GHEORGHITĂ CIOCIOI - "Cultura populară sud-dunăreană este un izvor pentru cunoașterea culturii române"

Un spațiu greu de recuperat

- În calitate de etnolog, de jurnalist și de tradu­cător din rusă, slavonă și bulgară, v-ați făcut deja un nume de specialist în spațiul cultural-ortodox slav. Ce anume v-a determinat să vă îndreptați spre această zonă?

- Având o specializare în an­tropologia culturală și ca tradu­că­tor din limbile slave, am ob­ser­vat o slabă preocupare a cer­cetătorilor români pentru izvorul pe care cultura populară sud-dunăreană, de pildă, l-ar fi putut oferi în cunoașterea și clarifi­carea unor elemente din cultura română. E greu de analizat, as­tăzi, dacă acest izvor a fost ig­norat cu bună știință ori dacă a fost nesocotit din pricina proce­sului rapid de modernizare a culturii românești, început în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Cercetătorii români s-au interesat și au ajuns să cu­noască spații culturale mult prea îndepărtate de matca profundă a culturii neamului românesc, de­ve­nind tot mai puțin preo­cupați de un spațiu pe care cu mare greutate vor reuși să-l recupereze. Un exemplu sunt tradu­cerile din perioada inter­belică, din bulgară în română, atât în presă, cât și în volum, care se ca­rac­terizează prin sărăcie, fiind realizate de nespe­cialiști, simpli cunoscă­tori ai limbii bulgare, care traduceau ori scriau ocazional. Despre tradu­cerea unor culegeri de folclor ori despre reali­za­rea unor studii bazate pe cunoașterea folclorului bulgar, atât de important pentru istoria românilor, cu atât mai puțin se poate vorbi în epocă. Iar în perioada comunistă, nu s-a putut face atât cât s-ar fi dorit, nici în privința unor texte fundamentale medio-bulgare, ori ale slavonei de alte redacții (rusă, sârbă), care ne privesc în mod direct pe noi, românii. Asta, în pofida faptului că școala românească de slavistică a fost una strălucită, de-ar fi să-i amintim numai pe academicianul Gheor­ghe Mihăilă, P.P. Panaitescu, Ioan C. Chițimia, Pan­dele Olteanu, Constantin Velichi...

"Rușii pun accentul pe pocăință. Bulgarii nu mai au timp de biserici"

- Sunteți bun cunoscător al spațiului slav, nu doar pe cale livrescă, ci și ca pelerin. Există diferențe mari de trăire a credinței ortodoxe între Rusia și Bulgaria, pe de o parte, și România, pe de alta?

- Lucrurile trebuie privite atât ca sistem, cât și ca proces. Vecinii de la sud de Dunăre, de pildă, pretind că au descoperit, la vreo 50 de km sud de Oltenița, capi­tala lui Dromichete. Încă din 1985, mormântul marelui rege get, de mărimea unei piramide egiptene și de un fast neobișnuit, a fost înscris în patrimoniul UNESCO. Pe teritoriul amintit, numit de turci Deliorman - ca o continuare, iată, a Teleormanului nord-dunărean - s-au perindat multe popoare. Chiar și astăzi, în ime­diata apropiere a graniței noastre, în acest Deliorman sud-dună­rean, e majoritar un popor straniu, de origine turco-persană. Vorbește turca și, mai nou, bulgara. Re­ligia a avut un cuvânt greu de spus în privința formării conștiinței lui. Aleviții, căci despre ei este vorba, au fost surghiuniți de către impe­riul otoman în apropierea gra­niței noastre, în urmă cu aproape cinci veacuri. Unul din marii lor derviși, Demir Baba, a avut o influență co­vâr­șitoare în zonă, la jumă­tatea veacului al XVI-lea. De altfel, Dunărea a fost împân­zită de o mulțime de astfel de derviși de frontieră: la Nico­pole, la Vidin, pe insula Ada Kaleh. Rolul lor nu a fost de­loc unul de neglijat. Am par­ticipat în mai multe rânduri la "kurbanele" din zonă. "Ecu­me­nismul" local ar părea pen­tru pravoslavnicul de la noi mai mult decât scandalos. Transformările pe care le-a suferit mentalitatea ortodoxă în spațiul sud-dunărean sunt datorate, în bună măsu­ră, contextului socio-istoric, mult diferit față de cel de la nordul flu­viului, în gândirea popu­lară creștină de aici fiind mai mult de­cât transparente o serie de elemente de influen­ță bogomilă ori pavli­chea­nă. Cât despre Ru­sia, ar fi atâtea de spus... Uneori, ai impresia că ne leagă doar doctrina, învățătura de credință. Am tradus, de curând, o serie de cărți despre ves­ti­tele icoane făcătoare de minuni ale Maicii Dom­nului din Rusia: icoanele de la Kazan, de la Tihvin, Poceaev, Vladimir etc. De cum ajungi la cel de-al Doi­lea Război Mondial, ai im­presia că Maica Domnu­lui e gata să tragă cu mi­tra­liera pentru Rusia. Gloan­țele trec pe lângă ure­chea sol­daților bol­șe­vici fără să-i vatăme, în vreme ce nem­ții cad sece­rați...

