Piața Universității, văzută de un artist - TUDOR CHIRILĂ

Redactia
"Plecați sau vă schimbați!"

Actor, compozitor și solist al formației "Va­ma", fiu al cunoscutului jurnalist spor­tiv Ioan Chirilă și al actriței Iarina Demian, Tudor Chirilă este o personalitate cunoscută în rân­dul "generației de mijloc" a anilor 2000. Participarea sa la protestele bucureștenilor împotriva proiectului Roșia Montană se înscrie în "codul etic" al activității sale, așa cum reiese și din textul publicat pe internet (tudorchirila.blogspot.com), o analiză de excepție a protestelor din Piața Universității.

"«Revoluția hipsterilor», o manipulare de presă"

Am ajuns la Universitate duminică, 22 septembrie, pe la ora 18,30, când lumea începea să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții, ceva mai târziu. Primul lucru care m-a surprins a fost componența eterogenă a grupului de manifestanți, care avea să se păstreze și mai târziu, când pe străzile Bucu­reștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți tineri, unii studenți, alții absolvenți; am văzut părinți cu copii, doamne și domni în vârstă, ca­re purtau pancarte fabricate naiv; am întâlnit oameni din companii de producție sau agenții de publicitate, pa­troni de bar, actori, medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul vestimentar poate, la rân­dul lui, să vorbească despre componența unei mulțimi. Erau oameni în blugi și tricou, care purtau pantofi sport, sau oameni în pulover și pantaloni simpli, care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați ab­solut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți. Am văzut și câteva acte de exhi­bi­țio­nism vestimentar, din zona "hipster" sau "rock go­tic", "post punk" sau acte vestimentare de reînviere a iden­tității naționale. Erau apoi "sportivii" - fie că erau bi­ci­cliști sau pietoni, ale­seseră să vină în piață îm­brăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Uni­ver­sitate și, mai târziu, cei douăzeci de mii de oa­meni, nu formau deloc o "nișă", ci, mai degrabă, un eșantion repre­zen­­tativ pentru clasa de mij­loc. Și atunci mi-a venit con­fir­marea imensei ma­nipulări de presă. Am citit câteva arti­cole, pe câ­teva site-uri de știri sau va­ri­ante on­line ale unor zia­re care au catadicsit să "re­flecteze" pro­testele despre "re­voluția hipsterilor". De ce hipsteri? Pentru că este im­por­tant ca oamenii de acasă să nu înțe­leagă că cei din piață sunt un grup normal, care ar putea să-i reprezinte, deci să-i facă atenți la protest. În Ro­mâ­nia, per­cep­ția generală asupra hipste­ri­lor este că ei sunt niște in­di­vizi su­per­ficiali și ciudați, cu gus­­turi din afara zonei mainstream, preocupați exclu­siv de vestimentație. O nișă care nu împarte com­patibi­li­tăți cu restul țării. Dacă revo­luția e a hipsterilor, e, prin ur­ma­re, neimportantă, și noi, pre­sa, care vrem să spunem ce­­va despre protest, ca să nu pară că suntem vân­duți de tot, putem s-o facem liniștiți, și îm­pușcăm doi iepuri: reflec­tăm și manipulăm. Cei care ci­tesc acest blog pot fi siguri că protestele din piață nu sunt con­­fiscate de nicio nișă socia­lă. Cei mai mulți dintre ei se trezesc devre­me, să meargă la muncă sau să facă bani din profesiile lor, plătesc taxe și trăiesc respectând normele sociale, într-un stat care nu le respectă nevoile și nu îi repre­zintă. "Revoluția hipsterilor" nu este în Piața Univer­si­tății, ea este doar o manipulare de presă.

"Oameni civilizați și curați!"

