- Iubită de o țară întreagă înainte de Revoluție, cu multe premii și turnee naționale și internaționale, ai dispărut aproape fără urmă de pe ecrane și din concerte, precum s-a întâmplat cu atâția și atâția colegi din generația ta. Carmen, nu te-am uitat, ce mai faci?
- Până să-ți răspund la întrebare, vreau să mulțumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o să apar și eu în paginile acestei reviste pe care o iubesc enorm. Nu ratez niciun număr, și când regăseam câte un coleg intervievat în paginile ei, mă bucuram și nutream speranța că într-o zi mă va suna și pe mine cineva de la "Formula AS"... Cât despre ce mai fac... Este loc și de mai bine, dar merg înainte. În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că noua zi va fi mai bună decât cea care a trecut și că soarele va reîncepe să lumineze și strada mea... artistică. Cam pe acolo sunt, în general bine și, foarte important, optimistă. Uitată? Sunt uitată numai de cei care au dorit să mă uite, care m-au dat intenționat la o parte. Dar eu simt zi de zi dragoste din partea oamenilor care mă salută pe stradă, care mă recunosc, îmi zâmbesc și se opresc să-mi zică o vorbă bună. La câte un eveniment la care sunt invitată, mă simt, de asemenea, la fel de iubită ca acum douăzeci de ani, mi se fredonează piesele și simt oamenii aproape de mine. "Uitarea" de pe ecrane sau în concerte este o treabă comercială, care nu are nicio legătură cu partea sentimentală, cu inima admiratorilor. E adevărat că generației noastre, chiar dacă continuă să trăiască din muzică, nu îi este ușor deloc. Dimpotrivă. Viața noastră nu este ca a artiștilor din Occident, unde un cântăreț care a cunoscut gloria acum treizeci de ani trăiește și azi în bunăstare, undeva, într-o vilă de lux, este solicitat la concerte și este primit cu tot respectul pe care-l merită. La noi nu e deloc așa, dar deviza mea este "mergem înainte!"
- A rămas muzica marea ta pasiune sau ai dezvoltat, cum se spune, și un "plan B", alte activități care să-ți ocupe valențele libere?
- Muzica a rămas marea mea pasiune, vârful vârfurilor, menirea mea. Dar, între timp, sau poate concomitent cu muzica, au apărut și alte lucruri care mă pasionează, pe care le fac cu plăcere și, sper, cu har. Primul pe listă este gastronomia. Gătesc, inventez tot feluri de bunătăți, am teancuri-teancuri de cărți, reviste de bucate. Apoi, îmi place să pictez. Arătam de mică talent, am desenat mereu, dar acum trebuie să prind curaj, să-mi aștern culorile pe pânză într-un mod mai profesionist, să spunem. Încă mă intimidează șevaletul, dar trebuie să-mi înving "frica" și să pornesc. Prietenii, de la care am primit seturi întregi de pensule și culori, mă împing de la spate și bine fac. În plus, cos foarte mult, îmi fac haine, tot felul de decoruri prin casă. Ies des în natură, călătoresc, merg foarte mult cu bicicleta și sunt mare... pescar.
"Mi-am consumat marea iubire"
- Pentru cine gătești?
- Gătesc pentru mine, pentru prieteni, pentru băiatul meu, Sorin, când vine pe la mine. Sorin are aproape douăzeci și cinci de ani, tocmai termină Aviația. Ne înțelegem perfect, suntem ca doi frați, chiar deseori mi se adresează cu "surioară". Este un băiat serios, care își trăiește tinerețea frumos, iubește, își urmează pasiunile, este tot ce poți spera de la un copil. Sunt foarte mândră de el.
- Sorin este băiatul tău și al lui Sorin Oprea, de care ești divorțată de aproape cincisprezece ani. De ce o femeie frumoasă și iubită ca tine a ales să rămână singură?
- Eu și Sorin (fiul compozitorului Paraschiv Oprea - n. red.) ne-am despărțit în 1999, însă am rămas buni prieteni, în sensul că avem o relație civilizată, politicoasă. La mijloc a fost mereu Sorinuș, băiatul nostru. De ce am rămas singură? Simplu: pentru că mi-am consumat marea iubire. Sorin a fost marea mea iubire, și după el nu am mai vrut pe nimeni în viața mea. Nu este vorba de lipsă de curaj, nici de lipsă de curtenitori. Ba chiar sunt într-o relație sentimentală, de cinci ani de zile, dar ea nu se va concretiza niciodată într-un certificat de căsătorie. Ieșim în oraș, mergem împreună în vacanțe, la film, petrecem clipe foarte frumoase împreună, dar atât. În viața fiecăruia dintre noi există niște momente cheie, schimbătoare de destin. La trei ani, când am cântat prima dată, viața mea a cotit-o fără întoarcere către muzică. Când am iubit, am iubit total. Nu zic că nu e posibil să mai iubesc cu tărie, dar va fi altfel. Deci, rectific: nu sunt singură, ci sunt o femeie necăsătorită, dar fericită, veselă și mereu cu sufletul deschis.
