Păianjenul negru

Bogdan Lupescu
- Eugenia. Povestea unei femei care a învins moartea cântând -

Primul pas

Pragul ăsta de lemn, de la mansarda spitalului... Nici de grosimea unui deget de copil. O ieșitură din po­dea, abia sesizabilă. Ani de zile i-au trebuit Eugeniei, ca să-și poată ridica piciorul peste această muchie. O ju­mă­tate de centimetru... În oda­ia de dincolo - un fel de holișor - sunt două fotolii, o măsuță scundă cu câte­va reviste medi­cale, un raft gol pentru cărți. Obiecte nemișcate, într-un praf străveziu, străbătut de fire de lumină ce coboară prin geamul pieziș al mansardei. Își amin­tește: strângea cu disperare ca­drul de fier în mâini și se căznea, plângând, să pășească până aco­lo. Un pas. Un vârf de pas. 27 aprilie, 2009. Cea mai fericită zi din viața Eugeniei Cimborovici Teodoreanu...
"Femeia asta nu are cum să mai meargă vreodată!", a auzit niște voci de medici, dincolo de ușa camerei de spital. Avea muș­chii corpului morți, îi ridicai în palmă ca pe niște cârpe putrede. Escare adânci îi mâncau tru­pul. Era iarnă, acum șase ani, 24 decembrie, când a fost adusă în micuțul spital din Laslea, undeva, lângă Si­ghișoara. Peste satul odini­oară săsesc se auzeau cân­tecele colindătorilor. Doi băr­bați spătoși o coborau dintr-o salvare mare, ce aștepta fumegând în ger, cu motorul pornit, venită în grabă dinspre București. Luni și luni de zile a stat apoi, com­plet inertă, pe un pat din această mansardă. Stafie albă, cu cearcăne adânci, ca niște umbre înfricoșătoare, neputând să miște decât ochii pe tavanul pieziș, de scân­duri geluite. I se spusese că va rămâne paralizată toată viața, după atâtea cancere și operații, câte îi sfârtecaseră trupul. La început s-a răz­vrătit, apoi a învățat așa, "sin­gură și deodată, aproape pes­te noapte" să accepte rea­litatea. "Am înțeles, ca-ntr-o luminare, ceva ce nu știu­sem până atunci. Ceva fun­damental, vindecător! Anu­me, că totul este așa cum este, că ce ți-e dat trebuie accep­tat. Atât de simplu! Ac­ceptarea a ceea ce este. Să te bucuri că încă mai ești. Acel «eu sunt». Adevărata pace apare atunci când nu te mai întrebi: «De ce tocmai eu?! De ce mi se întâmplă doar mie?». De aici mai departe, începi să înveți să trăiești".

