pildă, nu era alt­ceva decât o regiune înaltă și ne­populată din preajma râului Bec­va. Un teritoriu sălbatic, ca orice alt teritoriu aflat la înălțimi din acea epocă, care aparținea, cel pu­țin în scripte, cavalerilor templieri. O zonă albă a Europei medievale de atunci, inaccesibilă și aspră, prea puțin mănoasă și deloc la în­demâna puterilor vremii. Ce pu­teau face aici, pe un pământ aflat prea sus pentru a construi o civi­lizație ca aceea a Pragăi, de pildă? Doar că ei, păstorii vlahi plecați din Carpații României, știau ce să facă. Vreme de o sută de ani și mai bine, străinii aceștia veniți din munți cu turmele lor de capre și oi au știut să ia în stă­pânire pădurile, să prelucreze, să șlefuiască și să înche­ge lemnul cât să-l transforme în casă, au știut să desțe­le­nească pământul și să-l prefacă în pășune, au știut să facă din laptele, carnea și lâna oilor, brânza, carnea și hainele care să-i țină în viață, să se răspândească și să rămână. De sus în jos și înapoi. Până la începutul seco­lului XVI, teritoriul ăsta nehașurat de pe harta Europei devenise o altă Valahie și un nou acasă, întocmai ca acelea din care strămoșii celor de acum plecaseră pentru totdeauna. Oamenii de aici erau puternici și vrăjitori: acolo unde nimeni nu se încumeta să treacă, acolo unde pădurile nesfârșite și munții prea înalți înghițeau orice potecă, ei își croiau drum, rămâ­neau și deveneau prosperi, purtând întocmai casele, hainele, cântece­le, grija pentru animale. Limba cu care plecaseră li se pierdea încet: timpul trecut de la ple­ca­re era uriaș, oamenii pe care îi întâlneau erau mereu alții. Dar limba lor ade­vă­rată, tradiția vlăhească rămâ­neau ace­leași, în orice colț și timp al acelei lumi de demult. Oamenii pe care îi întâlneau nu îndrăzneau să-i supere. Vlahii erau aspri, drepți, mândri și nesupuși. Vlahii erau altfel, iar de la ei, ceilalți, oamenii simpli ai marilor orașe, au înțeles că și muntele, și pădurea pot fi rostuite, în­țelese, folosite. Respec­tați și temuți, dând socoteală și trăind doar prin legea lor străbună ("Lex Antiqua Vala­cho­rum"), di­fe­rită de orice alt fel de lege cu­nos­cută, pentru că doar aici se vor­bea limpede despre ospitalitate, uma­nitate, puritate sau relații de familie, vlahii nu se supuneau feu­dalilor vremii. Singu­rele îndatoriri pe care le aveau erau să păzească granițele țării și să plătească anual o oaie și un miel, la fiecare 50 din turma păstorită. Atât și nimic mai mult. Doar că, atunci când puterea lor a de­venit prea mare, când bel­șugul pe care l-au smuls dintr-o natură, până atunci potrivnică, a început să prindă cheag și strălu­cire, puterile vremii au ajuns să fie interesate de acei străini cu legi ciudate, de cei care își poartă și își clădesc casa din inimă, oriunde ar merge, aidoma cu cea din care au plecat. În Moravia Cehă, atunci, datorită lor, a vlahilor, o zonă din ce în ce mai prosperă, habs­burgii au înțeles că oamenii ăștia nu vor să se su­pună. Că sunt altfel. Că nu le dau lor socoteală. Că pot trăi împăcați, la marginea oricărui imperiu, într-o altă lume, mai demnă și mai dreaptă decât cea rostuită de ei. Că vlahii sunt altcineva, oameni cu o altă credință, cu alte obiceiuri. Nu i-au înțeles. I-au numit barbari. Și au încercat să-i înfrângă.