Dialog în oglindă
- Când închizi ochii, ca să tragi perdeaua peste realitate, care este primul lucru la care te gândești?
- Imediat mă gândesc ce să mai fac. Niciodată când închid ochii nu mă gândesc la ce-am făcut, poate doar momentele de mare, mare tristețe să fie excepția. În rest, mă gândesc numai și numai la viitor. Ce melodii să mai cânt, ce să mai repet sau să înregistrez în studioul prietenului și compozitorului Cristian Faur, cu care lucrez, ce locuri să mai vizitez, ce lucruri frumoase să mai iasă din mâinile mele. Oricum, reflexul a rămas să mă gândesc prima dată la muzică...
- Așadar, lucrezi. Unde te putem vedea și asculta?
- Lumea mă poate vedea oriunde sunt solicitată. Primul eveniment major va fi la finalul lui noiembrie, la Galele Ovomusic, organizate deja de ceva ani de Ovidiu Komornyik. Pregătesc și ceva surprize spre finalul anului, dar despre ele, la vremea lor.
- Te-ai născut în Onești, un loc care a dat României o pleiadă întreagă de sportivi și artiști. Mai mergi acasă?
- Îmi face destul de rău să merg la Onești, pentru că părinții mei s-au prăpădit și atunci mă doare să merg acolo. Dar o fac din timp în timp, iar când ajung mă preumblu pe străzile pe care le străbăteam odinioară cu bicicleta, îmi aduc aminte de copacii sub care mi-am plimbat primele iubiri, de Liceul sportiv unde am făcut gimnastică, de copilăria mea pe care o consider pur și simplu perfectă. De ce? Pentru că am avut părinți perfecți, care m-au crescut în armonie, în iubire, am avut tot ce-și poate dori un copil: atenție, iubire, jucării, o școală bună, care m-a învățat să fiu om. Și pot spune cu mândrie că trecerea timpului nu a șters această calitate a mea de a fi Om.
- Trecerea timpului poate fi, însă, greu de suportat când lasă urme adânci pe chipul femeilor frumoase. Te sperie în vreun fel acest aspect?
- Nu îmi este teamă de îmbătrânire, pentru că acesta este cursul vieții. Și nu ocolesc deloc oglinda, ba chiar în fiecare dimineață vorbesc cu persoana reflectată în ea și îi spun: "Bună dimineața, ești foarte frumoasă azi și vei avea o zi mult mai bună decât ieri!". Cred că voi face acest lucru și peste alți douăzeci de ani, dacă mi-i va da Dumnezeu. Nu-mi doresc decât să trăiesc frumos și să îmbătrânesc frumos. Nu am avut niciodată vreo urmă de invidie pe frumusețea și pe tinerețea altora. Dacă aș invidia tinerețea din jur, sunt sigură că m-aș auto-urâți și eu, interior și exterior.
"Puțin respect"
- Faci parte dintre oamenii optimiști, care văd, în viață, jumătatea plină a paharului. Ai, totuși, și regrete?
- Nu am regrete majore, sunt convinsă că-mi împlinesc menirea, rostul meu pe acest pământ. Regret, doar, că nu am reușit să fac mai mult în această menire a mea. Câteodată regret că nu m-am născut în altă parte. Să nu fiu înțeleasă greșit, îmi iubesc țara, îmi iubesc publicul, dar când sunt foarte dezamăgită, simt că în altă parte nu aș fi fost pusă pe acest raft plin de praf unde stau acum, alături de alți colegi de-ai mei. Este foarte dureros să fim atât de puțin respectați în țara noastră. Nu aștept remunerații, voi trăi cât mai am de trăit așa, fără pensie, fără siguranța zilei de mâine, dar îmi doresc respect. Italienii sau grecii își respectă până la moarte artiștii tuturor generațiilor, de ce nu se poate și la noi? De ce ni s-a tăiat chiar așa craca de sub picioare? Un artist poate avea ceva de spus până închide ochii, nu trebuie să-i fie închiși de către alții, înainte de vreme. Apoi, ne mirăm de ce s-au întâmplat nenorociri, precum cea a Mădălinei sau a Mălinei. Tocmai din acest motiv! Și nu voi da niciun nume, dar eu mai cunosc artiști care mi-au mărturisit că au avut gânduri negre, de suicid. Este teribil să fii împins, cu dinadins, în uitare, să fii scos pe marginea fenomenului muzical. Dar n-ai ce face, atâta vreme cât industria muzicii, radiourile și televiziunile te trec cu vederea, ca și când n-ai exista. Of, nu voiam să ajung aici, dar chiar este dureros. Și vorbim, vorbim, dar nu se schimbă nimic. Deși am ocolit puțin acest subiect la începutul interviului nostru, totuși cititorii "Formulei AS" trebuie să știe că ne este cu adevărat greu. Dar... mergem înainte!