Cei care te salută cu "Hristos o înviat!", până la Înălțare, și cu "Hristos s-o înălțat!", până la Rusalii. Îi mai găsim? S-au trecut, se trec, s-au dus, se duce și satul, bătrân și el, după ei, odată cu ei. Ăsta-i mersul, da. Dar acum, abia, înțelegem că noi am fost cei care am trecut. De fapt, noi. Am trecut pe lângă. Am trecut deseori fără să-i vedem; doar cât de bune le erau cașul, urda sau jintița, cât de frumos țesute ștergarele și scoarțele. Și dacă totuși i-am văzut, ne-am trezit, fără să știm, bogați. Îmbogățiți. Cu chipuri anume, belșug de viață. Și așa continuă să trăiască în noi cei ce s-au dus și ne-a fost dat să ne oprim la ei, din drum. O Glafira din Năruja (nu Nereju, ci Năruja), tot Vrancea, despre care îmi spunea fiica ei: "Dați-i pace, doamnă, c-am chemat popa s-o grijească, zic că până-n nopte s-o duce, că nu mai are suflu-n dânsa". Ei bine, femeia la pat s-a înfiripat, s-a înviorat cu mare bucurie și a cântat, nu cu voce stânsă, ci tare, cam răgușit, dar cu foc, a cântat "Balada Fetei Uriașe" și apoi a lui "Gruia dîn Novac", pe care numai ea le mai știa din sat pe de-a întregul. Nimănui nu-i mai pasă de "frumusața asta de cântare, că-i cu fior și cu durere, văzurăți"... Fiica ei stă trăsnită de uimire pe margine. Iar bătrâna și-a mai adunat puteri atunci și a mai trăit îndestul.
Și moș Panait din Geogel, Apuseni, care voia să-i pun vorbă bună pe lângă popa cel nou și tânăr, pentru când i-o veni sorocul, "să hie mai încolo...", dar să dea voie fiilor lui să verse apa din ulcior, când și când, pe rota carului, în drum spre temeteu (cimitir), să-i fie drumul lin Dincolo. "Că nu-i păcat și nu-i păgânește, e din bătrâni, de când ne știm viețui pre lume".
Iar într-un loc turistic, pe șoseaua Rucăr - Bran, s-a dus la preot o tânără ce lucra în Brașov, și-și îngropase tatăl în sat. "Diseară, de-oți vedea foc în cimitir, să nu vă speriați, părinte, că sunteți abia venit. Noi suntem cu focul. Așa-i obiceiul, veghem întâia noapte pe mormânt, cu lumină mare. Că umblă Cățelul Pământului și pe tata nu l-o ști, l-o lătra și l-o speria". Eu îl știam pe taică-său. Om de ispravă.
Tușa Vasilca
Și dintre toți cei pe care n-aș vrea deloc să-i uit, m-aș opri mai cu seamă la Vasilca. Vasilca Isaida din Vlașca. Vasilca lu' Iedu, chit că pe "românu' meu îl chema Ion, da' așa-i poroclu'".
Scâr, scââârț, poarta. Cam într-o dungă. Iar casa, casă de câmpie, două odăi și-o tindă, prispa lată, cu lut bătucit, răcoros, vara se dormea pe ea afară. Până acum o vreme, locul duduia de tutun. Și casele erau pline cu șiruri-șiraguri de foi puse la uscat. Ca fustele de paparude. S-a dus tutunul și casele au rămas în soare, despuiate. "Și io făr' d-un deșt", îmi ridică spre ochi mâna muncită, muncită, bătrâna mărunțică ieșită să mă întâmpine. Tăiase cu sârg, c-un ditamai cuțitoi, felioare, felioare, păpușoaiele de tutun, și-și tăiase și degetul. Era mititică. Un copil. Trudise de la începutul vieții ei de om, de școală nu fusese vreme, nici parale, dar minte ascuțită ca a ei n-am găsit la mulți. Avusese parte de un pic de bucurie, atunci când mergea la joc, la hore. 8 kilometri pe jos dus și, răsturnați, la întors, cu încălțările în mână până acolo. Cred că era la Ghimpați, dacă îmi amintesc bine. Cum dădea soarele să asfințească, lua bătaie de la taica, om aspru, așa că la întoarcere, zbura pe drum, nici ea nu știe cum. Râde. Mai demult, o fiică de-a Vasilcăi (în București de-acum) se plângea că fata ei, nepoata adică, tot stă la telefon cu un băiat, în loc să învețe pentru facultate. "Lasă fata, las' s-o cate băieții, asta-i vremea, toate au timpul lor, maică. Dacă îi e să învețe, o face-o și p-ormă, ai să vezi. Văz și io d-aci, auz cum avocate, judecătorițe au case, mașini, bănet, da' bărbat n-au. S-or fi fudulit, or fi devenit pricinoase, n-oi ști, da' și băieții le ocolesc. Toate la timpul lor, maică, și cu măsură...".
