Primul pas
Pragul ăsta de lemn, de la mansarda spitalului... Nici de grosimea unui deget de copil. O ieșitură din podea, abia sesizabilă. Ani de zile i-au trebuit Eugeniei, ca să-și poată ridica piciorul peste această muchie. O jumătate de centimetru... În odaia de dincolo - un fel de holișor - sunt două fotolii, o măsuță scundă cu câteva reviste medicale, un raft gol pentru cărți. Obiecte nemișcate, într-un praf străveziu, străbătut de fire de lumină ce coboară prin geamul pieziș al mansardei. Își amintește: strângea cu disperare cadrul de fier în mâini și se căznea, plângând, să pășească până acolo. Un pas. Un vârf de pas. 27 aprilie, 2009. Cea mai fericită zi din viața Eugeniei Cimborovici Teodoreanu...
"Femeia asta nu are cum să mai meargă vreodată!", a auzit niște voci de medici, dincolo de ușa camerei de spital. Avea mușchii corpului morți, îi ridicai în palmă ca pe niște cârpe putrede. Escare adânci îi mâncau trupul. Era iarnă, acum șase ani, 24 decembrie, când a fost adusă în micuțul spital din Laslea, undeva, lângă Sighișoara. Peste satul odinioară săsesc se auzeau cântecele colindătorilor. Doi bărbați spătoși o coborau dintr-o salvare mare, ce aștepta fumegând în ger, cu motorul pornit, venită în grabă dinspre București. Luni și luni de zile a stat apoi, complet inertă, pe un pat din această mansardă. Stafie albă, cu cearcăne adânci, ca niște umbre înfricoșătoare, neputând să miște decât ochii pe tavanul pieziș, de scânduri geluite. I se spusese că va rămâne paralizată toată viața, după atâtea cancere și operații, câte îi sfârtecaseră trupul. La început s-a răzvrătit, apoi a învățat așa, "singură și deodată, aproape peste noapte" să accepte realitatea. "Am înțeles, ca-ntr-o luminare, ceva ce nu știusem până atunci. Ceva fundamental, vindecător! Anume, că totul este așa cum este, că ce ți-e dat trebuie acceptat. Atât de simplu! Acceptarea a ceea ce este. Să te bucuri că încă mai ești. Acel «eu sunt». Adevărata pace apare atunci când nu te mai întrebi: «De ce tocmai eu?! De ce mi se întâmplă doar mie?». De aici mai departe, începi să înveți să trăiești".
Să nu-ți pierzi cântecul
Ca o statuie, cu ochii abia pâlpâind în bezna cearcănelor. Așa a stat. A început să privească nodurile din lemnul de pe tavan. Punctele întunecate din scândurile acelea aspre, arămii, singurul "peisaj" pe care putea să îl vadă, împietrită în patul de spital. Și i s-a părut de ajuns. Număra nodurile din plafonul povârnit al mansardei, le punea în forme fanteziste sau chiar în constelații, Ursa, Lebăda, Carul Mare, Cocorul, erau stelele de pe cerul de scândură al închisorii sale scunde și nemărginite, o-ntreagă lume care ei îi făcea bine, pentru că se bucura de "ceea ce este" și-și dădea seama că toate lucrurile sunt vii împrejurul ei, că "sunt"!, și-i era de ajuns...
O atingere, texturile așternutului ce te acoperă pe un pat de spital, moliciunea unei perne, chiar și un perete alb, pe care îl privești zile și zile la rând... Toate sunt vii, toate pot fi bucurie. Apoi, când a venit vremea, a simțit că trebuie să reînceapă să lupte. Degetul mare de la piciorul drept. Pe el l-a mișcat prima dată. Un milimetru, după aproape jumătate de an de concentrare și dorință. Doar un mic zvâcnet. Atât. Și a fost sărbătoare. "Arareori am întâlnit un pacient cu o atât de mare putere spirituală. De aceea v-am propus să cunoașteți cazul acesta", îmi va spune doctorul Petru Oprean, directorul spitalului din Laslea, care se ocupă mereu de recuperările lungi și fără mare speranță. "Prin câte a trecut femeiuța asta a nimănui, venită de departe, nimerită pe-aici, tocmai din Herța basarabeană... Am urmărit-o atent, zi de zi, ca pe un adevărat fenomen. Cu toții ar trebui să învățăm de la ea, din felul ei aparte de a vedea suferința și moartea".
