Chiar pe marginea șoselei, la vreo doi kilometri de faimoșii Vulcani noroioși, se înalță temeliile negre ale unei construcții bizare. Din șosea, se vede ca o cazemată de pământ ridicată de niște nepricepuți. Cocoțați pe zidurile înalte de vreo doi metri, câțiva oameni lipesc doi baloți mari de pământ proaspăt, netezindu-l apoi meticulos pe la colțuri, cu mâinile lor, negre ca tăciunele. Jos, lângă ei, o femeie scundă și foarte vioaie le explică, cu un zâmbet îngăduitor, cum anume să facă toate mișcările, pentru ca treaba să iasă cât mai bine. Mă vede venind și se oprește mirată de apariția mea. Dau bună ziua și întreb naiv ce vrea să fie construcția aia ciudată. "O pensiune", îmi răspunde, cu-același surâs cordial. Mă uit uluit de jur-împrejur, la maldărele alea de pământ, străduindu-mă să pricep. "Da, aici va fi o pensiune din «cob», un amestec de pământ lutos, nisip și paie. E o tehnică nouă de construcție, o alternativă la vilele roz, din sticlă și beton, care ne sfidează bunul simț". E arhitectă în Timișoara, o cheamă Alice Nacu și a fost detașată de vreo lună să coordoneze acest șantier. "Mai sunt câteva prin țară și se anunță și altele. Tot mai mulți oameni vor să trăiască într-o asemenea casă. Așa ne privesc toți la început, cu mirare și neîncredere. Dar după ce văd, după ce le explicăm despre ce e vorba, încep să-și dorească să renunțe la apartamentele lor de la bloc, pentru o casă ca asta, din pământ". Încă sunt uluit, iar ea mă privește cu același surâs îngăduitor, povestindu-mi pe îndelete istoria acestui proiect.
Undeva, pe malul Nerei, în satul Sasca Montană, o arhitectă pe nume Ileana Mavrodin și-a ridicat prin 2004 prima casă de felul ăsta (în "Formula AS" a apărut un reportaj despre ea). A fost mai mult o joacă, un experiment. O joacă din care a ieșit o minunăție de casă, mică și frumoasă, ca dintr-o poveste. De atunci, îndrăzneața arhitectă a renunțat la tot luxul unei locuințe urbane și s-a mutat cu totul și definitiv în casa de pământ ridicată cu mâinile ei. A înființat apoi o firmă și un proiect numit "Casa Verde", și a început o mare campanie de promovare a acestui nou mod de a trăi. Astăzi, sute de oameni vin la seminariile organizate de ea prin țară, pentru a afla detalii despre acest exotic proiect. "Întoarcerea la natură e un curent tot mai răspândit, peste tot în lume. Familiile tinere sunt cele mai receptive la o asemenea alternativă, pentru că vor să-și crească copiii într-un mediu sănătos. S-au săturat de atâta plastic, betoane și aer condiționat. Toate astea afectează în timp organismul uman. Lavabilul face ciuperci, plasticul din termopane degajă substanțe toxice, aerul condiționat e recirculat și emană mult praf și tot felul de microorganisme care dau alergii. O asemenea casă din «cob» oferă un transfer ideal de căldură și confort termic. Pereții ăștia sunt vii și respiră, reglând natural umiditatea la 50 la sută, asemenea corpului uman, păstrând totodată răcoarea în toiul verii și căldura în iernile cele mai geroase. În plus, rezistă la orice cutremur. Are «rădăcini» foarte bine înfipte, întărite de o centură de beton armat". Pentru casele din "cob" nu există încă o categorie de constructori specializați. Totul se face din mers, cu sprijinul localnicilor angajați temporar și inițiați chiar de către arhitecții care coordonează șantierul. Aici, la Berca, Alice Nacu e cea care a ales oamenii și cea care i-a învățat cum să ridice o asemenea casă. Stă aici de o lună, departe de familie, și va rămâne până când pensiunea va fi gata. "Eu mi-am ales proiectul acesta. E incomparabil mai frumos și mai interesant decât cele pentru niște construcții convenționale. Se creează o legătură emoțională, afectivă, cu o asemenea casă. Degajă o energie vie, care îți dă parcă vigoare și-o bucurie uriașă să reiei lucrul în fiecare dimineață".
Îngerul tinereții
"Am umblat în toată lumea asta, am trăit ani de zile în lux, dar niciodată nu am fost mai fericită ca acum, în căsuța asta simplă și frumoasă, ca dintr-o poveste, așezată aici, în colțul ăsta de Rai de pe malul Nerei. Și am înțeles acum că oricât de mult evoluează tehnica, oricât de sofisticat trăim, nimic nu ne poate împlini mai mult sufletește, nimic nu poate fi mai sănătos pentru noi decât lucrurile simple, la îndemâna oricui, pe care ni le-a lăsat Dumnezeu".
Are mereu ochii senini și chipul surâzător, e mereu jovială și fermecătoare, de parcă s-ar fi împăcat demult și ireversibil cu toate relele lumii. Ileana Mavrodin are 59 de ani, e o arhitectă cu faimă și autoarea acestui proiect unic în România. "E un nou mod de a locui și un nou mod de viață. Mult mai sănătos, apropiat de natură și cu mult respect pentru ea. Materialul din care este zidită o asemenea casă se modelează cu mâinile, iar tehnica de construcție este un fel de amestec între zidărie și olărit. Este un experiment în care am investit enorm de multă energie și foarte mult suflet, sacrificând o carieră de succes și un trai mai mult decât decent".