- Asta voiam să vă în­treb... Sufletul slav arde, e pătimaș, parcă nu cu­noaș­te calea de mijloc, în iubire ca și în ură este la fel de dăruit. Cum își pune asta amprenta asupra cre­dinței la ruși? Dar la bul­gari?

- Rușii pun mai mult accentul pe pocăință. Une­ori, dusă la extrem. De aici "zăvorâții", "trăitorii în peșteri". Totul sau nimic ar părea să fie deviza lor. Sunt lipsiți de "cumințenia" românească întru cele ale cre­din­ței. Vor performanță cu orice preț. Uneori, reușesc, alteori, ba. Cât despre bulgari, aceștia nu sunt slavi. Sinteza aceasta balcanică, între urmașii tracilor, proto-bulgarilor (un neam de origine turcică) și slavi e una greu de înțeles. Ei sunt ruși, turci și români laolaltă. Pune-i să se înțeleagă între ei, să creeze un popor. Bul­garul nu prea are timp de biserică astăzi. În țara vecină, dacă sunt 150 de monahi. După căderea țaratului de Târnovo, evlavia s-a cam împuținat în Balcani.

"De unde să știe bieții ruși de Sfânta Treime, dacă până mai ieri se făceau doar glume pe seama lui Dumnezeu și a Bisericii?"

- Ați scris de-a lungul timpului despre mai multe personaje și grupări... exotice, deviate de la ortodoxie - de la Rasputin până la Piotr Mihailovici Kuznețov, liderul unei secte autointitulate "Biserica Rusă cea Adevărată". De unde vine succesul unor astfel de inși, unii dintre ei îngăduiți chiar de Biserica Orto­doxă Rusă? Sunt mai înclinați rușii spre exces "du­hovnicesc" și falsuri cu pretenții spirituale?

- Să nu uităm că Rusia a ieșit din comunism mult mai rău decât noi. E ceva greu de închipuit. Nu se prea poate vorbi în termeni clari despre o continuitate în privința vieții bisericești în Rusia. Teroarea stalinistă a fost nespus de cruntă. Chiar și astăzi mai poți vedea, la ei, statuia lui Lenin. Uneori, chiar în fața bisericii. De fapt, există mai multe Rusii. Cât despre noii "guru", aceștia își racolează adepții dintre oamenii dezorientați întru cele ale credinței. De unde să știe bieții ruși de Sfânta Treime, dacă până mai ieri se făceau doar glume pe seama lui Dumnezeu și a Bisericii? Mai există apoi convertiții de la anumite grupări, cultivați o vreme de unii ierarhi. Aceștia creează mari probleme în Biserică. Confundă adesea duhovnicia cu vedetismul. În plus, moda unei vieți cât mai aproape de natură îi împinge pe mulți "necopți" întru ale credinței până în Siberia. S-au format, astfel, sate întregi de "credincioși". Fie­care vede viața duhovnicească așa cum crede el. De aici până la o grupare sectară, fără povățuitori autentici, nu mai e decât un pas.

- La noi, după 1989, a existat un reviriment foarte puternic al vieții duhovnicești, măsurabil inclusiv în valurile de tineri care s-au călugărit. Există ceva asemănător la ruși și la bulgari? Cum e credința în rândul tineretului din cele două țări?

- În nici un caz. Rușii sunt de șapte ori mai nume­roși decât noi, dar au călugări și mânăstiri aproape cât noi. Și asta, doar dacă adăugăm Ucraina și Belarus. Am colindat Basarabia noastră, realizând un mic ghid al mânăstirilor de acolo, pentru pelerinul din dreapta Prutului. Nu se prea înghesuie tinerii la călugărie. E drept, în Basarabia, comuniștii mai îngăduiseră doar o singură mânăstire - iar aceasta cu slujbă, evident, ru­sească. În ce privește Bulgaria, despre o viață mânăs­ti­rească, în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi acolo. În schimb, organizațiile tinerilor mireni ortodocși ruși, bulgari ori sârbi sunt cu mult înaintea celor de la noi. Bloguri și site-uri ortodoxe bine puse la punct, agenții de știri, jurnale, pelerinaje... Rușii ne întrec, categoric. Deocamdată.