I-a uimit pe toți, asistenți și medici. Prin teribila sa rapiditate de vindecare, prin precizia cu care reușise să se cunoască pe sine însăși. Spunea: "Mâine îmi voi forța picioarele și voi face o jumătate de rotație la bicicleta medicinală", "acum voi reuși să stau în șezut pe marginea patului", "mâine voi sta trei secunde în picioare."... Și chiar o făcea. Culmea, aceste cazne îi păreau firești, îți dădea impresia că trebuia în mod natural să le facă, fiecare la timpul ei. Aparent fără grabă. Iar rezultatele erau uluitor de grabnice. "Nimeni, niciun medic nu a crezut că voi mai putea merge din nou. Poate doar doctorul Oprean, om cu o atât de mare credință în Dumnezeu. El m-a învățat să pășesc din nou. În rest, fusesem avertizată că s-ar putea să nu mă mai mișc niciodată. Dar eu simțeam, parcă, undeva departe, în corpul meu, ceva așa... ca o muzică. Ca o lumină, coborând prin toate fibrele trupului. Și-mi ziceam mereu că trebuie să nu-mi pierd cântecul ăsta. «Orice, dar să nu-ți pierzi cântecul!...». Când m-am ridicat prima dată în picioare, la marginea patului, am simțit așa, o amețeală dureroasă, dar și plăcută. Parcă eram înaltă de trei metri, ca o prințesă pe catalige din povești... Nu mă puteam ține, cădeam. «Oare cum pot toți oamenii ăștia, din jurul meu, să meargă?» mă întrebam mereu. «Cum este mersul ăsta? Să mergi...». Și, deodată, m-am lăsat așa, în voia lui Dumnezeu. Să mă țină El de mână. Să mă ducă, ca la un început de vals...".
Muzica tămăduirii
Și iat-o acum pe această Eugenia, la vreun an de la părăsirea spitalului, revenind la Laslea, pentru întâia oară sănătoasă. Fără baston, pe picioarele ei, ca o simplă vizitatoare. În locul unde și-a petrecut cinci ani din viață, învățând să pășească din nou. Asistenții medicali care o îngrijiseră, Sorin, Ramona, Șoni, Roxana, Edi, Dana, Ciprian, ies de prin încăperi și-o înconjoară pe această femeiuță scundă și modestă, o îmbrățișează, bucuroși să o vadă pe picioarele ei. Personalul medical de aici e renumit în toată țara, prin bunătatea și voluntariatul îngrijitorilor, prin marea lor credință în Dumnezeu. Oameni care te vindecă "doar cu cuvântul bun" și grija mult mai atentă, afectuoasă, în comparație cu spitalele obișnuite. Așa au fost educați de directorul Oprean, socotit de mulți "un înger". Așa s-au educat între ei. Și totuși, pe Eugenia o privesc c-un respect aparte față de alți pacienți "veterani", ce-au trecut pe-aici de-a lungul anilor. E, orice s-ar zice, una dintre "vedetele" acestui spital, o mândrie a tuturor. Se bucură sincer c-o văd - asta e limpede -, ca la reîntâlnirea c-o rudă dragă, venită de departe, care le e tuturor pildă. Eugenia arată bine, e tonică. În afară de umbrele vechilor cearcăne și o paloare întunecată a pielii, n-ai putea bănui că a trecut prin atâtea suferințe. Părul i-e negru, des, strâns simplu la spate. Ca o școlăriță care se și alintă un pic, așa vorbește Eugenia Cimborovici, în încântătorul părculeț înflorit din spatele spitalului Laslea. Privește în jur și se bucură de tot ceea ce vede. Răsuflă ușurată, zâmbind: "Doamne, iarăși la Laslea. Vie. Trăiesc!..."