Am stat preț de o oră în Piață, înainte de încolo­na­rea pentru marșul propriu-zis. Mi-am sprijinit bicicleta și m-am uitat la lume. Oamenii erau implicați și re­laxați. Nu mi s-a părut că erau oameni care bifau adu­narea ca pe un eveniment cool. Nu am văzut "bise­ricuțe" care să comenteze alte subiecte. Cei din jurul meu erau atenți unii la alții, zâmbeau, pe deasupra ca­pului meu zburau frânturi de discuții pe subiectul zilei. Undeva, la zece metri distanță, se afla nucleul celor care scandau lozincile deja cunoscute, nu are rost să le enumăr acum. Deși mă aflam la o manifestație cu miză mare și revendicări dintre cele mai serioase - respin­gerea proiectului Roșia Montană, demisia lui Ponta, Șova et comp, interzicerea mineritului cu cianuri etc. - n-am avut niciun moment de anxietate. Mă aflam între oa­meni civilizați, calzi și curați. Am întâlnit multe priviri, toate senine și hotarâte. În Piața Universității, oamenii se privesc direct în ochi, nu-și ocolesc privirile și asta te face să te integrezi automat, nimeni nu ascun­de nimic, ne unește un singur gând, e bine. Am simțit repede că aparțin idealurilor acestor oameni care cred că transcend cazul particular care e pe ordinea de zi în piață. În traducere liberă, Roșia Montană înseamnă: e timpul ca voi, politicienii, să vă opriți! Noi ne-am trezit din somn și nu mai suntem dispuși să vă lăsăm să vă jucați cu România și cu viețile noastre. Plecați sau vă schimbați! Când ne-am încolonat ca să pornim pe tra­seul stabilit, nu-mi credeam ochilor câtă lume se adu­nase. Cu o oră înainte, de-abia eram o mie de oa­meni, și acum băteam ușor peste trei mii. Pentru că eram pe bicicletă, m-am alăturat "cavaleriei ușoare", împre­ună cu prietenii mei. La finalul marșului, cred că erau peste trei sute de bicicliști. Mă gândesc că o cor­porație trans­parentă și care joacă cinstit, conform le­gilor statului român, o cor­po­rație ai cărei acționari pro­vin din țări cu solidă tra­diție de­mo­cra­tică, ar trebui să se bucu­re de un mi­ting ci­vili­zat, ba, mai mult, să vină în mijlocul de­mons­­tranților și să le de­mon­teze, rând pe rând, toate acuzațiile. În stra­dă sunt oameni care înțeleg perfect ce înseamnă pro­fitul și care sunt me­ca­nis­mele ca­pitalis­mu­lui, în stradă sunt și cor­poratiști obiș­nuiți cu nor­­me­le, stan­dar­dele, mecanis­mele și șa­bloanele corpo­ra­tiste. În stra­dă, lucrurile as­tea se înțe­leg, și totuși nu există dialog. Ba, dim­po­trivă, când presa tace, se au­de doar mono­lo­gul spotu­ri­lor publicitare ca­re vorbesc despre bunăsta­re și locuri de muncă. O cor­porație care joa­că cinstit nu ar trebui să pretindă tăcerea presei în schimbul spațiului de pu­bli­citate cumpărat. Sau poate "nu scrieți nimic!" este o no­uă formă de publicitate? Da­că e așa, asistăm la moar­tea jurnalismului. Sau la pa­ras­tasul lui.
Pe măsură ce m-am obiș­nuit cu toată mișcarea și i-am auzit pe oameni vor­bind și schimbând idei, m-a cuprins un sentiment de revoltă la gândul că după 22 de zile, o mani­fes­tație de 20.000 de oa­meni este trecută cu ve­derea. M-am gân­dit: cum e posibil, cum își per­mite Ponta să facă abstrac­ție de cei 20.000 de oa­meni din stradă? Răs­pun­sul este foarte simplu și are legătură puțin și cu inac­ti­vitatea noastră electorală de până acum. Ponta știe foarte bine câteva lucruri. Clasa de mij­loc a abandonat în mare măsură prezența la vot. Ti­nerii până în 30 de ani sunt scârbiți și nu votează. Ma­sa de manevră la vot e formată din pen­sionari, popu­lație rurală sau urbană sub medie, oa­meni care sunt duși la vot cu autocarele și care, în schim­bul unei po­meni electorale, pun ștam­pila unde vor par­tidele. Elec­toratul românesc este, în marea lui majori­tate, ignorant. Ei se uită la televizor, fascinați de im­pe­riul tabloid care îți spune zilnic po­vestea în imagini sim­ple, pe înțelesul tuturor. De ei au nevoie Ponta, Bă­sescu și Antonescu. Ei trebuie să nu știe nimic despre ce este în Piața Uni­ver­sității. Ei tre­buie să trăiască cu impresia că niște hu­ligani fără chef de muncă se adună seară de seară, ca să salveze copacii și pădurile, și sunt necruțători cu drama unor mineri care vor să-și câștige pâinea cinstit. Niște golani, par­don, hipsteri! RMGC a reușit o per­formanță uluitoare. Dacă până acum, tele­vi­ziunile din România erau rivale de moarte, repre­zen­tând interesele politice ale patro­nilor, iată că s-a născut o cauză care să le uneas­că, nu numai între ele, dar și cu întreaga clasă politică: Roșia Montană. Iată cum An­tena3, B1TV, Jur­nalul Național, Eveni­mentul zilei și România TV își strâng mâna și TAC. Cei din piață știu toate lucrurile astea. De aia se află acolo. Cei din piață nu mai sunt ușor manipulabili, sunt inteligenți și, mai cu seamă, nu sunt ignoranți. Calitatea individuală a participanților e aceea că nimeni nu "se află în treabă" în stradă. Oa­me­nii sunt foarte bine infor­mați, știu exact de ce se află aco­lo. E, totuși, o luptă dezechilibrată. În fiecare du­minică, douăzeci de mii de oameni se strâng și luptă împotriva unei ar­mate uriașe de propagandă. Douăzeci de mii de oameni încearcă să echilibreze ba­lanța adevărului, luptând cu televiziuni, ziare, radiouri, site-uri de știri, postaci plătiți, partide politice și parla­men­tari. Trebuie să recu­noașteți că e un act eroic. Do­uăzeci de mii de oameni, organizați pe facebook, luptă cu sute de "jur­naliști" ai unei campanii de zeci de mi­li­oane de euro. Acest de­ze­chilibru între tabere este unul din motivele pentru care mă aflu în stradă. Și cred că, pe măsură ce lumea se va convinge de mascarada pre­sei, numărul celor din Piață va crește. De ce am coborât în stradă? În primul rând pentru că îmi doresc o Ro­mâ­nie în care politicienii să as­culte vocea civică. Proiectul Roșia Montană este o lec­ție pe care guvernul și clasa po­­litică trebuie s-o învețe. Hoții și corupții n-o să în­vețe niciodată de vorbă bună, ci doar de frică. Cu cât va fi mai mare presiunea asupra lor, cu atât mai bine.