Hoarda războinicilor păstori

Părintele educației moderne, așa cum este cunoscut Jan Amos Comenius, scria în 1620: "Oamenii din Mun­ții Moraviei se numesc vlahi și nu se tem de războaie. Au refuzat să accepte jugul habsburg și, timp de trei ani, și-au apărat libertatea cu sabia". Patru ani mai târziu, în 1624, războiul acesta inegal între oamenii munților și imperiu se ducea mai departe, iar vlahii erau departe de a fi învinși. Comenius, el însuși o victimă a represaliilor habsburgilor, scria din nou, plin de admira­ție: "Locuito­rii principatului Vsetin și ai munților din jur (cei care se numesc vlahi) continuă să lupte mai departe și nu pot fi înfrânți". Și nu era vorba doar de drepturi în acest război. Vlahii își apărau credința orto­doxă, credința lor atât de ciudată față de cea unifor­mi­zantă și trufașă a catolicismului imperial. Oamenii ăștia, de acum mult prea puternici și prosperi, oamenii ăștia niciodată supuși știau să și lupte în numele adevărului lor străvechi. O recunoștea Albert von Wallenstein, co­mandantul trupelor habsburge din Vsetin: "Nu le putem face față vlahilor. Revolta lor ne depășește". Raidurile erau fulgerătoare. Coborâți din munții pe care îi știau atât de bine, "hoardele vlahe se bucură de sprijinul ne­precupețit al localnicilor", constata cu groază un oficial austriac. Iar hoardele făceau ravagii în orașele Male­novice, Zlin și Valasske Mezirici. Revolta începuse, iar imperiul pierdea bătălie după bătălie. În 1621, vlahii și aliații lor de conjunctură, protestanții maghiari, contro­lau tot estul Moraviei. Imperiul se repliase, "barbarii" aceia erau războinici de neînfrânt. Abia în 1623, odată cu înfrângerea aliaților maghiari, revolta vlahilor a putut fi oprită. Habsburgii preluaseră din nou controlul, vlahii erau executați pe capete. Nu pentru multă vreme. Refu­zând ferm ajutorul Imperiului Otoman, cel cu care se războiseră de atâtea ori pe vremea în care nu părăsiseră încă Munții Carpați, vlahii s-au repliat și au continuat să lupte singuri. Singuri împotriva unui imperiu care îi forța să-și piardă credința, identitatea, casa din inimă. În martie 1624, în vestul Munților Vsetin, barbarii aceștia vlahi îi spulbe­rau, pur și simplu, pe habsburgi într-una dintre cele mai umilitoare bătălii din istoria imperiului. Ei, păstorii, muntenii, oamenii cu turmele, cei care știau să stăpânească stihiile, nesupușii. Munții erau ai lor. Și nu puteau fi cuceriți.
Uniți cu danezii, apoi cu suedezii, și abandonați de fiecare dată de aliații lor de conjunctură în ceea ce se nu­mește acum"Războiul de 30 de ani", vlahii și-au păs­trat independența față de imperiu până în 1644. Atunci, în anul acela, o armată întreagă a unui imperiu uriaș, cel habsburgic, a înfrânt definitiv revolta războinicilor păstori. Biserica Catolică și Imperiul Austriac puteau să răsufle liniștiți, edictul din 1632 - "Locuitorii din Valassko sunt valahi, prin urmare infractori absoluți" - putea fi, în sfârșit, pus în aplicare: satele Hovezi, Huslenky, Halenkov și Zdechov au fost arse din temelii, vlahii dezarmați, pășunile și stânele distruse, mai bine de 20% din bărbații ce au luptat, uciși. Cei rămași în viață aveau de ales între execuțiile publice sau supu­ne­rea față de Imperiul Habsburgic și convertirea la cato­licism. La scurt timp, în Vsetin, au urmat execuțiile pu­blice. În urma lor, la sfârșitul anului 1644, o treime din populația vlahă nu mai exista. Muriseră pentru credință, pentru niște obiceiuri, pentru un acasă cu totul altfel decât cele ale timpurilor de atunci. Luptaseră cu inima și se jertfiseră pentru ea. După război, a urmat ciuma. Dar vlahii nu au putut fi înfrânți. Cei rămași și-au conti­nuat drumul lor drept prin istorie, prin alte vremuri și cu alți stăpâni. "De fapt, n-am putut fi înfrânți nicio­dată. Ne-am schimbat religia, am fost obligați să trecem de la legea noastră strămoșească la cea a statului, dar am rămas aceiași". "De ce vorbiți despre noi?", îl în­treb pe tânărul din fața mea. "Pentru că sunt vlah și sunt mân­dru de asta!", îmi spune Lukas Spitzer, muzeo­graf din Vsetin. Ochii lui albaștri mă fixează o vreme, apoi se îmblânzesc. Lukas zâmbește.