În 2004, Ileana Mavrodin trăia la Ottawa, în Canada. Se împlineau 12 ani de când se stabilise acolo cu familia. Îi era bine, avea casa ei, o carieră frumoasă, contracte de colaborare cu guvernul canadian și cu firme celebre, precum "Mitel" sau "Corel Corporation". Și totuși, în spatele acestor împliniri, mocnea permanent o nemulțumire ascunsă, simțea că parcă nu asta e lumea în care ar vrea să trăiască, că trăia doar o aparență înșelătoare, care îl îndepărtează pe om de sufletul lui, de legile firii și de Dumnezeu. "Toată agitația aia mi se părea fără rost, sistemul ăla parcă mă anula pe mine, ca om, făcându-mă să mă simt un robot de care se foloseau alții. Peste tot, numai aer condiționat, din casă intri direct în garaj, iei mașina, apeși un buton și se deschide garajul. Ajungi la birou, iar apeși un buton, intri în parcajul subteran, iei liftul și-apoi stai opt ore cu ochii în calculator. La sfârșit, faci drumul invers, fără să faci nici un pas în afară, fără să respiri nici un pic de aer natural. Simțeam că ceva nu e deloc în regulă, însă nu se ivise încă prilejul să fac un pas în afară și să ies din decorul ăsta iluzoriu și nesănătos". În vara anului 2004, plănuise să-și facă concediul în Los Angeles, însă din anumite motive a renunțat și a ales să vină în România. A vizitat mai multe locuri din țară, poposind pentru câteva zile și prin satele învecinate cu Cheile Nerei. Atunci a aflat că la Sasca Montană ar fi de vânzare un teren așezat, parcă, într-un colț de paradis. L-a văzut și, fără să știe prea bine ce-ar putea să facă cu el, s-a hotărât să-l cumpere numaidecât. Avea printre bagaje o carte scrisă de-un arhitect canadian, despre o nouă tehnică de construire a caselor dintr-un amestec ciudat de pământ, nisip și paie. Cartea se numea "Cum se construiește o căsuță din cob". Ileana începuse de mult s-o citească și deja îi încolțise în minte gândul că poate cândva ar putea să încerce și ea un asemenea experiment. Iar atunci, într-una din zilele acelea de vacanță, plimbându-se pe malul Nerei, a descoperit că pământul de-acolo arăta exact așa cum era descris în carte. Acela a fost momentul care i-a schimbat total destinul. "Am început să mă joc. Să experimentez cu cărămizi-test și o machetă de unu la zece. Am descoperit atunci plăcerea nebună de a modela pământul acela lutos. A ieșit ceva minunat. Așa am hotărât să renunț la biletul de întoarcere în Canada, iar în vara aceea s-a născut proiectul Casa Verde".
Au trecut de atunci 11 ani și căsuța ei de poveste de la Sasca Montană are o băncuță încălzită, o baie cu apă curentă, adusă prin cădere liberă de la fântâna din deal, curent de la o baterie solară, pardoseală din cob tratat cu ulei de in și ceară de albine, o bucătărie superbă, un cuptor de pâine precum în casa bunicilor, loc pentru țest și pat deasupra cuptorului. "Am colindat peste tot, în Caraibe, pe Coasta de Azur, dar niciodată n-am fost mai fericită decât atunci când lucram la căsuță, când stăteam ca un Huckleberry Finn pe malul Nerei, cu o pălărie mare pe cap, cu picioarele în apă și cu mâinile pline de lut. Atât de mult am mângâiat atunci pereții casei, că și acum se văd peste tot urmele degetelor mele. Pentru mine, casa asta e vie, e o parte din trupul meu".
În ultimii ani, fenomenul Casa Verde a luat o amploare neașteptată. Sunt tot mai mulți români care aleg să renunțe la apartamentele din oraș și să se apropie mai mult de natură, de un trai sănătos. Numai în vara asta s-au deschis vreo șase noi șantiere, lângă București, Timișoara, în Argeș, pe Valea Doftanei, la Sângeorz Băi. În fiecare vară, Ileana Mavrodin organizează la casa ei din Sasca mai multe tabere la care vin oameni din toate colțurile țării. Îi învață să înalțe case din cob, să lucreze cu lutul, să-l folosească la zidărie și tencuieli, să facă vopsele naturale și pardoseli. Le povestește despre viața ei, despre împlinirea și fericirea supremă pe care a descoperit-o acum 11 ani, despre bucuria uriașă a fiecărei dimineți, când deschide fereastra și ascultă fermecată concertul păsărilor. "Dacă oamenii ar ști să se întoarcă la sufletul lor, la lucrurile simple lăsate de Dumnezeu, lumea asta ar arăta altfel. Câți dintre noi mai știu oare când înfloresc teii, liliacul, salcâmul sau păducelul? Câți mai știu cum e să simți iarba sub tălpile goale sau mirosul de primăvară al pădurii? Au trebuit să treacă 50 de ani din viața mea, ca să descopăr toate astea. N-a fost deloc prea târziu, pentru că de atunci mă simt mai tânără și mai ocrotită ca oricând, de parcă un înger m-a luat pentru totdeauna sub aripa lui".