Dragostea mea pentru aceste minuni ale naturii - florile - n-ar fi fost, poate, niciodată deplină, peste ani, fără existența acestui mic univers de culori și miresme din copilărie.
Aș dori acum să vă descriu mica grădină din sufletul meu, în care mâinile atoateștiutoare ale bunicii sădiseră și îngrijiseră toate florile, până când eu - copil în primele clase primare - am preluat totala ei responsabilitate. Chiar la intrare, străjuia un maiestuos arbust de lămâiță, care spre sfârșitul lui mai era nins de flori albe, al căror parfum dulce-acrișor înmiresma toată curtea. În vecinătatea acestuia puteau fi admirați ghioceii și zambilele albastre și albe. Centrul grădiniței era ocupat de un mare rond, în mijlocul căruia trona o tufă uriașă de cerceii doamnei. Pe tijele-i înalte, fragile, se înșiruiau, la distanțe perfect egale, floricelele roz, în formă de inimioare, mai mari la bază, din ce în ce mai mici spre vârf. Tot pe acest rond, de jur împrejur, aveam crețișori roșii, cu florile asemenea unor bănuți, garofițe sârbești multicolore, lalele roșii bătute, cu miros ușor piperat, dar și pestrițe (galben cu roșu). Pe fundalul grădinii, lângă gardul ce ne despărțea de ulița din spatele casei, se înălța, până deasupra ulucii, cuișorul - un arbust cu flori minuscule, în formă de cuișoare, de un galben-auriu, atât de plăcut mirositoare, încât în timpul înfloririi, toți vecinii care treceau pe uliță înălțau capul pentru a afla sursa îmbătătoarei miresme. Preferatul bunicii era trandafirul alb, lipit de peretele casei, fiindcă din petalele lui amestecate cu mălai, zahăr și apă, făcea o turtă pe care o cocea pe frunze de nuc, în vatra sobei. Bucuria mea cea mare era ca în final să-i dezlipesc frunzele de pe talpă și să mă minunez de imprimeurile firave ale nervurilor acestora. Apoi, și eu, și bunicul, ne instalam cuminți pe scăunelele joase și așteptam ca bunica, după ce îndepărta urmele de cenușă, bătând turta cu palmele, să ne rupă câte un codru (bucată mare). Era auriu și parfumat.
Același trandafir, în ultimii ani de viață ai bunicii, fiind crescut chiar în dreptul ferestrei casei mari (camera bună, nelocuită, în care se păstrau hainele de sărbătoare) și fiindcă se neglijase înlocuirea unui ochi de geam spart, intrase prin spărtură și înflorise în casă, deasupra mesei de sub fereastră. Poate o căuta pe bunica, acum, mult mai bătrână și neputincioasă, nevoită să stea mai mult la pat. Tovarăș și vecin cu el era trandafirul roșu. După ce toată luna martie purtam la încheietura mâinii mărțișorul, împletit din fire de lână sau mătase, îl agățam în ramurile sale, pentru a împrumuta obrajilor mei de copil, după spusele bunicii, roșul lui rumen și sănătos. Ocrotite de cei doi trandafiri înalți și puternici, se înșiruiau pe toată latura peretelui gingașele lăcrămioare, cu parfumul lor unic.
În imediata apropiere a florilor, aveam un mic teren pentru straturile de ceapă și usturoi. Și aici, printre zarzavaturi, bunica sădea stelișoare de diverse culori, din care ducea la biserică, pentru a le pune la icoane sau pe mormintele celor dragi. Am îngrijit cu dragoste mica noastră grădină. Măturam conștiincios cele câteva potecuțe din jurul rândurilor, cu aceeași mătură folosită în unica odaie cu pământ pe jos, în care locuiam cu bunicii. Aici, în micul meu paradis, am învățat de la bunica denumirile tuturor florilor, aici mi-am făcut ucenicia, alături de ea, în a le crește și a le îndrăgi, aici stăteam în zilele calde, pe un scăunel de lemn lucrat de bunicul, care era rotar, și-mi învățam lecțiile când eram elevă la gimnaziu, tot aici priveam fascinată agitația gâzelor, bondarilor, albinelor, care culegeau polenul și nectarul dulce al florilor. Bunica mea nu mi-a dat în dar numai grădinița ei de flori, ci mi-a împodobit sufletul cu bunătatea, înțelepciunea, generozitatea și dragostea ei. După tragediile suferite - acelea de a-și pierde patru copii mari, după ce trudise din răsputeri și le făcuse un rost al lor - a mai găsit resurse sufletești să mă crească și pe mine, până la plecarea în liceu. Aș dori ca, prin aceste atât de modeste aduceri aminte, să-i dăruiesc toate florile recunoștinței mele, strânse într-un imens buchet.
prof. MIA IORDACHE