Știam cazul ei. Cancer cu metastaze, cel mai dureros dintre toate. Cel care mănâncă din oase, din nervi, din carne vie. Un om care a trecut de câteva ori peste hotarul morții, peste toate pragurile durerii fizice. O experiență la limita posibilului. M-a interesat, urmărind cu mare atenție vorbele ei, ce anume a ajutat-o să treacă dincolo de aceste limite, ce suport interior, sufletesc, i-a dat putere să nu capituleze în clipele grele. Fiindcă, în asemenea boli, apar momente în care nu mai poți. Durerea trupului e prea mare. Și nu trece! E continuă, parcă fără sfârșit. Clipe în care ți-e teamă, când cedezi disperării, când te comporți grotesc, terorizat de cumplita spaimă a morții. Foarte mulți pacienți nu recunosc asta, când ajung să povestească apoi despre acele clipe. În [meseria mea de reporter, am cunoscut și alți oameni care au trecut prin experiențe asemănătoare cu cea a Eugeniei. Ascultându-i, îmi dădeam seama că undeva nu erau pe deplin sinceri. Își "înălțau" povestea, curățind-o de propriile slăbiciuni. Îi dădeau „simboluri" și semnificații. După război, mulți se arată mai viteji decât au fost, în orice caz "mai speciali" față de ceilalți. Unii, pur și simplu, mai rezistenți fizic din naștere, fără niciun merit în plus, își făuresc apoi tot felul de explicații ale "miracolului" supraviețuirii lor. Vorbesc despre "a fi luptător", încep să dea pilde celorlalți, sfaturi înțelepte, pe care ei înșiși nu le-ar fi urmat niciodată. Alții își inventează chiar propriul film al acestui miracol: "semne" din lumi de dincolo, imagini prevestitoare din copilărie, vise și viziuni ale unor făpturi din alte universuri... Mintea omenească poate crea haos. Acești oameni ajung, încet, să se creadă chiar "privilegiați" ai divinității, experiența lor devenind o obsesie pentru tot restul vieții. Astfel că poveștile lor sună destul de asemănător. Nu însă și cea a Eugeniei, care m-a uimit, în primul rând, prin firescul ei. Că vindecarea este în puterea oricui. Că nimeni nu poate număra zilele unui om. Că nimeni nu e un ales și n-are "meritul" de a trăi mai mult decât altul. O abandonare în brațele vieții, a bucuriei de-a fi. Ca un zbor, ca o muzică... Povestea Eugeniei Cimborovici Teodoreanu începe și se sfârșește simplu: "Totul este așa cum este. Și nu putea să fie altfel..."
Ninsoarea de aur
A început cu o ninsoare înfiorător de frumoasă, dintr-o dimineață caldă de mai. Basarabia, anul 1986. Era atât de soare afară, întreg cerul senin, dar ningea peste câmpuri... Asemeni unei pulberi fine, imense, de petale de flori și funigei alb-aurii, coborând din văzduh peste verdele crud al ierburilor. "Ninge în mai! Ninge cu soare!..." Oamenii ieșeau din case, încă toropiți de somn, să vadă miracolul. "M-am uitat așa, în zare, pe câmpuri, și toată pulberea aceea era stâlpușoare, înălțată pe plante, pe ramurile copacilor. Mi s-a părut frumos. Îmi amintea de tablourile ninse cu zahăr ale copilăriei. Am luat ninsoarea în palme, voind să o apropii de față, s-o simt. Dar când m-am uitat în palmă, ninsoarea dispăruse. Am mai încercat o dată - la fel. De parcă nici n-ar fi fost. N-am văzut în toată viața mea ceva mai straniu: ceva care e, dar nu este. În jurul meu, alți oameni din sat se minunau și ei, cu palmele întinse. După un timp, au anunțat și la difuzor că s-a spart un furnal, undeva pe la Cernobîl, să nu ieșim din case, să nu bem apă, să nu dăm drumul la vite afară. Dar eu luasem în palme chiar din norul acela demonic, care pornise, dus de vânturi, peste Europa..." .