Să nu-ți pierzi cântecul

Ca o statuie, cu ochii abia pâlpâind în bezna cearcă­nelor. Așa a stat. A început să privească nodurile din lemnul de pe tavan. Punctele întunecate din scândurile acelea aspre, arămii, singurul "peisaj" pe care putea să îl vadă, împietrită în patul de spital. Și i s-a părut de ajuns. Număra nodurile din plafonul povârnit al man­sar­dei, le punea în forme fanteziste sau chiar în con­stelații, Ursa, Lebăda, Carul Mare, Cocorul, erau stelele de pe cerul de scândură al închisorii sale scunde și nemărginite, o-ntreagă lume care ei îi făcea bine, pentru că se bucura de "ceea ce este" și-și dădea seama că toate lucrurile sunt vii împrejurul ei, că "sunt"!, și-i era de ajuns...
O atingere, texturile așternutului ce te acoperă pe un pat de spital, moliciunea unei perne, chiar și un perete alb, pe care îl privești zile și zile la rând... Toate sunt vii, toate pot fi bucurie. Apoi, când a venit vremea, a simțit că trebuie să reînceapă să lupte. Degetul mare de la piciorul drept. Pe el l-a mișcat prima dată. Un milimetru, după aproape jumătate de an de concentrare și dorință. Doar un mic zvâcnet. Atât. Și a fost sărbătoare. "Arareori am întâlnit un pacient cu o atât de mare putere spi­rituală. De aceea v-am propus să cunoașteți cazul acesta", îmi va spune doctorul Petru Oprean, direc­torul spitalului din Laslea, care se ocupă mereu de recuperările lungi și fără mare spe­ranță. "Prin câte a trecut femeiuța asta a ni­mănui, venită de departe, ni­merită pe-aici, tocmai din Herța basarabeană... Am urmărit-o atent, zi de zi, ca pe un adevărat fenomen. Cu toții ar trebui să învățăm de la ea, din felul ei aparte de a vedea suferința și moartea".
I-a uimit pe toți, asistenți și me­dici. Prin teribila sa rapiditate de vin­decare, prin precizia cu care reu­șise să se cunoască pe sine însăși. Spu­nea: "Mâine îmi voi forța picioa­rele și voi face o jumătate de rotație la bicicleta medicinală", "acum voi reuși să stau în șezut pe marginea patului", "mâi­ne voi sta trei secunde în picioare."... Și chiar o făcea. Cul­mea, aceste cazne îi păreau firești, îți dădea impresia că trebuia în mod natural să le facă, fiecare la timpul ei. Aparent fără gra­bă. Iar rezultatele erau uluitor de grab­nice. "Nimeni, niciun medic nu a crezut că voi mai pu­tea merge din nou. Poate doar doctorul Oprean, om cu o atât de mare credință în Dum­nezeu. El m-a învățat să pășesc din nou. În rest, fusesem avertizată că s-ar putea să nu mă mai mișc niciodată. Dar eu simțeam, par­că, undeva departe, în corpul meu, ceva așa... ca o muzică. Ca o lumină, coborând prin toate fi­brele trupului. Și-mi ziceam mereu că trebuie să nu-mi pierd cântecul ăsta. «Orice, dar să nu-ți pierzi cântecul!...». Când m-am ridicat prima dată în picioare, la marginea patului, am simțit așa, o amețeală dureroasă, dar și plăcută. Parcă eram înaltă de trei metri, ca o prințesă pe catalige din povești... Nu mă puteam ține, cădeam. «Oare cum pot toți oamenii ăștia, din jurul meu, să mear­gă?» mă întrebam mereu. «Cum este mersul ăsta? Să mergi...». Și, deodată, m-am lăsat așa, în voia lui Dumnezeu. Să mă țină El de mână. Să mă ducă, ca la un început de vals...".

