Mama mi-o aducea dimineața, înainte să mergem la serbarea școlară, de unde veneam acasă triumfător, prin mijlocul satului, cu ea așezată pe cap. Era din flori proaspete, dar nu ca acelea pe care le întâlneam prin pădure, când mergeam cu copiii să căutăm trestii pentru săgeți și zmeie. Florile din coronița care mă aștepta la sfârșitul anului erau altfel, mai mari, mai parfumate, colorate viu și atrăgător. Mama mi-a spus odată că le lua de la o femeie din sat, tanti Irinke, o florăreasă care cultiva bujorii și trandafirii în curtea ei. Așa cum face și azi. Pasiunea florilor a ajutat-o pe tanti Irinke să nu simtă lungul și greul vieții, să-și păstreze permanent bucuria de a se afla în grădină, din primăvară și până toamna târziu, când ultimele crizanteme se acopereau de zăpadă... Cu anii, la coronițele făcute de ea s-au adăugat și buchetele. La început pentru doamna învățătoare, apoi pentru doamna dirigintă. Erau fabuloase, niște adevărate minuni...
Cum să stropești florile cu apă și iubire
"Eu pe toate iubesc. Dacă-ți place de ele, dacă arăți dragoste, ele cresc. Dacă nu, nu! Floarea simte cine lucră pentru ele, să crească frumos. Știi ce mă bucuram? Că imediat ce lucram, ele parcă îmi răspundeau, că îmboboceau repede și creșteau frumos!"
Mâinile lui tanti Irinke aleargă grăbite printre tulpinile verzi, așternute pe masă. Sunt mâini bătrâne și muncite, pline de riduri. Alege febril. Nu caută, nu șovăie. Ia întotdeauna floarea care îi trebuie. Știe în ce loc să le așeze, după culori, cum se potrivesc între ele, crizantemele, daliile sau cârciumăresele. Buchetul începe să capete contur. O întreb cum de știe să le potrivească așa de frumos. "Așa e pe mâna mea. No, eu și dacă mă legi la ochi îl fac. Că am învățat asta de copilă, de la tata."
Tanti Irinke e o unguroaică bătrână, mărunțică și slăbuță, cu capul mereu îmbrobodit cu năframe pestrițe, colorate parcă de petalele florilor ei. Timpul i-a mai îndoit spatele, dar chiar și acum, la 84 de ani, încă își lucrează grădina cu mâna ei. Are curte largă și lungă, cu două rânduri de case, pe ambele laturi, și cu șopron în fund. În spate, printr-o poartă mică de lemn, ghicesc verdele beat de lumină al paradisului ei. Mă conduce într-acolo, povestindu-mi de florile ei. Sunt peste tot. Întinse la uscat stau "imortelele", florile care împietresc așa, păstrându-și culorile pentru tot anul. Dacă ai grijă și le lași la aer, le ai așa, până vara viitoare.
Când trec pragul grădinii, mă opresc orbit de soare. Un câmp nesfârșit de flori, proiectat pe fundalul albastru al munților de la orizont. "No! Aici am pus sămânțurile primăvara devreme. Că eu nu folosesc de la nimeni sămânțuri. Îmi pun singură la solar, încă de la sfârșitul lui februar. Și apoi iau și pun în pământ. Și așa am tot anul".
Tanti Irinke se învârte printre straturi și-mi povestește de fiecare în parte. "No! Cât vezi aici, numa' eu și omu' meu am lucrat. Nici nu am cui să las florile, că alturi oameni nu mai au drag de ele. Numa' eu le lucrez, numa' cu sămânțurile mele, sădite de primăvara. Și am de toate! La început ies ghioceii, când să trece zăpada, apoi zambilele, margaretele, lalelele și gladiolele. Primăvara, mai la sfârșit, am și margarete, și garoafe mărunte, da' nu de celea din târg. Am numa' garoafe mici, de pus în buchet. Apoi ies ochiu' boului, cârciumăresele, micșunelele, daliile, crizantimele și vara florile de paie, adică nimuritoarele."
Așa cum stă, cu mâinile puțin desfăcute și aduse spre spate, tanti Irinke pare o cloșcă, ocrotindu-și puii ei vegetali și multicolori. Mă uimește prospețimea ei sufletească. La 84 de ani, are puterea de muncă și hotărârea unei tinere de 20. În fiece dimineață se scoală foarte devreme. Se trezește și se închină, apoi se duce în grădină. Să sape, să curețe, să tocmească straturi noi. Când soarele prinde putere, lasă pământul și intră în casă. Gătește, spală și rânduiește gospodăria. "No! Am noră, da' nu vreau să deranjez pe niminea." Nici nu apucă să termine cu treburile ei, că vin clienții. Nu refuză pe nimeni. "Că dacă la unu' spui că n-am, ăla spune pe mai departe și nu mai vine niminea. Eu nu am nici firmă la poartă, da' știe toată lumea că aici, în Săcele, lucru de 40 de ani." Uneori o apucă noaptea împletind la coroane sau făcând buchete. Ca să fie toți mulțumiți.
