"Am o vârstă destul de înaintată și iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire adevărată. Vă mirați? Vă indignați? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar niște prejudecăți puerile. Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poți să iubești oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viața abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu". Sunt primele rânduri ale unei lungi scrisori primite la redacția noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-și dezvăluie vârsta și nici numele, semnând epistola doar cu două inițiale: M.T. Și totuși, în colțul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule și ușor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un asemenea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea. Am sunat-o și i-am spus că aș vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minunat al bucuriei și-al dragostei, o lecție de voință și optimism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt convorbirea ori că, pur și simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a țâșnit ca un chiot de veselie: "Da, domnule! Haideți să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneți poate că sunt nebună și cu asta, basta. Eu tot așa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc".
Iubire, la 87 de ani
Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci minute mai devreme, dar ea deja mă aștepta acolo, în fața blocului, sub lumina palidă a unui felinar. "Haideți, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răbdare să vă aștept în casă". Zâmbește solemn și îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul luminos și trupul subțire ca de fetișcană. "Haideți să urcăm. V-am pregătit un ceai și o plăcintă cu vișine. Abia am scos-o din cuptor". Se mișcă sprinten și vorbește cu o anume voioșie, rostind apăsat fiecare cuvânt. "M-a sunat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aștept pe cineva de la «Formula AS», că vreau să dau un interviu". Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul șapte și-apoi mă privește pe furiș, parcă puțin stânjenită. "Vai de mine! Sunt tare emoționată, să știți. Nici nu știu dacă e bine ce fac. Și prietena mea mi-a zis: «Ce faci, dragă? Cum să faci publică o asemenea poveste? Vrei să râdă toată lumea de tine?». Parcă m-a dat puțin înapoi, aproape că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniți. Dar știți, am zis totuși că «Formula AS» e o revistă serioasă și nu-și permite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc". Încerc să o liniștesc, aprobând-o. "Știți, în America sau în orice altă țară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie și atâtea prejudecăți primitive...". O întrerup, atingându-i ușor brațul. "Nu vă faceți griji, cititorii noștri sunt oameni speciali. Mulți dintre ei sunt poate mai profunzi decât noi. Mârlanii de care vă temeți citesc alte reviste". Vorbele mele îi înseninează și mai mult chipul. Zâmbește timid, urmărind cu privirea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70? Mai mult de-atât, imposibil. Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forțat, ținuta ei suplă și demnă, atitudinea mereu însuflețită, agerimea privirii, iuțeala cu care se mișcă, fervoarea și limpezimea vorbirii, toate astea par să-i șteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrânețe. Prezența ei tonică pare în stare să umple și să învie orice spațiu, să alunge din jurul ei orice supărare ori apatie. Intrăm în apartament și mă invită să stăm în bucătărie. "E mult mai comod", îmi zice. "Aici am pregătit ibricul cu ceai și platoul cu plăcinte. Și avem și lumina mai bună". O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiuvetă din fontă, un frigider puțin ruginit pe la colțuri și multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curățenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceașcă și-apoi îmi pune în față o farfurie cu câteva prăjituri. "Să știți că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pentru alții. De câte ori știu că am musafiri, pun imediat ceva la cuptor". Scoate din dulap un caiet și-apoi se așază pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea. "Domnule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopțile mele de insomnii. E un fel de jurnal, dacă vreți. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar întâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine". Se oprește puțin, trage aer în piept, deschide larg ochii și-mi zice aproape șoptit: "Sunt multicampioană mondială și europeană la atletism, proba de maraton, cinci și zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile și toate articolele din presa internațională. De când mă știu, duc o viață sportivă și fără asta n-aș putea să trăiesc. Nu lipsesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă fără o medalie de aur sau de argint. Chiar și în toamna asta va trebui să ajung la Olimpiada pentru seniori din Brazilia. Pentru toate performanțele mele, mă antrenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere și alerg cel puțin cinci kilometri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptămânal la concerte, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea, într-un cuvânt, să trăiesc. A, și ar mai fi ceva. Am venerabila vârstă de 87 de ani..". Îmi vede ochii mari, uluiți, și se oprește puțin, schițând un zâmbet larg, cordial. "Ce, nu vă vine să credeți? Și sunt perfect sănătoasă, nu iau niciun medicament, toți medicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Și peste toate astea, de cinci ani, sunt îndrăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iubire. Cam asta ar fi, pe scurt, despre mine". Se oprește brusc și mă privește zâmbind. Eu rămân mut și năuc, parcă lovit cu leuca. 