Frații de peste timp

Le-ai căutat urmele atâția ani, cum niciun istoric n-a făcut-o. Colegii tăi reporteri au scotocit munți și văi, au isco­dit oameni și au aflat documente, s-au bucurat de fiecare casă, obiect sau denumire care păstra aminti­rea strămoșilor tăi vlahi. Ai urcat un munte din Alpii Dolo­miți, Valacia, ai auzit șuieratul vântului și povești despre păstori pierduți. Te-ai simțit de multe ori acasă în Eu­ropa aceasta de acum, te-ai simțit acasă ori de câte ori ai aflat firul invizibil care să te poarte în inima încă vie a istoriei, inima aceasta care încă mai pulsează cu sân­gele păstorilor din Carpați. O inimă veche, mai veche decât documentele știute, mai veche decât istoria care se scrie. Inima pe care revista aceasta se încăpățâ­nează să n-o lase uitată, deși civilizația de acum o astupă grăbit cu straturi grele de nepăsare. Ai încercat să dai nepăsarea la o parte, ai încercat să găsești din nou dru­mul drept. I-ai căutat pe ei, pe cei de la care ai pornit, pe cei care te-au făcut să fii ceea ce ești acum. De ani buni, o echipă mică în căutarea unui adevăr mare, o himeră, fără doar și poate, în ochii celorlalți, în ochii prea lucizi ai unei lumi prea concrete. Iar urmele, hărțile și cărțile vechi, uitate, te-au adus acum, în toamna asta ploioasă de septembrie, până în Slovacia, Cehia și Polo­nia. În Roznov pod Radhostem, din Cehia, ai găsit mu­zeul valah, minunăția aceea de sat vlăhesc, conser­vată impecabil de sute de ani, așa cum scria în numărul tre­cut Ciprian Rus. Într-una dintre acele case de lemn, lân­gă un cuptor în care se coceau colaci, am stat de vorbă cu muzeografa Helena Cviklová, am aflat că vlahii de demult și-au purtat cu mândrie și demnitate datinile, rosturile și viața lor cea veche prin toată istoria asta vitregă, care a încercat să-i supună de atâtea și de atâtea ori. Au păstrat lucrurile întocmai până târziu, foarte târziu, când noile războaie și molima devas­tatoare a comunismului i-a împins din casele lor de lemn și de pe pășunile înalte și i-a trimis forțat în noile orașe, la blocuri. Ai oftat și ai închis ochii în căldura aceea tăcută și dospită a unei odăi de lemn, vechi de mai bine de două sute de ani, dintr-un muzeu vlăhesc din Cehia, te-ai gândit la viața tihnită de atunci și ți-ai spus că ai ajuns din nou târziu, un pic prea târziu ca să mai prinzi lucrurile aievea. Ai mers apoi mai departe, până în Vsetin, acolo unde, vreme de 30 de ani, păstorii tăi veniți din Carpați nu s-au lăsat înfrânți în credința și rosturile lor de un mare impe­riu. Ai vrut să afli cum a fost posibil ca niște oameni obișnuiți cu munții și ceața să țină piept atâta amar de vreme istoriei piezișe. Ai stat de vorbă cu un tânăr înalt, cu ochi albaștri, muzeograful de aici, ți-a arătat hărți, ți-a deschis ochii și mintea ca să înțelegi trecutul. Apoi, la sfârșit, ți-a vorbit de "noi" și a dat să plece. L-ai oprit și nu ți-a venit să crezi. După atâtea și atâtea căutări prin Europa aceasta de se­col XXI, în fața ta, acum, aici, se află un om în carne și oase, care îți spune simplu "sunt vlah și sunt mândru de asta". Așa se întâmplă toate lucrurile, chiar și cele magice: firesc, ca și cum ar fi de la sine înțelese. În muzeul din Vsetin nu mai era vorba despre gloria și onoarea celor de demult, nici despre trecutul lor care a lăsat urme ci, pur și simplu, despre prezent. Aici, acum, stai de vorbă cu un om de vâr­sta ta care îți spune că e vlah, că părinții lui sunt vlahi și că așa a fost să fie de când pământul ăsta din Moravia a fost luat în stăpânire de strămoși. Ai fi vrut să crezi, poate, în naivitatea ta, că atunci când vei întâlni un vlah în carne și oase, undeva, prin lumea asta mare, îl vei vedea însoțit de câini, fluierând o doină, într-un cojoc de oaie, proaspăt coborât din munți. Dar realitatea este întotdeauna mai simplă, mai firească și, dacă ai ochi să vezi și inimă de simțit, este la fel de magică și de uimitoare ca orice plăsmuire. Lukas Spit­zer, muzeograf și doctor entomolog, stă în fața ta și zâmbește. Este vlah și se ocupă de fluturi, a scris și o carte despre asta. Îl mai privești o dată. În fața ta este unul din­tre urmașii păstorilor care au plecat din Carpați acum o mie de ani, în fața ta, ca un arc peste timp, se află unul dintre frații tăi. Îi zâmbești și tu, stingherit. Vorbești. Rămâne ca a doua zi să vă întâlniți din nou, să-i cunoști casa, rosturile și părinții. Nu locuiește în Vsetin, ci într-unul dintre satele din apropiere. "Unde, mai exact?", îl întreb. "În Halenkov", îmi spune, "în Vala­hia. Dar toți cehii știu de zona asta drept Micul Bal­cani". Se face seară și am găsit ceea ce căutam.

