Amintiri despre MIRCEA VULCĂNESCU

"A fost extraordinar. Un om luminos și bun"

Alexandra Elisabeta de Hillerin, Sandra, cum i se spune în familie, este fiica mij­lo­cie a filosofului Mircea Vulcănescu și tră­iește la Paris. A avut amabilitatea să ne pri­mească, într-o după-amiază de primăvară târzie, ca­re s-a transformat într-o adevărată sărbătoare, căci timp de mai multe ceasuri ne-a vorbit despre tatăl ei, reprezentant strălucit al "generației de aur" din perioada interbelică, și mulți alți mari in­te­­lectuali de elită, care au sfârșit, în mod tra­gic, în pușcăria comunistă de la Aiud. Por­tretul pe care-l face s-a țesut din amintiri ră­mase vii, în ciuda ani­lor care au trecut, și este copleșitor prin mesajul pa­triotic trans­mis. În salonul românesc al casei am primit o lecție de mare devotament față de adevă­ra­tele valori culturale și spirituale ale nea­mu­lui, în fața căreia nu pot decât să mă înclin într-o reve­ren­ță recunoscătoare.

"Grădinarul de suflete"

- Doamnă Alexandra, care sunt cele mai tandre amintiri legate de tatăl dvs.? A fost un om public și un intelectual de elită. Avea timp și pentru copiii lui?

- L-am adorat pe tata de când mă știu, de la cea mai fragedă vârstă. Am amintiri foarte vechi, dinainte de a se naște sora mea, Măriuca. Îmi aduc aminte chiar de ziua în care s-a născut ea, când tata m-a luat la Moși, ca să ne treacă vremea așteptării mai ușor. M-a suit în roata mare, unde mi-a fost tare frică, și apoi, ca să mă liniștesc, mi-a luat un ceainic de pământ care fluiera, o morișcă din hârtie colorată și alte nimicuri. Eram foarte fericită că eram cu el, pentru că mă sim­țeam apărată de orice rău. Mai țin minte de atunci și drumul înapoi spre casă, cu trăsura. Când aveam trei ani, am fost la Cornova, cu tata și cu mama, care erau în echipa sociologică a lui Dimitrie Gusti, și când am fost și mai mică, aveam cam un an și ceva, m-au dus cu ei la Drăguș, în Transilvania. Așa că am fost cea mai tânără membră a echipei lui Gusti. Am fost tot mereu împreună, de la primele zile, și asta ne-a legat foarte mult. Eu eram mai urâtă decât surorile mele și mai bolnăvicioasă și, de aceea, el a avut mereu mai multă grijă de mine. Măriuca era frumoasă, cucerea, atrăgea, uneori chiar mai mult decât ar fi vrut ea. Sora mea mai mare, Vivi, din prima căsătorie a tatii, era și ea frumoasă, numai eu am fost mai... puțin înzestrată și de aceea tata mă proteja în mod special. Voia să mă ajute în alt fel și tot tim­pul mă învăța câte ceva. Țin minte că mă lua în brațe, îmi arăta imagini ale unor sculpturi an­tice sau chipurile unor filosofi și-mi po­vestea despre fiecare dintre ei. Îmi spunea ce trebuie să țin minte despre fiecare, deși n-aveam decât câțiva ani. La Heraclit, mi-a spus fraza "Totul curge", și la anii aceia, eram convinsă că în casa filosofului robi­ne­tele sunt toate stricate și mă tot întrebam de ce n-o fi ve­nit cineva să i le repare. Bine am făcut că n-am în­trebat cu voce tare, că mă făceam de râs. Sigur că a ur­mat apoi și ex­plicația pe care tata a dat-o acestei fraze ce­lebre și multora de acest fel, pe înțelesul meu, cu sim­plitate și gingășie, cu umor, câ­teodată. Tata era mân­dru de mine, că pu­team să rețin așa ușor tot ceea ce mă învăța și ce-mi explica. El încerca prin povești să ne instruiască și să ne facă să iubim învă­țătura. Era extraordinar! Un om foarte luminos și ex­traor­dinar de bun. Era ca un grădinar de suflete, cultiva omul cu care se întâlnea, și regula aceasta nu era valabilă doar pentru noi, copiii lui, ci și pentru prietenii lui care veneau la noi. Aș fi vrut ca toți copiii să aibă un asemenea părinte, care făcea sărbătoare din orice. Vorbea cu noi ca un prieten, cobora la mintea noastră, dar fără să ne dăm seama. Prin joc, ne înălța apoi și ne du­cea unde voia. Avea răspuns pentru orice îl între­bam. Niciodată nu ne-a rămas dator la vreo întrebare. Îmi amintesc, totuși, că odată l-am întrebat ceva, se întâmpla după război, când deja lucrurile mergeau prost, căci veneau tot mai des "bucuriile" din exterior, de la răsărit. Îmi amintesc că nu mi-a răspuns el, ci m-a trimis la dicționar, ca să aflu răspuns la ceea ce nu știam. Nu se mai întâmplase așa ceva niciodată. Cred că era foarte supărat și îngrijorat de ce se întâmpla în țară. Am fost uluită, pentru că el niciodată n-a încercat să ne întunece gândurile, ne învăța să vedem numai partea luminoasă din lucruri. Era așa de bun și de înțelegător cu noi! Avea generozitatea să nu întunece atmosfera în jurul lui. Cu el am învățat nu nu­mai poezii, el ne-a în­vățat să facem curat, ne spunea cum se fac une­le prăjituri, era atent cum ne îmbrăcam, cum călcam, cum ne miș­cam. Întreaga copilărie a stat sub influența lui uriașă. De fapt, cred acum că știa să se plieze după mintea fiecăruia: cu noi, copiii, era copil, cu filosofii, era filosof, cu stu­denții lui, era student.