87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune și poftă de viață la o asemenea vârstă? Ce forțe supranaturale pot crea un asemenea fenomen? Ce secrete magice ascunde această misterioasă doamnă, mereu tonică și mereu jovială, ca o zi vioaie de primăvară? O privesc insistent și încă nu-mi vine să cred. "87 de ani?", mormăi eu buimac și sfios. "Multicampioană mondială la atletism? Îndrăgostită lulea?" Ea deschide larg ochii și izbucnește într-un hohot de râs. "Vai, ce să spun! Dar ce-i așa extraordinar în asta, domnule? Toată lumea s-a obișnuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bătrân muribund care abia își mai târâie picioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, și cu mitocani d-ăștia, care strigă după mine: «Fugi tare, mamaie, că-i moartea în spatele tău». Păi cum să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Păi, ea trebuie să stea acasă, la cratiță, ori la televizor, ori cu nepoții. Sau, pur și simplu, să zacă la pat și să aștepte sfârșitul. Cam așa suntem noi văzuți. Nu-i deloc așa, domnule. Omul trebuie să se bucure de viață până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat niște daruri pe lume și noi trebuie să ne bucurăm de ele până în ultima zi. Că-i tare bine să fii în viață! Și unul dintre darurile astea, poate cel mai de preț, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat". Rămâne nemișcată, cu privirea gravă, puțin încruntată. Apoi, brusc, zâmbește din nou și se apleacă spre mine: "De ce nu gustați din plăcintă?".
Vecinul din autocar
"Am avut două mariaje. Primul s-a sfârșit brusc și dureros prin moartea soțului meu. Aveam 45 de ani și am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc și n-a fost rău deloc. Aveam o viață extrem de activă, eram «asistentă de ocrotire» și toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanță, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mișcare. Și-atunci eram la fel de veselă, pe unde mergeam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulți părinți mă chemau special pe mine atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezența mea le dă putere și optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fusese în tinerețe atlet de performanță, iar acum era printre șefii unei organizații sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebunește de mine. Un an de zile s-a ținut scai de mine, cerându-mă de nevastă. Până la urmă am cedat. De-aia cred și acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renunțare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat și i-am apreciat calitățile. Când am ieșit la pensie, am căzut într-o depresie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viață atât de activă? Atunci, soțul meu mi-a zis: «Aleargă!». Așa am început să fac sport de performanță și pentru asta îi sunt recunoscătoare toată viața soțului meu. După 30 de ani de căsnicie, adică acum șase ani, s-a prăpădit și el, după o boală care l-a chinuit foarte tare. Am rămas iar singură și fără nici cea mai vagă dorință de a o lua vreodată de la capăt cu un nou mariaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, continuând totuși să alerg, să mă antrenez, să particip la competiții și să câștig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invitată la un eveniment sportiv în Austria. Nu era o competiție, ci doar un fel de maraton demonstrativ la care participau și foarte mulți voluntari amatori din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineața, m-am îmbarcat, alături de alți pasageri, într-un autocar ultramodern și am pornit în călătoria care urma să-mi schimbe viața. Așa a început povestea..". Ridică ochii spre mine și lasă caietul pe masă, zâmbind timid și spunându-mi în șoaptă: "Dacă vă plictisesc, să-mi spuneți. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit... Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente". O încredințez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei și să ascult o asemenea fascinantă poveste. Ea îmi întinde mâna și îmi strânge palma voinicește, țintuindu-mă cu privirea. "De-acum, veți fi complicele meu". Deschide din nou caietul, își drege puțin glasul și continuă să citească, rostind cuvintele tare și răspicat, cu o dicție impecabilă. "În autocar, forfotă mare. Pasagerii încă somnoroși își căutau buimaci locurile, își așezau bagajele și bâiguiau primele cuvinte între ei. Eu mă așezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu inflexiuni de bariton. «Permiteți, distinsă doamnă?» Un domn înalt, cu mustață, îmi cerea permisiunea să se așeze lângă mine. Acolo era locul lui. «Bineînțeles, vă rog!», îi răspund puțin încurcată. Pune o geantă de piele deasupra și se așază calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înțeleg prea bine de ce. Față de toți ceilalți pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămașă albă, imaculată, și-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare și o ținută care impunea de la prima vedere. După câteva ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam și-am ațipit. M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munții. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann, «Muntele vrăjit». Purta pe nas niște ochelari eleganți, cu rame subțiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva despre niște schițe și proiecte. Vorbea amabil, dar autoritar, dând interlocutorului său anumite indicații, ca și cum i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era liniște, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalți pasageri dormeau ori se uitau amorțiți pe fereastră. Am scos și eu din geantă o carte, ceva despre viața lui Mozart, și am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simțit privirea bărbatului ușor întoarsă spre mine. Am ridicat și eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luându-și ochelarii de pe nas și întinzând mâna spre mine. «Îmi cer scuze, doamnă, că nu m-am prezentat până acum». Am făcut cunoștință, apoi mi-a spus că i-a atras atenția cartea mea despre Mozart. «Da», i-am zis. «Doar mergem și la Salzburg și vizităm casa lui. Am zis că trebuie să aflu cât mai mult despre el». A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afinități, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prânzului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant și, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu știam dacă a spus-o sincer sau numai din politețe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi și el niște fructe confiate. Conversația s-a încins, am schimbat primele informații personale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii și că, în paralel, e profesor la o universitate din București. Eu i-am spus că sunt multicampioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă și el zilnic, face gimnastică, ține tot felul de diete și încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câți ani are. «61, doamnă». Am simțit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferență. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politețea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuțiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca și emoțiile mele. Prezența acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enormă. Mă simțeam mai frumoasă, mai deșteaptă, mai luminoasă. Până atunci, nu simțisem așa ceva niciodată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins și eu curaj și am cântat ceva din Maramureș. «Niculai îi moroșan, are moară și cazan». Toată lumea m-a aplaudat, iar după ce m-am așezat pe scaun, el s-a întors spre mine și mi-a spus cu o tandrețe năucitoare în glas: «Sunteți minunată! N-am întâlnit niciodată o doamnă atât de fermecătoare». Din momentul acela, am început să plutesc". Lasă caietul jos și trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai și mă întreabă din nou dacă nu cumva m-am plictisit. "A fost un vis, domnule", îmi zice cu un aer puțin melancolic. "O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi pentru prima oară asemenea sentimente la 82 de ani".
Un pahar de șampanie
Iese din bucătărie și se întoarce repede cu o fotografie în mână. "El este". Un domn puțin grizonat, dar proaspăt la chip, bine legat, cu o mustață puțin arcuită la margini și ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar decent și cu gust. Stă pe o bancă cu privirea țintă spre obiectiv, zâmbind tandru, dar cumpătat. "Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul șocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simțit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferența de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat și m-a răsfățat la fel de delicat, ca pe o prințesă". Pune fotografia între filele caietului și se așază pe scaun. "Sper că nu vă închipuiți cine știe ce lucruri indecente... Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul altfel, așteptările sunt total diferite, chiar dacă emoțiile și fluturii din stomac sunt aceiași. Oricum, atunci, în Austria, n-a fost decât așa, o tatonare, o încercare timidă, dar emoționantă de a ne descoperi unul pe celălalt. Ce să vă zic, era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noimă, iar cu mine se purta minunat. Putea să se termine totul aici. O excursie de șapte zile și o prietenie puțin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârșitul vieții, o nostalgie dulce-amăruie. Și chiar așa s-a și încheiat. Dar mai bine să vă citesc". Deschide din nou caietul, îl răsfoiește, caută cu înfrigurare o pagină anume. Apoi se oprește brusc, pune degetul în dreptul unei date din calendar și începe să citească cu aceeași dicție impecabilă: "26 septembrie, 2008. Era deja noapte și ne-am despărțit într-o parcare din București, la scara autocarului. Mi-a strâns ușor mâna și mi-a zis: «Doamnă, a fost o onoare și o încântare uriașă să vă cunosc». Eram deja tristă, dar n-am vrut să vadă asta. M-am silit să zâmbesc și i-am răspuns că și pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele și am simțit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am mușcat tare buzele și m-am întors așa, pe jumătate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: «Cine știe, poate ne mai vedem...». A zâmbit și a tăcut. O tăcere mortală, ca un cuțit care mi-a străpuns inima. Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai știam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieșeam să alerg, nu mâncam... Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare și am zis: «Doamne, ce-i cu mine? Dacă o țin tot așa o să mor». Mi-am pus imediat echipamentul și am ieșit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simțeam că mă prăbușesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am luptat cu mine din răsputeri, am mers la biserică, m-am forțat să mănânc, să citesc, să ascult din nou muzică. Eram disperată, trebuia numaidecât să mă întremez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reușit să uit și să fiu din nou eu. Într-o dimineață însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, primesc un telefon. O voce de bărbat îmi spune: «Bună dimineața, doamnă!». Era vocea aceea caldă și sobră... Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. «Am scos niște fotografii din Austria și mă gândeam să ne întâlnim cumva pentru a vi le da.» Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răspuns imediat că da, că se poate oriunde și oricând. Toată lupta aia a mea, tot exercițiul ăla cumplit de voință, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraș. M-am gătit ca o mireasă, am probat toate rochiile, fustele, bluzele... Am ales ceva lejer, dar și elegant. Până la locul întâlnirii parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar și ploaia mocănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traversat până la stația de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant și impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile și ne-am amuzat copios. La despărțire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven, și un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer. Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viața mea. Așteptarea următoarei întâlniri îmi dădea aripi și fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua și alergam ca o felină. Speranța și emoția așteptării... Două daruri minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu tocmai atunci, la 82 de ani. Sâmbătă, după concert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent și cu emoție, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui". Face o pauză și ridică ochii spre mine. "Abia mai târziu, după un an și ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepție oribilă și că de atunci a refuzat categoric orice relație". Mă întreabă dacă îmi place plăcinta și îmi promite că o să-mi dea și câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare și verva ei crește la fiecare pagină citită. "Deci, unde rămăsesem... A, da, la plimbarea de pe Kiseleff... Așadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om introvertit, misterios atât cât să stârnească interesul și să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaș de trandafiri și o pâine preparată cu măsline. După masă, l-am servit cu ceai verde și savarine și am ascultat Concertul pentru vioară și violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui și despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărțire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săptămâni din București. Nu l-am întrebat unde și de ce, deși eram ca pe jar să știu. Mă gândeam că poate are pe cineva... Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraș, la concerte, la teatru... După un an și ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la țară, unde avea o casă de vacanță. Am făcut împreună cumpărături, am pregătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În fața șemineului aprins, doar noi doi, cu «Nocturnele» lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost așa fericit de focul furat. De-atâta emoție și fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute și nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obosesc. S-a uitat în ochii mei și mi-a zis că sunt minunată. Mă simțeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an, mergem de ziua lui acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfățăm cu o sticlă de șampanie și vorbim despre orice. La vârsta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvinte care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere. Astăzi am 87 de ani și trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate și dor, pentru a ține dragostea aprinsă până în ultima zi". Închide caietul și râde vădit stânjenită, de parcă s-ar fi rușinat brusc de toată destăinuirea ei. "Să știți că nu-i ușor pentru mine momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aș fi dezbrăcat în văzul lumii". Se ridică și pune caietul la locul lui, în sertarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei și încep să mă simt și eu puțin vinovat pentru indiscreția cu care am ascultat-o. "Și totuși, pentru ce ați făcut-o?", o întreb. "De ce ați decis să faceți publică o poveste atât de intimă?". Se așază din nou pe scaun și-mi zice pe un ton ridicat, aproape răstit: "Pentru că vreau să se știe că se poate trăi frumos până la sfârșit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-și de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la niște mumii, ca la niște făpturi expirate. Pentru că vreau să se știe că viața și dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu și dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar niște amărâte de umbre pe pământ".
Epilog
La plecare, îmi arată toată colecția ei de diplome, medalii și articole din ziare. Sunt multe, foarte multe, nu ar ajunge o noapte întreagă să-mi povestească despre fiecare în parte. Printre ele, văd o fotografie mare, apărută într-un ziar scris în limba germană. "Da, asta e din Germania, când am câștigat pentru a doua oară titlul de campion mondial". O văd acolo pe ea, urcată pe podium, cu medalia la piept și brațele ridicate, cu zâmbetul ei suveran și senin, plutind deasupra lumii de-atâta fericire. De atunci, de câte ori mă gândesc la ea, îmi apare brusc în minte imaginea asta. A unei doamne campion mondial la probele de voință și fericire.