Grădinița de flori a bunicii

Cititor Formula AS
Pe lângă celelalte amintiri dragi, legate de casa și curtea bunicilor mei, voi purta veșnic în me­mo­rie mica grădină de flori.

Dragostea mea pentru aceste minuni ale naturii - florile - n-ar fi fost, poate, niciodată de­pli­nă, peste ani, fără exis­tența acestui mic univers de cu­lori și miresme din copilă­rie.
Aș dori acum să vă descriu mica grădină din sufletul meu, în care mâinile atoateștiutoare ale bunicii sădiseră și îngri­jiseră toate florile, până când eu - copil în pri­mele clase primare - am preluat totala ei respon­sa­bi­li­tate. Chiar la in­trare, străjuia un maiestuos ar­bust de lă­mâiță, care spre sfâr­șitul lui mai era nins de flori albe, al căror parfum dulce-acrișor înmiresma toată curtea. În ve­cinătatea acestuia puteau fi admirați ghio­ceii și zambilele albastre și albe. Centrul grădiniței era ocupat de un mare rond, în mijlocul căruia trona o tufă uria­șă de cerceii doam­nei. Pe tijele-i înalte, fragile, se înși­ruiau, la dis­tanțe per­fect egale, flo­ri­celele roz, în formă de inimioare, mai mari la bază, din ce în ce mai mici spre vârf. Tot pe acest rond, de jur îm­prejur, aveam cre­țișori roșii, cu flo­rile ase­menea unor bă­nuți, garofițe sâr­bești multicolore, lalele roșii bătute, cu miros ușor pi­perat, dar și pestrițe (galben cu roșu). Pe fun­dalul grădinii, lângă gardul ce ne despărțea de ulița din spatele casei, se înălța, până dea­su­pra ulucii, cui­șorul - un arbust cu flori minuscule, în for­mă de cui­șoa­re, de un galben-auriu, atât de plăcut mi­ro­si­toa­re, încât în timpul înfloririi, toți veci­nii care tre­ceau pe uliță înălțau capul pentru a afla sursa îmbă­tă­toarei mi­res­me. Preferatul bunicii era trandafirul alb, lipit de pe­retele casei, fiindcă din petalele lui amestecate cu mălai, zahăr și apă, făcea o turtă pe care o cocea pe frun­ze de nuc, în vatra sobei. Bucuria mea cea mare era ca în final să-i dezlipesc frunzele de pe talpă și să mă mi­nunez de im­primeurile firave ale nervurilor acestora. Apoi, și eu, și bunicul, ne ins­talam cuminți pe scău­ne­lele joase și aș­­teptam ca bunica, după ce îndepărta ur­mele de ce­nușă, bătând tur­ta cu palmele, să ne rupă câte un codru (bucată mare). Era auriu și parfumat.
Același trandafir, în ultimii ani de viață ai bunicii, fiind crescut chiar în dreptul ferestrei casei mari (ca­me­ra bună, nelocuită, în care se păstrau hainele de sărbă­toare) și fiindcă se neglijase înlocuirea unui ochi de geam spart, intrase prin spărtură și înflorise în casă, dea­supra mesei de sub fereastră. Poate o căuta pe bunica, acum, mult mai bătrână și neputincioasă, nevo­ită să stea mai mult la pat. Tovarăș și vecin cu el era tran­dafirul ro­­șu. După ce toată luna martie purtam la în­che­ietura mâi­nii mărțișorul, îm­pletit din fire de lână sau mătase, îl agă­țam în ramurile sale, pentru a împrumuta obra­jilor mei de copil, după spu­sele bunicii, roșul lui ru­men și sănătos. Ocrotite de cei doi trandafiri înalți și pu­ter­nici, se în­șiruiau pe toată latura peretelui gingașele lă­cră­mioare, cu parfumul lor unic.
În imediata apropiere a florilor, aveam un mic teren pentru straturile de ceapă și usturoi. Și aici, printre zarzavaturi, bunica sădea stelișoare de diverse culori, din care ducea la biserică, pentru a le pune la icoane sau pe mormintele celor dragi. Am îngrijit cu dragoste mica noastră grădină. Măturam conștiincios cele câteva po­te­cuțe din jurul rândurilor, cu aceeași mătură folosită în unica odaie cu pământ pe jos, în care locuiam cu bu­nicii. Aici, în micul meu paradis, am învățat de la bunica denu­mirile tuturor florilor, aici mi-am făcut ucenicia, alături de ea, în a le crește și a le îndrăgi, aici stăteam în zilele calde, pe un scăunel de lemn lucrat de bunicul, care era rotar, și-mi învățam lecțiile când eram elevă la gimnaziu, tot aici priveam fascinată agitația gâzelor, bondarilor, al­binelor, care culegeau polenul și nectarul dulce al florilor. Bunica mea nu mi-a dat în dar numai gră­dinița ei de flori, ci mi-a împodobit sufletul cu bu­nă­tatea, în­țe­lep­­ciu­nea, generozitatea și dragostea ei. După tragediile suferite - acelea de a-și pierde patru copii mari, după ce trudise din răsputeri și le făcuse un rost al lor - a mai găsit resurse sufletești să mă crească și pe mine, până la plecarea în liceu. Aș dori ca, prin aceste atât de modeste aduceri aminte, să-i dăruiesc toate florile recunoștinței mele, strânse într-un imens buchet.
prof. MIA IORDACHE