Muzica tămăduirii

Și iat-o acum pe această Euge­nia, la vreun an de la părăsirea spi­talului, reve­nind la Laslea, pentru întâia oară sănă­toasă. Fără baston, pe picioarele ei, ca o simplă vizita­toare. În locul unde și-a petrecut cinci ani din viață, învățând să pă­șească din nou. Asistenții medicali care o îngrijiseră, Sorin, Ramona, Șoni, Roxana, Edi, Dana, Ciprian, ies de prin încăperi și-o înconjoară pe această fe­meiuță scundă și mo­destă, o îmbrăți­șează, bucuroși să o vadă pe picioarele ei. Personalul medical de aici e renumit în toată țara, prin bunătatea și volunta­riatul îngrijitorilor, prin marea lor cre­din­ță în Dumnezeu. Oameni care te vin­decă "doar cu cuvântul bun" și grija mult mai atentă, afectuoasă, în compa­rație cu spitalele obișnuite. Așa au fost educați de directorul Oprean, socotit de mulți "un în­ger". Așa s-au educat între ei. Și totuși, pe Eugenia o privesc c-un respect aparte față de alți pacienți "vete­rani", ce-au trecut pe-aici de-a lun­gul anilor. E, orice s-ar zice, una din­tre "vedetele" acestui spital, o mândrie a tuturor. Se bucură sincer c-o văd - asta e limpede -, ca la reîntâlnirea c-o rudă dragă, venită de departe, care le e tuturor pildă. Eugenia arată bine, e tonică. În afară de umbrele vechi­lor cearcăne și o paloare întunecată a pielii, n-ai putea bănui că a trecut prin atâtea suferințe. Părul i-e negru, des, strâns simplu la spate. Ca o școlă­riță care se și alintă un pic, așa vorbește Eugenia Cim­borovici, în încântătorul părculeț înflorit din spatele spi­talului Las­lea. Privește în jur și se bucură de tot ceea ce vede. Răsuflă ușurată, zâmbind: "Doamne, iarăși la Laslea. Vie. Trăiesc!..."
Știam cazul ei. Cancer cu metastaze, cel mai dureros dintre toate. Cel care mănâncă din oase, din nervi, din carne vie. Un om care a trecut de câteva ori peste hota­rul morții, peste toate pragurile durerii fizice. O expe­riență la limita posibilului. M-a interesat, urmărind cu mare atenție vorbele ei, ce anume a ajutat-o să treacă din­­colo de aceste limite, ce suport interior, sufletesc, i-a dat putere să nu capituleze în clipele grele. Fiindcă, în asemenea boli, apar momente în care nu mai poți. Dure­rea trupului e prea mare. Și nu trece! E continuă, parcă fără sfârșit. Clipe în care ți-e teamă, când cedezi dispe­rării, când te comporți grotesc, terorizat de cumplita spaimă a morții. Foarte mulți pacienți nu recunosc asta, când ajung să povestească apoi despre acele clipe. În [meseria mea de reporter, am cunoscut și alți oameni care au trecut prin experiențe asemănătoare cu cea a Eugeniei. Ascultându-i, îmi dădeam seama că undeva nu erau pe deplin sinceri. Își "înălțau" povestea, cură­țind-o de propriile slăbiciuni. Îi dădeau „simboluri" și semnificații. După război, mulți se arată mai viteji decât au fost, în orice caz "mai speciali" față de ceilalți. Unii, pur și simplu, mai rezistenți fizic din naștere, fără niciun merit în plus, își făuresc apoi tot felul de explicații ale "miracolului" supraviețuirii lor. Vorbesc despre "a fi luptător", încep să dea pilde celorlalți, sfaturi înțelepte, pe care ei înșiși nu le-ar fi urmat niciodată. Alții își in­ventează chiar propriul film al acestui miracol: "semne" din lumi de dincolo, imagini prevestitoare din copilărie, vise și viziuni ale unor făpturi din alte universuri... Min­tea omenească poate crea haos. Acești oameni ajung, încet, să se creadă chiar "privilegiați" ai divinității, ex­periența lor devenind o obsesie pentru tot restul vieții. Astfel că poveștile lor sună destul de asemănător. Nu însă și cea a Eugeniei, care m-a uimit, în primul rând, prin firescul ei. Că vindecarea este în puterea oricui. Că nimeni nu poate număra zilele unui om. Că nimeni nu e un ales și n-are "meritul" de a trăi mai mult decât altul. O abandonare în brațele vieții, a bucuriei de-a fi. Ca un zbor, ca o muzică... Povestea Eugeniei Cimborovici Teo­doreanu începe și se sfârșește simplu: "Totul este așa cum este. Și nu putea să fie altfel..."