Vasilca era singură, singurică, casa i se cam aplecase, țiglele stăteau cârpite ici, colo, cu te miri ce. Doar dudul uriaș, bărbos, de la poartă, era vesel și caraghios. Cu ramuri subțiri, țepușe țâșnite din trunchiul răsucit, butucănos. Crengile le tăia în fiecare primăvară pentru araci, la vie. Venea anume un ginere, doar nu s-o cocoța ea, la 90 de ani! Mititică, bătrâna e toată în negru. Ba i-a murit omu', ba un fiu, ba un ginere, jale mare, mare. "Nicio pagubă că ți-i sete", și se pune pe învârtit iute roata puțului. Pe urmă o văd cu o săpăligă în grădinuță. De fapt, o ghicesc, n-o văd, că-i pierită printre nalbe și dalii. "Acu', c-ai venit, m-oi plânge de ciori. Cum prinz om nou, cum trebă să-mi vărs focu'". Așa-i, croncăneau teribil. Larmă în toată regula. Locul Vasilcăi cobora spre un soi de iaz, dincolo fusese un pâlc de pădurice. "L-au tăiatără. Și ciorile, ce să facă? Numa' c-au dat buzna la mine-ntr-o răchită și-au puiat acolo". Ar tăia și ea răchita, dar dacă apar mai lângă casă? Pârdalnicele!
Ne trăsesem la umbră, pe băncuța de sub dud, cu mușchi pe tălpice și, sporovăind, mă trezesc în plin mit. Fabulos. Nu auzisem și nu citisem nicăieri povestea ei despre... Geneză. "Ea-i de vină de cum curge lumea, numai ea". Cine?! "Baba Iova, ea, ea l-a îndemnat pe Dumnezeu s-o facă și pe Eva. Lui i-ar fi ajuns Adam, după chipul Lui. Și-apoi, baba i-o pus de-au tot făcut copchii. Dumnezeu s-o fi mâniat poate, ce știu eu, și i-a mai stâmpărat cu moartea. Da, ăsta-i rostu' acu', să scoți oameni din copchii. Să nu rămână neisprăviți. Că greu mai e, maică, greu, da' n-ai încotro, s-o pornit treaba".
Baba Iova o fi fost Marea Mumă? Oricum, numele de familie de aici sunt mai mult femeiești - Isaida, Nastasia, Apalahia... Satul, pierdut în câmpie, între încolăciri de mici coame, e șerpuit de apele Milcovățului și Glavaciocului, nume de alint, ca-n cântecele de leagăn. Muierile le-or fi dat numele? Letca Nouă, sat îmbătrânit, țintuit în loc, împânzit de babe. Strașnice, dar le cam ia vântul. Când s-a încheiat colectivizarea, în Roșiorii de Vede și-n Letca au izbucnit flăcări. Femeile au pus foc, se știe. Mă uit la chipul Vasilcăi, hâtru, dar și colțos, te taie cu privirea. Dar și cu pofta de viață. Clejani, cel cu lăutari vestiți, e colea, după colț, de aici o fi fost și jocul care le scăpăra în picioare cândva. Acum, sâmbăta, ulița e plină de babe cu coșuri. Merg cu pomană. Vorba "a purta sâmbetele cuiva" acest rost îl are. Intrasem între timp, potopite de căldură, în bucătărioara de vară, cu oale, ulcele și chițe de busuioc, leuștean, sânziene și câte alte ierburi mirositoare, toate atârnate de grinzi, așa că mă atingeau ușor, pe creștet. Pe ea nu. "Punem cârpa albă la brad, la steag și la cruce. Din Gorj până la Dunăre așa se face. Stă și la streașină. Nu neagră, albă. Că sufletu' zboară și se mai hodină pe ea, flutură și-l atrage. O lași 40 de zile acolo".
I-am spus că am de lucru în Letca Veche și mă voi întoarce mai târziu. M-a pupat și a trebuit să mă aplec mult. "Să vii la mine la înmormântare. Să știi că te aștept și mă supăr de n-oi veni!" Aprig legământ. Îmi mai spusese: "Sufletu' își face cuib într-o oală când iese, când ajungi la mormânt spargi oala ca să-și ia zboru'. Oala de pământ e ca un pântece, să știi". O să vezi, dacă nu știi.