Mândru, sărac și fericit

În Halenkov, un soare cu dinți și o sărbătoare i-a scos pe oameni în stradă. E târgul anual, evenimentul acela pestriț care amestecă laolaltă vechiturile, tradiția, maldărul de haine ieftine, toboganele pentru copii, mân­carea. Îl găsesc pe Lukas, îmi zâmbește stânjenit. Îl liniștesc, așa e și la noi, tradiția veche, pură, s-a tot ciobit de la vremuri și a ajuns să se refugieze doar în satele de sus, inaccesibile. Lukas îmi mai zâmbește o dată, trist. Aici, în Cehia, dintre toate războaiele pe care le-au avut de purtat vlahii în toată istoria lor, niciunul n-a fost mai aspru și mai pustiitor decât cel cu realitatea comunistă. Ei, comuniștii, spre deosebire de România, au distrus în marșul colectivizării până și satele din munți. Păstorilor le-a fost luat totul: pădurea, pășunile, casele și animalele. Vlahii au fost despăgubiți și trimiși la blocuri, cei care s-au împotrivit au sfârșit în închisori sau au fost executați. Tradiția lor vie trebuia să moară, a fost considerată un afront în fața noii orânduiri mun­citorești, trebuia rasă de pe fața pământului și trimisă la muzee, ca o ciudățenie a unor vremuri apuse, numai bună de conservat, de inventariat. Muzica trebuia să devină folclor, tradiția - obiect de studiu. Războiul ăsta a fost cel mai greu dintre toate. Stâne arse, pășuni pâr­jolite, case transformate în lemne de foc. Meșteșugarii vlahi, cei despre care Lukas îmi spune cu mândrie că i-au învățat pe cehi rosturile pământului, au fost trimiși în uzină, forțați să se angajeze. "Dar nu, noi, vlahii, nu pu­tem fi înfrânți. Am rămas cu fruntea sus după războa­iele cu austriecii, am trecut mai departe prin ciumă și boli, am fost batjocoriți și umiliți de comunism, dar am mers înainte", îmi spune Lukas, și înainte mergem și noi, printr-o vale care se tot îngustează, prin mijlocul unei păduri care tot crește. Aici, acum, trăiesc Lukas Spit­zer și familia lui, într-o casă de lemn, scăpată de fu­ria roșie, o casă de lemn veche de mai bine de o sută de ani, o casă vlă­hească, cu toate rosturile vlăhești bine orânduite, în care el, Lukas și soția lui, s-au întors să tră­iască, s-au întors să stea. Oile sunt cu ei, nu multe, doar 15 acum ("dar vor fi mai multe", îmi spune el și zâmbește), pășunea se întinde până la pădure, e liniște, e tihnă, și lucrurile se întorc în matca lor străveche. Îl întreb cum se descurcă, dacă nu îi e greu. Îmi zâmbește din nou. Îmi spune că este "mândru, sărac și fericit, așa cum sunt toți vlahii".
"După 1989, din ce în ce mai mulți vlahi au fugit de ora­șele și blocurile în care au fost obligați să stea. Ne-am întors aici, în Micul nostru Balcani, unde ne este locul. Din 1989 și până acum, numă­rul oilor din Cehia s-a dublat. Și asta doar datorită nouă. Suntem singurii oa­meni din Cehia care își păstrează încă tra­diția, zi de zi, sin­gurii care o trăim mai departe". Cehii îi invi­diază: Velké Karlovice, Karolinka, Nove Hro­zen­kov, Horni Vsacko, toate aceste orășele și sate vlăhești cu­noscute în Cehia drept "Micul Balcani" sunt căutate acum de turiștii din toată țara pentru liniștea, frumusețea simplă și rădăcinile străvechi pe care le întâlnești la tot pasul.
Urc cu Lukas mai departe în munți. Îmi arată pășu­nea pe care a cosit-o cot la cot cu fratele și tatăl lui. Îmi arată locurile unde culege ciuperci. Locurile unde taie lemne pentru foc. Îmi vorbește un pic în vlaha veche, o limbă uitată, străveche, venită prin cețuri și ploi, peste munți. Acum și aici, viața asta neschimbată din mijlocul naturii, pe care numai ei, neînfrânții, au știut să și-o apropie, s-o facă vie, s-o îmblânzească. "Ne vom întoarce la păstorit, la rădăcinile noastre din România, ne vom întoarce la ceea ce este al nostru și a fost întotdea­una". Aș vrea să-i spun lui Lukas că dacă el și alții ca el, vlahii tineri, simt așa, isto­ria a și început deja să se schimbe, să se în­toarcă încet, spre locul acela tainic din care a pornit, locul de dinainte de istorie și timp, inima. Tac însă. După atâtea răz­boaie, vlahii din Cehia sunt încă vii, invi­diați și demni, și merg înainte. Istoria nu s-a oprit, așa cum și-au dorit comuniștii, într-un muzeu, ci este vie și se scrie acum.
Sunt mândri, săraci și fericiți, s-au lup­tat cu istoria și au mers mai departe. Nu au putut fi înfrânți. Sunt frații tăi. I-ai gă­sit. Sunt aici, acum, pentru totdeauna.