- Tatăl dumneavoastră era un om foarte ocupat, a fost, de-a lungul timpului, subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, director al Datoriei Publice în cadrul aceluiași minister, director general al Vă­mi­lor, director al Casei Autonome de Finanțare și Amor­tizare, Președinte al Casei Autonome a Fon­du­lui Apărării Naționale, asistent la catedra de Socio­logie a profesorului Dimitrie Gusti, era un om "al zilei", ancorat pe deplin în realitatea social-istorică a acelui timp. Faptul că era atât de prezent în viața fa­miliei pare un miracol...

- Ooh, chiar dacă era așa de ocupat, știa ca în tim­pul petrecut cu noi să umple locul, cum se spune. Nu pierdea vremea niciodată, folosea orice clipă pen­tru a ne mai învăța câte ceva. El nu-și lua vacanțe, dar vara ne ducea la mare, unde rămâneam cu mama. El venea sâmbăta și duminica să stea cu noi. Era înne­bu­nit după apă, era ca un pește, înota până departe, în lar­gul mării, și mama se ducea apoi cu o barcă după el. Vo­ia să ne învețe și pe noi să înotăm, îi plăcea să știm de toate.
Îmi amintesc, apoi, aniversările de vis din copi­lărie, el ne sărbătorea ca nimeni altul. Era o bucurie deo­sebită, au fost momente sublime, de neuitat. De exemplu, sora mea mai mică poartă numele Maria-Ioana și avea mai multe zile și sărbători în calendar și le țineam pe toate. Tata era sufletul sărbătorilor și aniversărilor din casa noastră. El le organiza până în cele mai mici amănunte, la fel era de Paști, de Crăciun, când jucam întotdeauna Vicleimul, pe care el l-a scris special pentru noi, copiii. De ziua mea, întotdeauna îmi cumpăra lucruri mai deosebite, așa, mai de om matur. Poate că eram eu mai serioasă, cumva. Țin minte că odată mi-a cumpărat o mașină de scris, de jucărie, ca să învăț să scriu la ea. Spera, îmi spunea adesea, că o să fiu secretara lui și o să călătorim prin lume. Mă pregătea pentru acest lucru și mă îndemna să scriu cât mai frumos. Acuma, nici nu mai pot ține creionul în mână din cauza bolii, ca să vezi ce ajunge omul! Când greșeam, îmi spunea că pot să nu fiu chiar prima, că e bine și dacă sunt a doua, a treia, dar să fac temeinic, serios, tot ceea ce încep. Poate cu Măriuca a fost mai autoritar, pentru că ea era cea mai năbă­dă­ioasă, fiind mezina. Cred că marea tristețe a lui a fost că a avut numai fete. Ar fi vrut mult și un băiat, poate l-ar fi urmat mai îndea­proape în ceea ce a studiat și scris.