Sfântul Nicolae, patronul Sofiei, este aromân

- Sofia are drept patron un aromân, pe Sf. Ni­colae de Ianina. Puțină lume știe asta la noi. Spune­ți-ne povestea pe scurt.

- Pe scurt, dar să știți că are o poveste lungă. De fapt, aromânul nostru încununat de sfințenie are cea mai lungă hagiografie din literatura slavă sud-dună­reană. Aceasta îi aparține lui Matei Grămăticul, fiind scrisă la puțină vreme de la data martiriului (17 mai 1555). Am tradus-o în românește, în urmă cu câțiva ani, la Editura "Sophia". Cine să mai știe astăzi, la noi, că patronul Sofiei este de origine aromână? Dacă nu înălțau rușii catedrala Aleksandr Nevski, în centrul Sofiei, biserica Sf. Nicolae de Ianina rămânea cel mai mare locaș de cult al capitalei bulgare. Sofia mai are însă un patron, pe lângă Sf. Nicolae de Ianina, pe Sfân­tul Gheorghe din Kratovo (Macedonia). Viața acestuia a fost scrisă tot de un cărturar aromân, de expresie medio-bulgară, Popa Peiu. În prefața cărții, aflăm date extraordinare, nevalorificate până în prezent, despre Sf. Dimitrie Basarabov, patronul de astăzi al Bucureș­tilor. Vă dați seama, de la 1515! Aceste date pot răstur­na atât teoriile bulgarilor, cum că Sf. Dimitrie a trecut la cele veșnice în anul 1685, după cum susține Paisie Hilandarski, cât și pe cele susținute de noi până acum, cum că sfântul ar fi trăit în timpul țaratului de Târnovo. Dar asta e o altă poveste... Să nu uităm de Sfântul Nicolae aromânul... Acesta s-a născut în Ianina Epi­rului, pe la 1510. A plecat de la o vârstă fragedă la Sredeț (Sofia de astăzi). Aici va lucra încălțări, atât pentru cei bogați, cât și pentru cei desculți, mulțu­mindu-se doar cu puțină plată. Silit de turci să treacă la credința musulmană, sfântul refuză. Va fi tăiat împrejur fără voia sa, fiind obligat să vină la moschee. Se va refugia, în curând, în Valahia, la curtea domnitorului Mircea Ciobanu, trăind o aleasă viață creștină. Întors, după mai mulți ani, la sud de Dunăre, va fi prins și martirizat de către turci, de față cu mult popor creștin, înaintea părintelui său duhovnicesc - Matei Grămăticul - amintit mai înainte, cel care îi va scrie viața. Să știți că am prie­teni care merg în fiecare an la Sofia, la praznicul sfântului. Ei pot mărturisi că au primit mare ajutor de la patronul aromân al Sofiei. Sofioții îl respectă, alegându-l ca patron al orașului, mai ales pentru faptul că cea mai mare parte a vieții sale a petrecut-o aici. Martiriul său, săvârșit tot la Sofia, este unul din­tre cele mai cumplite, dar și înălțătoare, din Balcani: un foc uriaș, mii de oa­meni adunați la locul chinurilor, mi­nuni și semne divine petrecute în timpul muceniciei. De fapt, în Sofia există două biserici închinate sfântului, dintre care una chiar pe locul martiriu­lui. În secolul al XVI-lea, nu se cu­noaș­te un alt martiriu de importanța celui despre care discutăm: cu tribunal, între­bări, mărturisire de credință, chinuri ne­spuse. Iar sfântul aromân a trecut exa­menul sfințeniei într-un mod exemplar.

"La ruși, ortodoxia e politică de stat"

- Schimbăm puțin registrul. În Ro­mânia, a fost o mare dezbatere, fi­na­lizată acum câțiva ani, cu o ho­tă­râre a Sf. Sinod, privind neimplicarea preoți­lor în politică. În Rusia lui Putin, Biserica pare să-și fi primit locul la masa pu­terii, după model bizantin. Cum funcționează relația dintre puterea politică și aceea spirituală, la ruși? De ce nu se întâmplă așa și la noi, la bulgari sau la sârbi?

