CARMEN RĂDULESCU - "Bună dimineața, ești foarte frumoasă azi și vei avea o zi mult mai bună decât ieri!"

Bogdana Tihon Buliga
"Uitarea este o treabă comercială"

- Iubită de o țară întreagă înainte de Revoluție, cu multe premii și turnee naționale și internaționale, ai dispărut aproape fără urmă de pe ecrane și din concerte, precum s-a întâmplat cu atâția și atâția co­legi din generația ta. Carmen, nu te-am uitat, ce mai faci?

- Până să-ți răspund la întrebare, vreau să mulțu­mesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o să apar și eu în paginile acestei reviste pe care o iubesc enorm. Nu ra­tez niciun număr, și când regăseam câte un coleg in­tervievat în paginile ei, mă bucuram și nutream spe­ranța că într-o zi mă va suna și pe mine cineva de la "Formula AS"... Cât despre ce mai fac... Este loc și de mai bine, dar merg înainte. În fiecare di­mineață mă trezesc cu speranța că noua zi va fi mai bună de­cât cea care a trecut și că soarele va reînce­pe să lumineze și stra­da mea... artistică. Cam pe acolo sunt, în general bine și, foarte important, optimistă. Uitată? Sunt uitată nu­mai de cei care au dorit să mă uite, care m-au dat intenționat la o parte. Dar eu simt zi de zi dragoste din partea oamenilor care mă salută pe stra­­dă, care mă recunosc, îmi zâmbesc și se opresc să-mi zică o vorbă bună. La câte un eveniment la care sunt invita­tă, mă simt, de asemenea, la fel de iubită ca acum două­zeci de ani, mi se fredonează piesele și simt oamenii a­proa­pe de mine. "Uitarea" de pe ecrane sau în concerte este o treabă comercială, care nu are nicio legătură cu partea sentimentală, cu inima ad­mi­ratorilor. E adevărat că ge­ne­rației noastre, chiar dacă con­tinuă să trăiască din muzică, nu îi este ușor deloc. Dim­po­trivă. Viața noastră nu este ca a artiștilor din Occident, unde un cântăreț care a cunoscut gloria acum treizeci de ani tră­iește și azi în bunăstare, undeva, într-o vilă de lux, este solicitat la concerte și este primit cu tot respectul pe care-l merită. La noi nu e de­loc așa, dar deviza mea este "mergem înainte!"

- A rămas muzica marea ta pasiune sau ai dezvoltat, cum se spune, și un "plan B", alte activități care să-ți ocupe valențele libere?

- Muzica a rămas marea mea pasiune, vârful vâr­furilor, menirea mea. Dar, între timp, sau poate conco­mitent cu muzica, au apărut și alte lucruri care mă pa­sionează, pe care le fac cu plăcere și, sper, cu har. Pri­mul pe listă este gastronomia. Gătesc, inventez tot fe­luri de bunătăți, am teancuri-teancuri de cărți, reviste de bucate. Apoi, îmi place să pictez. Arătam de mică talent, am desenat mereu, dar acum trebuie să prind curaj, să-mi aștern culorile pe pânză într-un mod mai profesionist, să spunem. Încă mă intimidează șevale­tul, dar trebuie să-mi înving "frica" și să pornesc. Prietenii, de la care am primit seturi întregi de pensule și culori, mă împing de la spate și bine fac. În plus, cos foarte mult, îmi fac haine, tot felul de decoruri prin casă. Ies des în natură, călătoresc, merg foarte mult cu bicicleta și sunt mare... pescar.

"Mi-am consumat marea iubire"

- Pentru cine gătești?

- Gătesc pentru mine, pentru prieteni, pentru băia­tul meu, Sorin, când vine pe la mine. Sorin are aproape douăzeci și cinci de ani, tocmai termină Aviația. Ne înțelegem perfect, suntem ca doi frați, chiar deseori mi se adresează cu "surioară". Este un băiat serios, care își trăiește tinerețea frumos, iubește, își urmează pasiu­nile, este tot ce poți spera de la un copil. Sunt foarte mândră de el.

- Sorin este băiatul tău și al lui Sorin Oprea, de care ești divorțată de aproape cinci­spre­zece ani. De ce o femeie fru­moa­să și iubită ca tine a ales să ră­mână singură?

- Eu și Sorin (fiul compo­zitoru­lui Paraschiv O­prea - n. red.) ne-am despărțit în 1999, însă am rămas buni prieteni, în sensul că avem o relație civilizată, poli­ti­coa­să. La mijloc a fost mereu Sori­nuș, băiatul nostru. De ce am rămas sin­gură? Simplu: pentru că mi-am consumat ma­rea iubire. Sorin a fost ma­rea mea iubire, și du­pă el nu am mai vrut pe nimeni în viața mea. Nu este vorba de lipsă de curaj, nici de lipsă de curtenitori. Ba chiar sunt într-o relație sentimen­tală, de cinci ani de zile, dar ea nu se va concre­tiza niciodată într-un cer­tificat de căsătorie. Ieșim în oraș, mergem împreună în vacanțe, la film, petrecem clipe foarte frumoase împre­ună, dar atât. În viața fie­căruia dintre noi există niște momente cheie, schimbătoare de destin. La trei ani, când am cân­tat prima dată, viața mea a cotit-o fără întoarcere către muzică. Când am iubit, am iubit total. Nu zic că nu e posibil să mai iubesc cu tărie, dar va fi altfel. Deci, rectific: nu sunt singură, ci sunt o femeie necăsătorită, dar fericită, veselă și mereu cu sufletul deschis.