- Avea răgaz și pentru prieteni?

- Veneau la noi mulți prieteni de-ai lui, dar pe rând, pentru că noi am avut o casă mică și mama pre­fe­ra să nu ne înghesuim, de aceea tata se întâlnea cu pri­etenii lui, cel mai adesea, la cafeneaua Corso, de pe Calea Victoriei, care era acolo în colț, pe lângă Palat, mai sus de Capșa. Acolo se întâlnea cu ei și discutau mult. Printre cei care au venit acasă la noi a fost și Mir­cea Eliade, dar tata îl privea cu un fel de condescen­dență, cumva. Așa simțeam eu atunci. (La noi, între noi, nu erau multe vorbe, noi ne în­țe­legeam fără să vorbim. Simțeam fără să vorbim, ne uitam unul la altul și înțelegeam despre ce este vorba.) Pe de altă parte, însă, îl admira pentru ceea ce a reali­zat. A corespondat cu el și când a fost plecat în India. Știu că tata trebuia să plece cu bursa aceea YMCA, în India, numai că din cauza nașterii Măriucăi, tata n-a mai plecat, a trebuit să rămână cu mama și așa i-a dat lui Eliade ocazia să plece el. Țin minte că pe plicurile pe care i le trimitea îi scria "Doctor Mircea Eliade". Tata n-a avut doctorat. A făcut studii de doctorat la Paris, la Sorbo­na, el era acolo cu prima soție, s-a născut sora mea cea mare, Vivi, și, deși și-a făcut teza, n-a mai susți­nut-o, pentru că a trebuit să lucreze.
Când tata era tânăr și-i plăcea vreo carte, rupea cartea în două și dădea jumătate unui prieten, o citeau pe rând și apoi discutau des­pre ea. Cărțile acestea de tinerețe și de prie­tenie s-au păstrat în casa noastră, într-o odăi­ță mică. Mai târziu, a fost bibliofil și-i plăcea să-și cumpere anumite cărți, de artă, să le aranjeze în biblioteca imensă, care ne-a fost luată odată cu casa și cu tot ce aveam, după ce tata a fost arestat. Tata era cu gândul să îm­parți cu altul ceea ce știi, mai ales cu prie­tenii. Avea un adevărat cult al prieteniei și al sacrificiului în numele prieteniei. Asta s-a văzut și mai târziu, în închisoare.

"Iubite-voi, Doamne!"

- Câți ani aveați când a fost arestat?

- 15 ani. L-au arestat mai întâi în luna mai, a stat, mi se pare, vreo 10 zile, după care l-au eliberat, găsin­du-l nevinovat. Apoi, în toamnă, l-au luat din nou și a fost definitiv.

- L-ați mai văzut după arestare?