Cititul în stele
Îmi bântuiau prin cap vorbele ei și era să nu prind de veste, în drumul meu spre Letca Veche, că am pătruns într-o pădure care te învăluia cu totul. Ca o vrajă. Erau tufani, un soi de stejari precum gorunii și jugastrul. Câțiva, însingurați, nu puteau fi cuprinși în brațe decât de 4, 5 oameni. Au peste 500 de ani. Îl vor fi văzut pe boierul Nicolae Filipescu, întâiul ban al Craiovei, ridicând o biserică din bârne, prin 1750. Când s-a prăbușit, podoabele ei s-au risipit și așa se face că deasupra unei uși, spre răsărit, în casa Vasilcăi, veghea o icoană mică, de lemn, cu pictura întrezărită, jumulită, mirosind a fum și vechi. Au văzut-o copacii bătrâni și pe Vasilca mea. Copilă, mergea cu tatăl ei cu căruța la moară. În dreptul tufanilor, acesta oprea boii și-i mâna pe copii după ciuperci. "Da' de ce, tată, ne făceai așa, nu vedeai că nu erau niciodată?", îl întrebase mai târziu. "Da' voi nu vedeați că începea urcușu' și le era greu la boi?" Pădurea asta uriașă a fost cumpărată, pe la sfârșitul secolului XIX, de Mitropolitul Nifon, cel ce-a înălțat biserica din Letca Nouă, pictată pentru el de Tattarescu, biserică ce i s-a dus vestea, acum vreo 10-11 ani. Icoana Maicii Domnului se pornise pe plâns. Deodată. "De răi ce suntem și nu ne mai îmbunăm, nu ne mai vine minte", spunea tuturor Vasilca. Când a luat mitropolitul pădurea, acolo, în miezul ei, era un han și o hangiță. O femeie cocoșată. Ei bine, cum l-a numit satul, de-atunci? Nifon Cocoșilă. Soi de oameni din Zaharia Stancu, Preda. Cei ce s-au așezat pe Milcovăț, formând Letca Nouă, erau din Siliștea. Fugiți. Fugiseră de ciumă, ciuma lui Caragea, căutau loc cu aer mai curat. Ce voiam eu să aflu în Letca Veche era povestea conacului Filipeștilor. Ce s-a mai întâmplat după ce i-au pus oamenii foc, în 1907. Că i-au pus. Robii țigani sloboziți și sărăcimea satelor. Auzise și Vasilca, din părinți, că niște ruși refugiați din Sevastopol după 1905 au trecut spre Ruse, în Bulgaria, dar au prădat în drumul lor satele din câmpia română. Prăpăd mare. Părăginire și moarte.
Când am coborât, se înnopta, umbrele se lungeau, foșneau, aerul se ascuțise, pădurea avea un vaer, la Vasilca găinile zdupăiseră în pom spre culcare. Zburătăceau încă bătând din aripi. Bibilicile și cele câteva rațe albe, cu ochelari roșii, se foiau în coteț. În sobă, trosnea un fir de foc. O dor șalele și, mai nou, inima. Își tăiase câteva lemne cu toporul, jumătate cât ea. Totuși, am rămas pe trepte, la intrare, așezate jos, una lângă alta, sub stele. Uite, peste umăr, acolo-i Steaua Polară, Carul Mic și Carul Mare, se rotesc..., mă trezesc spunând. "Iha", mă aprobă. "Ceru-i sălașu' lu' Dumnezeu, și steaua aia, cum îi spui, Polară, e Stâlpul Cerului, Steajeru'". Stejarul? "Nu, Steajeru'. Îi un stâlp din mijlocu' ariei de treierat, de să-nvârt caii în jurul lui". Uite, Calea Lactee, încerc iar... "Iha, îi Brâu' Cerului, crângu', așa-i zicem". Tac. Ea: "Știi vorba aia: «Câte-n Lună și-n stele-s scrise, tăt atâtea-s pe pământ»?". Dar asta: "Pământu' să măsoară cu umbletu' și ceru' cu cugetu'? Da' știi și alte care pă cer? Caru' lu' Pepelea? Al lu' Crăciun? Al Sânzienelor?". Nu mai știam nimic, uitasem și ce știam. I-am cuprins umerii cu brațele. Erau mici,uscați, ușori ca un fulg, și am știut ce e iubirea pentru o bătrânică pe care prea puțin am cunoscut-o și poate nici n-o s-o mai văd. Și n-am mai văzut-o. Vasilca s-a stins singurică, în 2012. La înmormântarea ei n-am fost. M-o ierta? M-am dus peste un an la cimitir. La cruce, flutura o cârpă albă. Și nu era vânt. Cine știe ce boare, răsuflet de câmpie încinsă în soare. Nimic altceva nu mișca în jur sau, ba da, se legăna ușurel un ciob de oală. Spartă. O grămăjoară și, între ele, un ciob mic, fără odihnă. Și-o găsi și el echilibrul, un lăcaș al lui, câteva fire de țărână l-or îngreuna și i-or potoli neastâmpărul.
Foto: MIRCEA STRUȚEANU