Ninsoarea de aur

A început cu o ninsoare înfiorător de fru­moasă, dintr-o dimineață caldă de mai. Basarabia, anul 1986. Era atât de soare afară, întreg cerul senin, dar nin­gea peste câmpuri... Asemeni unei pul­beri fine, imense, de petale de flori și fu­nigei alb-aurii, coborând din văzduh peste verdele crud al ierburilor. "Ninge în mai! Ninge cu soare!..." Oamenii ieșeau din case, încă toropiți de somn, să vadă miracolul. "M-am uitat așa, în zare, pe câmpuri, și toată pulberea aceea era stâlpușoare, înălțată pe plante, pe ramu­rile copacilor. Mi s-a părut frumos. Îmi amintea de tablourile ninse cu zahăr ale copilăriei. Am luat ninsoarea în palme, voind să o apropii de față, s-o simt. Dar când m-am uitat în palmă, ninsoarea dispăruse. Am mai încercat o dată - la fel. De parcă nici n-ar fi fost. N-am văzut în toată viața mea ceva mai straniu: ceva care e, dar nu este. În jurul meu, alți oa­meni din sat se minunau și ei, cu palmele întinse. După un timp, au anunțat și la difuzor că s-a spart un furnal, undeva pe la Cernobîl, să nu ieșim din case, să nu bem apă, să nu dăm drumul la vite afară. Dar eu luasem în palme chiar din norul acela demonic, care pornise, dus de vânturi, peste Europa..." .
A fost deajuns acea zi. Acea ninsoare "frumoasă", de primăvară. După aproa­pe douăzeci de ani, tot într-o primăvară, a mușcat-o păianjenul negru. "A fost «ca un trimis» din tărâmul morții. L-am vă­zut. Am dat cu mâna stângă să-l alung, dar se formase deja «o capsulă solidă» acolo, la sân. Se împietrise. Pă­ianjenul negru, cea dintâi tumoră..." Totul s-a întâmplat repede. Și culmea, atunci era fericită. Abia se măritase cu Alexan­dru, un român muntean "de din­coace", cel de-al doilea bărbat din viața ei. Omul care nu a apucat să o vadă tea­fără decât foarte puțin. Cel ce i-a stat alături, zi de zi, lângă patul de spital, vreme de un deceniu. O iubește. I-au plăcut poeziile ei, glasul ei sfâșietor, cu care cântă vechile doine românești... Ce a urmat a fost prea repe­de. Mult prea repede... În doar câteva săptămâni, era deja purtată pe targă, prin spitalele de prin București. Nici n-a avut timp să se gândească să lupte. "Apoi, într-o seară, deodată, mi-a venit așa, ca o străfulge­rare: «cancerul, boala asta, îi iubește pe cei fricoși!...» Ca o altă revelație. Și cum poți să nu fii fricos? În pri­mul rând să nu te revolți cu gândul, să nu opui rezis­tență. Când te revolți, apar alte gânduri și o frică și mai mare. Gândul e principala hrană a cancerului. Gândul negru, ura, invidia că, poate, celălalt e mai sănătos... Frica se extinde prin gânduri, ca și cancerul. Am con­statat că sunt mulți pacienți care, efectiv, nu știu unde anume îi doare. La propriu! Nu pot fi atenți, sunt ab­sorbiți de această frică. «Mă doare burta!...». Dar unde anume, nu pot zice. Să se simtă pe ei înșiși, înăuntrul lor. Pentru mine, luminarea asta a fost așa, ca o ușu­rare. Golirea minții de gânduri... Am închis ochii și am început să îmi simt propriul corp. Poți face asta doar dacă ești singur-singur, în liniște deplină. Nici nu vă dați seama ce aventură, cât de captivant este. Ce poezie este corpul ăsta al nostru omenesc!...".

"Doamne, femeia asta se roagă!..."

"Faceți drum, faceți drum! E un caz de forță majo­ră!..." "O pierdem, dom' doctor, nu vedeți că femeia asta a și murit?!..." "Irosim materialele degeaba! Va muri pe masa de operație și vei avea probleme, dom' doctor!..."
Operații. În doar patru ani, cinci intervenții decisive, una după alta. Fascinante treceri între universuri... De câteva ori a auzit ce se petrece în lumea de dincoace, deși medical era imposibil. Sub anestezie totală, cu trupul deschis, aparatele arătau semne vitale slabe, aproape de moartea clinică. S-a întâmplat când medicul ei, chirurgul Gheorghe Pavelescu, le-a spus celor ce-l asistau la operație și încercau să-l convingă că nu mai e nici o șansă: "Am misiunea, în fața lui Dumnezeu, de a o opera pe această femeie și o voi opera!". Un medic pe care Eugenia îl consideră un sfânt... S-a mai întâm­plat și la cea de-a doua intervenție, pe coloana verte­bra­lă, când n-a încetat să zică rugăciunea "Tatăl nos­tru", nici după anestezie, și nici în timpul operației. O rugă­ciune foarte intimă, pe care în clipele grele reușea "să o aibă" necontenit înlăuntrul său, odată cu bătăile ini­mii. Ba mai mult, a reușit să vadă și chiar să audă o par­te din cele petrecute în timpul acelei operații, deși știin­țific era cu neputință. A văzut vag, printre gene, când a fost acoperită pe față cu o "șirmă", auzea vo­cile celor ce-o în­con­jurau: "O pier­dem! Nu mai răspun­de! O pier­dem!..." Apoi un alt glas, sub­țire, limpede: "Nu, femeia asta nu moare. Ascultați ce spune ea!...". "Ce spu­­ne?". "Liniște, ascul­tați!...". Au încremenit medi­cii: "Doamne, fe­meia asta se roagă...". La câteva zile, o asis­tentă a anestezistei care participase la operație i-a povestit că, într-ade­văr, așa a fost. "Încet, dar atât de clar, se au­zea cum spuneai «Tatăl nostru»", i-a con­fir­mat zâmbind și chirurgul. "Toată rugăciunea, a­proape de la un cap la altul. Să știi că, într-adevăr, pe tine nu­mai Dumnezeu te-a ajutat..." .