- Da, la proces mai întâi. Am făcut clasa a șasea în particular, ca să pot fi prezentă la procesul în care au fost implicați și alți miniștri și subsecretari de stat. Au fost și prieteni de-ai lui la proces, care i-au luat apă­rarea, dar n-a fost de folos. Când i s-a dat cuvântul pen­tru a se apăra, în sală s-a lăsat tăcere deplină. Ulti­mul cuvânt, apărarea lui a durat câteva ore, deși, în mod normal, aveau dreptul la câteva minute. A început pe la jumătatea dimineții și a continuat până după amiaza, târziu. A fost o adevărată lecție de istorie. Era multă lume în sală și toți îl ascultau cu sfințenie. Toată lumea spera că vor fi achitați, dar sentința a fost dictată de alții, se știa dinainte, procesul a fost o mascaradă. În timpul pauzelor, am avut voie să vorbim cu el și, în­tr-un astfel de răgaz, ne-a învățat rugăciunea "Iubi­te-voi, Doamne..." și ne-a spus să ne rugăm neîncetat, pentru că vin vremuri grele.
L-am mai văzut odată, tot la tribunal, când a fost adus ca martor în alt proces. Atunci era cu lanțuri la mâini și la picioare. A fost ultima dată când l-am strâns în brațe. El cobora scara și noi urcam, și paznicul lui ne-a lăsat câteva secunde împreună. Mai târziu, am fost și la închisoarea de la Aiud, cu bărbatul meu, dar tata era după două rânduri de gratii, nu ne-am mai putut apropia de el. Eram cu un văr mai îndepărtat de-al lui care-i adusese carne de gâscă în grăsime. Atunci a fost ultima dată când l-am mai văzut. Era foarte slab. I-a transmis mamei că acolo e iadul și să nu-i mai trimită mâncare. Știa că era un efort acasă pentru a procura cele necesare traiului și acolo, la închisoare, urma batjocura, pentru că îi lăsau mai întâi să vadă mâncarea și apoi o ames­tecau cu nisip și cu alte porcării și le-o dădeau așa. Chiar și în starea în care era a ținut, totuși, să mă învețe ceva și mi-a spus că în spatele închisorii era câmpia unde a avut loc o bătălie a lui Mihai Vitea­zu. Tot timpul voia să învățăm, ușor, ca și cum ai res­pira, nu ne obliga niciodată să învățăm un anu­me lucru pe de rost, sau fără să înțelegem resor­tu­rile lui cele mai intime. Se asigura întotdeauna că am înțeles ceea ce ne-a explicat. Când am aflat că a murit în închisoare, mi s-a părut că s-a întunecat tot cerul. Timp de 5 ani, mi s-a părut, efectiv, că nu mai există soare pe cer. N-a mai fost nimeni care să-mi explice grozăviile care se petreceau în jurul nostru.

- Ce s-a întâmplat cu familia după ares­tarea tatălui dumneavoastră?