Dialog în oglindă

- Când închizi ochii, ca să tragi perdeaua peste realitate, care este primul lucru la care te gândești?

- Imediat mă gândesc ce să mai fac. Niciodată când închid ochii nu mă gândesc la ce-am făcut, poate doar momentele de mare, mare tristețe să fie excepția. În rest, mă gândesc numai și numai la viitor. Ce melodii să mai cânt, ce să mai repet sau să înregistrez în stu­dioul prietenului și compozitorului Cristian Faur, cu care lucrez, ce locuri să mai vizitez, ce lucruri fru­moase să mai iasă din mâinile mele. Oricum, reflexul a rămas să mă gândesc prima dată la muzică...

- Așadar, lucrezi. Unde te putem vedea și asculta?

- Lumea mă poate vedea oriunde sunt solicitată. Primul eveniment major va fi la finalul lui noiembrie, la Galele Ovomusic, organizate deja de ceva ani de Ovidiu Komornyik. Pregătesc și ceva surprize spre finalul anului, dar despre ele, la vremea lor.

- Te-ai născut în Onești, un loc care a dat Româ­niei o pleiadă întreagă de sportivi și artiști. Mai mergi acasă?

- Îmi face destul de rău să merg la Onești, pentru că părinții mei s-au prăpădit și atunci mă doare să merg acolo. Dar o fac din timp în timp, iar când ajung mă pre­umblu pe străzile pe care le străbăteam odinioară cu bicicleta, îmi aduc aminte de copacii sub care mi-am plimbat primele iubiri, de Liceul sportiv unde am făcut gimnastică, de copilăria mea pe care o consi­der pur și simplu perfectă. De ce? Pentru că am avut părinți perfecți, care m-au crescut în armonie, în iu­bi­re, am avut tot ce-și poate dori un copil: atenție, iu­bire, jucării, o școală bună, care m-a învățat să fiu om. Și pot spune cu mândrie că trecerea timpului nu a șters această calitate a mea de a fi Om.

- Trecerea timpului poate fi, însă, greu de su­por­tat când lasă urme adânci pe chipul femeilor fru­moa­se. Te sperie în vreun fel acest aspect?

- Nu îmi este teamă de îmbătrânire, pentru că acesta este cursul vieții. Și nu ocolesc deloc oglinda, ba chiar în fiecare dimineață vorbesc cu persoana re­flectată în ea și îi spun: "Bună dimineața, ești foarte frumoasă azi și vei avea o zi mult mai bună decât ieri!". Cred că voi face acest lucru și peste alți două­zeci de ani, dacă mi-i va da Dumnezeu. Nu-mi doresc de­cât să trăiesc frumos și să îmbătrânesc frumos. Nu am avut niciodată vreo urmă de invidie pe frumusețea și pe tinerețea altora. Dacă aș invidia tinerețea din jur, sunt sigură că m-aș auto-urâți și eu, interior și exterior.

"Puțin respect"

- Faci parte dintre oamenii optimiști, care văd, în viață, jumătatea plină a paharului. Ai, totuși, și re­grete?

- Nu am regrete majore, sunt convinsă că-mi împli­nesc menirea, rostul meu pe acest pământ. Regret, doar, că nu am reușit să fac mai mult în această menire a mea. Câteodată regret că nu m-am născut în altă par­te. Să nu fiu înțeleasă greșit, îmi iubesc țara, îmi iubesc publicul, dar când sunt foarte dezamăgită, simt că în altă parte nu aș fi fost pusă pe acest raft plin de praf unde stau acum, alături de alți colegi de-ai mei. Este foarte dureros să fim atât de puțin respectați în țara noastră. Nu aștept remunerații, voi trăi cât mai am de trăit așa, fără pensie, fără siguranța zilei de mâine, dar îmi doresc respect. Italienii sau grecii își respectă până la moarte artiștii tuturor generațiilor, de ce nu se poate și la noi? De ce ni s-a tăiat chiar așa craca de sub pi­cioare? Un artist poate avea ceva de spus până închide ochii, nu trebuie să-i fie închiși de către alții, înainte de vreme. Apoi, ne mirăm de ce s-au întâmplat nenoro­ciri, precum cea a Mădălinei sau a Mălinei. Tocmai din acest motiv! Și nu voi da niciun nume, dar eu mai cunosc artiști care mi-au mărturisit că au avut gânduri negre, de suicid. Este teribil să fii împins, cu dinadins, în uitare, să fii scos pe marginea fenomenului muzical. Dar n-ai ce face, atâta vreme cât industria muzicii, radiourile și televiziunile te trec cu vederea, ca și când n-ai exista. Of, nu voiam să ajung aici, dar chiar este dureros. Și vorbim, vorbim, dar nu se schimbă nimic. Deși am ocolit puțin acest subiect la începutul interviu­lui nostru, totuși cititorii "Formulei AS" trebuie să știe că ne este cu adevărat greu. Dar... mergem înainte!