- Lucrurile sunt, desigur, mult mai complicate decât par. De pildă, luna trecută, șeful Departamentului Sinodal pentru relații între Bi­serică și Societate al Patriar­hiei Ruse, Vsevolod Chaplin, a declarat că Rusia este che­mată să devină - nu cea de-a Treia Romă, după cum știam cu toții că ambiționează, ci, pur și simplu, centrul crești­nis­mului mondial. Un fel de buric al pământului. Apără­toa­re a idealurilor creștine și a moralității tradiționale, o al­ter­nativă reală la "vițelul de aur" și la conceptele de liber­tate auto-distructive din Oc­cident. Biserica propune, as­tăzi, în Rusia, Dumei de Stat, proiecte de legi de genul ur­mător: dacă un cuplu de ho­mo­sexuali se sărută pe stradă, acesta urmează să primească trei ani de închisoare, pentru că astfel au fost lezate senti­men­tele religioase ale crești­nului ortodox. Și se pare că astfel de legi vor trece. La noi, discuții de acest tip se poartă marginal. Rusia rămâne, desi­gur, un mare imperiu. Iar acum, pare că e preocupată să-și pună ordine în chestiu­nile religioase, în vreme ce noi și bulgarii ne facem ade­se­ori preș în fața Occiden­tului, de dragul unei păci tot mai păguboase, cu implicații profunde în viața spirituală a poporului român. Cât despre sârbi, ei sunt situați la polul opus față de români, iar prin reacția lor rapidă la orice stimul extern, e greu de spus când și cu ce autorități statale ar putea colabora Biserica din această țară. În Rusia e altfel. Să nu uităm că "țarul" Putin domnește, sub o formă ori alta, de ceva vreme, fiind convins că orto­doxia asigură unitate unei Rusii tot mai divi­zate. Ortodoxia, la ruși, e politică de stat, în vreme ce în celelalte trei țări menționate de dum­neavoastră nu putem vorbi de același lucru. De aici decurg multe, însă nu cred că e cazul să intrăm în amănunte.

- Colaborarea dintre Bise­rica Ortodoxă și puterea poli­tică din Rusia are con­secințe și la Chișinău. În Basarabia, Biserica Ortodoxă este folo­sită ca vehicul politic, iar lupta dintre Mitropolia care ține de Moscova și cea care este în subordinea Patriarhiei Române pare fără sfârșit. Care sunt mecanismele prin care puterea politică a Rusiei în­cearcă să-și anexeze spiri­tual Basarabia și cu ce consecințe?

- În intențiile sale, Rusia are puține șanse de reușită. Ea poate avea unele victorii numai prin brutalitate. Nu mai are putere de convingere din perspec­tiva aceasta, spirituală. Basarabenilor le-ar trebui doar vreo cinci ani de "de­conectare" de la discursul rusesc, pen­tru a se întoarce integral la matcă, adică la românism. Și cred că, după aceasta, nu le-ar mai surâde în veci ideea unei apropieri de Rusia. Nu face însă atâta rău cauzei naționale românești Rusia, cât niște bieți indivizi mărunți, fie aceș­tia și ierarhi, niște trepăduși pe care, în condiții normale, cu greu i-ai putea numi chiar creștini. Îl aud zilele trecute pe Episcopul Marchel de Bălți, căruia Patriarhul Kiril i-a pus mâna pe cap cam în grabă, cum că președintele Ba­sa­rabiei, Nicolae Timofti - "Timof­tișor", după cum îl numește în derâdere ierarhul - e "un nimeni", că el îi va scoate pe credincioși în stradă, dacă președintele se va opune vizitei patriarhului rus, în toamnă, la Chișinău. Deși șeful statului basarabean nu declarase nimic în această privință, va fi nevoit acum să ia poziție și să declare că, personal, nu are nimic cu Kiril, poate să vină. Nu știu dacă este vorba aici de tehnica "înțepatului balonului", dar astfel de lucruri nu fac cinste unui ierarh. Kiril știe clar că Basarabia e românească, că el e un intrus în acest teritoriu și că e o mare necinste pentru marea Rusie creștină să calce în picioare pe ceilalți frați pravoslavnici. Iar maniera aceasta de a acuza "imperialismul" românesc, când în fapt avem de-a face cu un autentic imperialism rusesc, manifestat și prin Biserică, este greu de suportat, pentru orice om cu simțul dreptății. Patriarhul Kiril ar trebui să afle cât mai repede o soluție, în chestiunea dată, pentru a ne putea împărtăși din același potir al lui Hristos, după dreptate și adevăr...

Carte de vizită

Gazetar la revistele "Lumea Credinței" și "Lumea Monahilor", încă de la fondarea lor, traducător asiduu din rusă, bulgară și franceză, redactor coordonator de colecții al Editurii "Sophia", etnolog și antropolog cultural, doc­torand la Facultatea de Litere a Universității Bucu­rești, cu o teză despre "Jertfa zidirii în fondul baladesc nord și sud-dunărean", Gheorghiță Ciocioi (n. 11 nov. 1964) a pu­blicat volumele: "Meșterul Manole - portret sud-du­nărean" (Ed. "Sophia", 2012), "Școala de înviat morți... Pelerin prin Ortodoxia târzie" (Ed. "Lumea Credinței", 2013). În prezent, lucrează la o integrală a baladei jertfei zidirii în spațiul slav sud-dunărean și la o carte despre "sfinții" musulmani de la Dunăre, "Dervișii de frontieră".