A fost deajuns acea zi. Acea ninsoare "frumoasă", de primăvară. După aproape douăzeci de ani, tot într-o primăvară, a mușcat-o păianjenul negru. "A fost «ca un trimis» din tărâmul morții. L-am văzut. Am dat cu mâna stângă să-l alung, dar se formase deja «o capsulă solidă» acolo, la sân. Se împietrise. Păianjenul negru, cea dintâi tumoră..." Totul s-a întâmplat repede. Și culmea, atunci era fericită. Abia se măritase cu Alexandru, un român muntean "de dincoace", cel de-al doilea bărbat din viața ei. Omul care nu a apucat să o vadă teafără decât foarte puțin. Cel ce i-a stat alături, zi de zi, lângă patul de spital, vreme de un deceniu. O iubește. I-au plăcut poeziile ei, glasul ei sfâșietor, cu care cântă vechile doine românești... Ce a urmat a fost prea repede. Mult prea repede... În doar câteva săptămâni, era deja purtată pe targă, prin spitalele de prin București. Nici n-a avut timp să se gândească să lupte. "Apoi, într-o seară, deodată, mi-a venit așa, ca o străfulgerare: «cancerul, boala asta, îi iubește pe cei fricoși!...» Ca o altă revelație. Și cum poți să nu fii fricos? În primul rând să nu te revolți cu gândul, să nu opui rezistență. Când te revolți, apar alte gânduri și o frică și mai mare. Gândul e principala hrană a cancerului. Gândul negru, ura, invidia că, poate, celălalt e mai sănătos... Frica se extinde prin gânduri, ca și cancerul. Am constatat că sunt mulți pacienți care, efectiv, nu știu unde anume îi doare. La propriu! Nu pot fi atenți, sunt absorbiți de această frică. «Mă doare burta!...». Dar unde anume, nu pot zice. Să se simtă pe ei înșiși, înăuntrul lor. Pentru mine, luminarea asta a fost așa, ca o ușurare. Golirea minții de gânduri... Am închis ochii și am început să îmi simt propriul corp. Poți face asta doar dacă ești singur-singur, în liniște deplină. Nici nu vă dați seama ce aventură, cât de captivant este. Ce poezie este corpul ăsta al nostru omenesc!...".
"Doamne, femeia asta se roagă!..."
"Faceți drum, faceți drum! E un caz de forță majoră!..." "O pierdem, dom' doctor, nu vedeți că femeia asta a și murit?!..." "Irosim materialele degeaba! Va muri pe masa de operație și vei avea probleme, dom' doctor!..."
Operații. În doar patru ani, cinci intervenții decisive, una după alta. Fascinante treceri între universuri... De câteva ori a auzit ce se petrece în lumea de dincoace, deși medical era imposibil. Sub anestezie totală, cu trupul deschis, aparatele arătau semne vitale slabe, aproape de moartea clinică. S-a întâmplat când medicul ei, chirurgul Gheorghe Pavelescu, le-a spus celor ce-l asistau la operație și încercau să-l convingă că nu mai e nici o șansă: "Am misiunea, în fața lui Dumnezeu, de a o opera pe această femeie și o voi opera!". Un medic pe care Eugenia îl consideră un sfânt... S-a mai întâmplat și la cea de-a doua intervenție, pe coloana vertebrală, când n-a încetat să zică rugăciunea "Tatăl nostru", nici după anestezie, și nici în timpul operației. O rugăciune foarte intimă, pe care în clipele grele reușea "să o aibă" necontenit înlăuntrul său, odată cu bătăile inimii. Ba mai mult, a reușit să vadă și chiar să audă o parte din cele petrecute în timpul acelei operații, deși științific era cu neputință. A văzut vag, printre gene, când a fost acoperită pe față cu o "șirmă", auzea vocile celor ce-o înconjurau: "O pierdem! Nu mai răspunde! O pierdem!..." Apoi un alt glas, subțire, limpede: "Nu, femeia asta nu moare. Ascultați ce spune ea!...". "Ce spune?". "Liniște, ascultați!...". Au încremenit medicii: "Doamne, femeia asta se roagă...". La câteva zile, o asistentă a anestezistei care participase la operație i-a povestit că, într-adevăr, așa a fost. "Încet, dar atât de clar, se auzea cum spuneai «Tatăl nostru»", i-a confirmat zâmbind și chirurgul. "Toată rugăciunea, aproape de la un cap la altul. Să știi că, într-adevăr, pe tine numai Dumnezeu te-a ajutat..." .