O întreb cum rezistă și îmi spune că în tot ce face e mereu cu gândul la Dumnezeu. "Să știi mata, că noi tot timpul ne rugăm. Suntem unguri, da' ne rugăm. Gândul meu tot acolo e! La Domnu'!" Și când spune cuvintele acestea, glasul i se înmoaie. În fiecare seară, înainte să se așeze în pat, își încheie ziua tot cu o rugăciune. "Tatăl nostru și Crezul!" Rânduială deprinsă din copilărie.
Florarul
Părinții lui tanti Irinke au fost creștini protestanți, reformați, dar ceva i-a atras la biserica ortodoxă. Faldurile grele ale slujbelor, frumusețea icoanelor, harul cu care preoții învăluie gospodăriile, sfințindu-le, mânăstirile și călugării. De aceea, nu mergeau la biserica ungurească, ci veneau, duminică de duminică, la biserica ortodoxă din Prejmer.
"Tata și mama împodobeau acolo altarul cu flori. Înainte de fiecare leturghie, în fiecare duminică dimineața, ei, numa' ei îmbrăcau altarul cu flori. Numa' cu flori proaspete, tăiate dimineața. Așa se taie pentru leturghie, ca să stea toată săptămâna proaspăt, până duminica viitoare.
Tata cu mama stătea apoi la toată slujba, până la capăt, că amândoi era tare credincioși. Și tot ei făcea crucea de flori la sărbători, și de Paște, ei îmbrăca masa pe sub care intră credincioșii. No! Tata umbla pe la toate mânăstirile și dăruia. Era credincios și așa m-a învățat și pe mine. De la el am moștenit dragostea de flori."
Tanti Irinke îmi vorbește de copilăria ei la Prejmer, o localitate lângă Brașov (cuprinsă acum în orașul Săcele), de tata, de frați, de surori. E singura care a deprins meșteșugul. Tatăl ei a învățat-o să facă și buchete, și coroane, și cununi. "Ce-s alea cununi?! Cununi de pus la cruce, la înmormântare! No! Se fac numa' din nimuritoare! Că rămân pe cruce și nu se strică! Dacă înmormântarea este toamna, cununa de nimuritoare stă pe cruce tot iarna și primăvara și abia vara pui alta. E nimuritoare!".
Și începe să-mi arate cum fiecare "nimuritoare" se leagă cu sârmă, "No! Ca să stea prinsă!", și cum, la fiecare coroniță, se prind șase, neapărat șase flori. Și cum ea le culege pe fiecare din grădină, apoi le uscă, apoi le prinde în cunună. Și cum face cununile frumoase și mai ieftine ca ceilalți. Că așa a făcut toată viața, că i-a fost dragă munca. Doar că acum o necăjesc țiganii, care vin noaptea, fură florile din coroane și a doua zi le vând pe nimic, în târg. Pe când ea e învățată să respecte legea. "No, știi matale că io și acuma plătesc social la stat? La 84 de ani!". Nu prea știam ce va să însemne socialul ăsta, dar apoi tanti Irinke m-a lămurit că e vorba de asigurările sociale și de impozitul pe care "îl contrectez la finanț!". Pentru că are PFA și pentru că niciodată nu a lucrat la negru. Așa a învățat de la tatăl ei. Să fie cinstită, să se roage și să muncească.
"Ba, pe vremea comuniștilor trebuia să dau și la stat. Gratis. Că am zis să nu supăr pe cei de la finanț. Și veneau și spunea doar că vrea nu știu câte flori pentru oraș. Și eu dădeam, da' niciodată ei nu le-a plătit. Să le fie de bine".
Buchetul
Vorbim de câteva minute și mâinile lui tanti Irinke nu au stat o clipă. Au ales "nimuritoarele", ca să-mi arate cum se face cununița de pus la crucea de la creștetul mortului, apoi au ales florile pentru buchet și acum e gata. Rotund și frumos, râde la mine cu toate culorile pe care le vezi împrăștiate pe câmp. E așa cum îl știu din copilărie. Buchetul lui tanti Irinke!
Îmi amintesc și acum... L-am apucat în mână și l-am strâns strașnic. Era buchetul primei mele iubiri. Mai dădusem flori până atunci, dar erau flori de care nu-mi aminteam. Acesta era însă pentru draga mea. Prima mea dragă, primul meu buchet. Unul uriaș! Cât să-mi cuprindă împrejur tot dorul, să-l strângă în mulțimea de culori: un buchet nupțial, în care, pe lângă florile lui Irinke, era împletită și dragostea mea.
Fotografiile autorului