"Cei din stradă sunt printre cei care s-au trezit"

Am ieșit în stradă pentru că m-am săturat de o clasă politică coruptă și incultă. Când singurul tău "drive", ca individ, este cum să furi banul public, e clar că nu poți concepe nimic bun pentru România. Cei din stradă arată că știu foarte bine asta și de aia vreau să fiu prin­tre ei. Am ieșit în stradă pentru că nu mai vreau să mă simt singur și izolat, vreau să fiu lângă oameni cu care să simt că pot construi ceva, cândva. Cei din stradă sunt dintre cei care s-au trezit. Pentru ei, statul nu este o în­tre­prindere paternă, ci, mai degrabă, un partener. Un partener căruia îi plătesc taxe și îl mandatează astfel să gestioneze organizarea vieții colective. Doar că statul (a se citi guvernele) ne-a în­șe­lat în re­petate rânduri, și asta a devenit inacceptabil pen­tru continuarea relației. Și pentru asta se mărșă­lu­iește în fiecare duminică, printre blocurile care moțăie filial în fața televizoarelor, unde nu se transmit imagini cu cei 20.000 care tocmai trec pe sub balconul lor. În de­fi­ni­tiv, ce poate fi mai orwellian decât zeci de mii de oa­meni pe străzi, și ni­mic despre asta la televizor? Oare sun­­tem atât de aproa­pe de momentul în care ce se în­tâmplă în stradă va deveni ficțiunea celor care pri­vesc, orbi, televi­zo­rul? Am auzit voci spunând, despre cei din stradă, că sunt niste idealiști rupți de realitate, care nu-și dau sea­ma că Roșia Montană și alte proiecte de resurse sau infrastructură sunt adjudecate deja de marile puteri și că România trebuie doar să execute. Acelor voci le spun că poate așa o fi, dar îi invit să fi spus asta și celor câteva zeci de mii de greci din Piața Sintagma, care ști­au foarte bine că soarta țării lor e tranșată de marile puteri. Sau, poate, ar fi trebuit să meargă între turcii din Piața Taksim. Nu există argu­ment destul de puter­nic pentru statul acasă. Nu mergi să protestezi doar când ești sigur de reușită. Într-un final, o faci pentru tine și pentru conștiința ta. Când mă uit în urmă cu do­uăzeci de ani și știu că am fost în Piața Universității, știu că am fost atunci alături de cei care nu doreau să ajun­gem aici, acum. Și, da, mă simt mai puțin vinovat. Am fost în piață atunci cu semi­cursi­e­ra mea roșie, am cântat alături de Pațurcă și Ste­rian și am sperat alături de alți golani. Apoi, în '92, am votat ca un golan. Indi­ferent ce se întâmplă cu Ro­mâ­nia, vreau ca peste două­zeci de ani să pot spune din nou: am fost și eu atunci în Piața Universității!
(Mai multe detalii pe www.tudorchirila.blogspot.com)