Cântece pe un pat de spital
Rugăciunea și cântecul... Mărturisește că atunci când rostește cuvintele acelea, "facă-se voia Ta", simte uneori cum, efectiv, se lasă purtată, plutind, de o Lumină mare, care-i inundă întreg trupul. Pentru ea trupul nu-i doar un leș muritor, materie separată de suflet, ci cel mai spiritual lucru cu putință. Și atunci, i se umple inima de frumusețea lumii... "Toată viața mea am visat să cânt și am cântat. Încă de copilă. Cele mai bune cântece ale mele le-am scris atunci când am fost în cea mai mare suferință, pe paturile de spital. Găseam câte o foicică de hârtie pe-undeva și scriam notele. La prima mână, parcă-mi erau dictate din Cer. Cele mai frumoase lucruri se nasc din durere. Când te abandonezi, când zici: «Doamne, facă-se voia Ta...»".
Pare mai degrabă o țărancă de-a locului femeiuța asta îmbrăcată modest, cu purtări smerite și cearcăne adânci, ascunzând priviri rușinate. N-ai putea crede că e licențiată în Litere și Conservator, la Chișinău, două facultăți foarte grele, după toate exigențele marilor universități rusești, că are publicate opt cărți de poezie și proză, peste o sută de compoziții muzicale înregistrate la UCMR București, c-a devenit acum una din cele mai ascultate voci ale Basarabiei. Ea nu ți s-ar lăuda nicicum cu lucrurile astea, chiar de-ar veni vorba. Ce a făcut ea, mare lucru?... A cântat, fiindcă s-a născut cu glas ceva mai bun decât alții. Nu e meritul ei. De altfel, e convinsă că fiecare om are cântecul lui, înăuntrul său, că pe omul care și-a pierdut cântecul "îl recunoști după strălucirea ochilor, după mișcările trupului, e ca o păpușă stricată, marionetă cu strunele dezacordate", om bătrân la orice vârstă, care a murit deja, încă din timpul vieții... Fiecare om are cântecul lui. "Nu moare cel care are pentru ce să mai trăiască. Unul are un vis neîmplinit. Un copil. Casa lui. Grădina lui cu flori... Chiar și un cățel trist, care îl așteaptă acasă... Mai are ceva de făcut. Medicamentul meu au fost cântecele, versurile astea..." Scrise în suferință, în nopțile târzii de nesomn, cu câte un creion bont, împrumutat, pe spatele rețetelor anti-cancer sau ale foilor de analize, fițuici umplute năvalnic cu portative, note muzicale și versuri pătate de lacrimi. În toți anii ăștia grei, de țintuire la pat, a visat doar să urce iarăși pe scenă, împreună cu o orchestră mare, profesionistă, din Basarabia. Ăsta a fost visul ei, la asta s-a gândit zi de zi. Iar speranța i s-a împlinit acum, în 2013, la câteva luni după ce a părăsit spitalul din Laslea. Pentru prima oară pe scenă, fără sprijinul cârjelor, după peste zece ani de chin, în ropotul frenetic al aplauzelor... Multe din compozițiile cântate atunci au fost scrise chiar aici, în mansarda de la al doilea cat al spitalului unui sat transilvan, scrise în minte, de o femeie paralizată, care a înviat din morți și a mers... "Să nu-ți pierzi cântecul. Orice, dar să nu-ți pierzi cântecul...".
Înaintea holului mansardei e și acum un prag foarte scund, abia ieșind din podeaua de scândură. Orice om obișnuit îl trece fără măcar să simtă că a ridicat puțin piciorul. Eugenia se oprește, zâmbind stins. Îl privește câteva clipe. "Într-adevăr, nici cât un deget de copil...". Apoi trece, zâmbind, mai departe.