Cântece pe un pat de spital

Rugăciunea și cântecul... Mărturisește că atunci când rostește cuvintele acelea, "facă-se voia Ta", simte uneori cum, efectiv, se lasă purtată, plutind, de o Lu­mină mare, care-i inundă întreg trupul. Pentru ea trupul nu-i doar un leș muritor, materie separată de suflet, ci cel mai spiritual lucru cu putință. Și atunci, i se umple inima de frumusețea lumii... "Toată viața mea am visat să cânt și am cântat. Încă de copilă. Cele mai bune cântece ale mele le-am scris atunci când am fost în cea mai mare suferință, pe paturile de spital. Găseam câte o foicică de hârtie pe-undeva și scriam notele. La prima mână, parcă-mi erau dictate din Cer. Cele mai fru­moase lucruri se nasc din durere. Când te abandonezi, când zici: «Doamne, facă-se voia Ta...»".
Pare mai degrabă o țărancă de-a locu­lui femeiuța asta îmbrăcată mo­dest, cu pur­tări smerite și cearcăne adânci, ascunzând pri­viri rușinate. N-ai putea crede că e licen­țiată în Litere și Conservator, la Chișinău, două facultăți foarte grele, după toate exi­gențele marilor universități ru­sești, că are publicate opt cărți de poezie și proză, peste o sută de com­poziții muzicale înregistrate la UCMR București, c-a devenit acum una din cele mai ascultate voci ale Basarabiei. Ea nu ți s-ar lăuda nici­cum cu lucrurile astea, chiar de-ar veni vorba. Ce a făcut ea, mare lu­cru?... A cântat, fiindcă s-a născut cu glas ceva mai bun decât alții. Nu e meritul ei. De altfel, e convinsă că fiecare om are cântecul lui, înăuntrul său, că pe omul care și-a pier­dut cântecul "îl recunoști după strălucirea ochilor, după mișcările trupului, e ca o pă­pușă stricată, marionetă cu strunele deza­cor­date", om bătrân la orice vârstă, care a mu­rit deja, încă din timpul vieții... Fie­care om are cântecul lui. "Nu moare cel care are pentru ce să mai trăiască. Unul are un vis neîmplinit. Un copil. Casa lui. Grădina lui cu flori... Chiar și un cățel trist, care îl aș­teaptă acasă... Mai are ceva de făcut. Medi­camentul meu au fost cântecele, versurile astea..." Scrise în suferință, în nopțile târzii de nesomn, cu câte un creion bont, împrumu­tat, pe spatele rețetelor anti-cancer sau ale foilor de analize, fi­țuici umplute năvalnic cu portative, note muzicale și versuri pătate de lacrimi. În toți anii ăștia grei, de țintuire la pat, a visat doar să urce iarăși pe scenă, îm­preună cu o or­chestră mare, profesionistă, din Basarabia. Ăsta a fost visul ei, la asta s-a gândit zi de zi. Iar speranța i s-a împlinit acum, în 2013, la câteva luni după ce a pără­sit spitalul din Laslea. Pentru prima oară pe scenă, fără sprijinul cârjelor, după peste zece ani de chin, în ropotul frenetic al aplau­zelor... Multe din compozițiile cântate atunci au fost scrise chiar aici, în mansarda de la al doilea cat al spitalului unui sat transilvan, scrise în minte, de o femeie paralizată, care a înviat din morți și a mers... "Să nu-ți pierzi cântecul. Orice, dar să nu-ți pierzi cântecul...".
Înaintea holului mansardei e și acum un prag foarte scund, abia ieșind din podeaua de scândură. Orice om obișnuit îl trece fără măcar să simtă că a ridicat puțin piciorul. Eugenia se oprește, zâmbind stins. Îl privește câteva clipe. "Într-adevăr, nici cât un deget de copil...". Apoi trece, zâmbind, mai de­parte.