- Erau vremuri grele și erau mulți în aceeași situație ca noi, dar și solidaritatea era mare. Am avut prieteni care ne-au primit la ei când ne-au dat afară din casă. Înainte să ne scoată din casă, țin minte că zile în șir veneau dimineața și ne puneau să scoatem așternu­tu­rile pe bancă în curte, stăteam toată ziua lân­gă ele, iar seara ne lăsau să le băgăm înapoi în casă și să mai dormim o noapte. A fost te­ribil, au făcut tot ce se putea pentru a ne bat­jo­cori. Sora mea, Măriuca, a fost arestată doi ani, imediat ce a împlinit vârsta de optspre­zece ani, pentru că era rudă cu un "criminal de război", deși tata, prin intervențiile lui energice, i-a făcut pe nemți să plătească grâul luat din România în vre­mea războiului, cu 8 vagoane de aur, pe care, su­premă ironie, l-au încărcat rușii și l-au dus din țară, exact în vreme ce tata era judecat. Pe mine nu m-au arestat, pentru că eram însărcinată și eram bolnavă și atât de slabă, încât cred că și-au imaginat că nu voi supraviețui. Despre moartea tatii am aflat numai după doi ani. Din întâmplare, a aflat mama, care era la niște prietene, și acolo s-a vorbit despre cei închiși și despre faptul că în cazul morții deținuților, medicul închisorii trimitea acasă o carte poștală, însoțită de un text ciudat: "Deținutul... X nu are nimic la magazie". O asemenea înștiințare a venit și pe adresa noastră, din strada Popa Soare, dar noi fusesem evacuate de acolo, și am aflat de ea târziu.Vă dați seama ce a urmat, a fost o dispe­rare imensă. S-a dus fratele mamei la Aiud și a găsit și actul de deces. Am căutat și locul în care a fost îngro­pat, dar nimeni nu mai știa sigur, pentru că trecuseră deja doi ani. Am căutat oameni care l-au cunoscut, ca să ne spună despre el și așa l-am întâlnit mai târziu pe domnul Frățescu, care a stat un an întreg cu tata în celulă. A ieșit din închisoare și a venit la noi și când ne-a văzut, ne-a spus: "Surorile mele, v-aș recunoaște dintr-o mie, căci tatăl vostru ne-a vorbit zilnic despre voi". El este cel pentru care tata și-a desfăcut ciorapii de lână și a croșetat niște mănuși, cu două bețe, ca să i le dea de Sfântul Nicolae. I le-a pus în cizme, în noap­tea aceea, pentru că omului îi degerau mâinile mereu. La el am văzut și alte obiecte care fuseseră ale tatălui meu și el ne-a spus că, dacă, din întâmplare, ceva îi cădea pe jos, dăruia obiectul respectiv, spu­nând: "Lucrul acesta nu mă mai vrea, fie al tău!". Omul acesta ne-a spus că tata l-a încurajat, l-a susținut moral, l-a adus la credință și l-a învățat nemțește, fran­țuzește, până și rețete de mâncare și prăjituri le-a spus celor șase cu care împărțea celula de un singur pat, căci tata se pricepea și la așa ceva. La final, Frățescu ne-a spus: "Tatăl vostru a fost Cristosul meu!" Deși acest om a fost pus să jure că nu va vorbi des­pre ceea ce s-a întâmplat acolo în în­chisoare, că nu va vedea pe nimeni și nu va duce nicio veste nimănui, el a venit totuși la noi să ne povestească ce știa, pentru că îi promisese tatii.

- Din credință, generozitate și dragoste de semeni, a făcut și gestul final, de a-l salva pe un tânăr cu care era coleg de celulă și de suferință...

- Da, se știu împrejurările, s-a vorbit mult despre ele. Au fost scoși din celulă afară, dezbrăcați, și li s-a pus câte o pătură în cap, apoi au fost siliți să meargă în cerc, unul după altul. De pe margine erau loviți de gardieni cu bâtele. Au fost bătuți cum­plit, tatii i-a fost ruptă o coastă, care i-a ră­nit și pleura, și apoi au fost aruncați la "nea­gra", în carceră, timp de mai multe zile, în întuneric, cu apa curgând pe pereți, pe cimentul murdar de fecale. Ca să nu înghețe de frig, au început să se miște, așa cum au putut în spațiul acela mic, apoi el și-a dat seama că situația lui s-a înrăutățit și le-a spus celorlați să-l salveze măcar pe cel mai tânăr decât ei. Era un adolescent, dar șubrezit fizic, care nu mai putea să stea în picioare. Tata s-a culcat pe ciment și tânărul acela s-a culcat peste tata, ca pe o saltea. Pentru tata, asta a însemnat agravarea bolii de plămâni, care i-a adus sfârșitul. Am aflat mai târziu că băiatul acela salvat de tata a supraviețuit și ar fi lucrat la Spitalul Brâncovenesc.

"Un om frumos"

- Cum arăta tatăl dum­neavoastră? Încercați să-l descrieți așa cum l-ați vă­zut atunci în copilărie.

- Era un om înalt și bine făcut. Mai târziu, a început să se îngrașe, dar nu era un om greoi, dansa ca o pană, era vesel tot timpul. Ne ducea la Șosea dumi­nica și făcea curse cu noi, alerga. Îmi aduc aminte că odată eu rămăsesem în urmă și tata alerga cu cravata în vânt. Două doamne care se plimbau l-au recunoscut și aud pe cucoanele zicând: "L-ai văzut pe ăsta? Este Mircea Vulcănescu". Am fost mândră că era recu­noscut pe stradă de străini. Era un om frumos, plăcut, o figură blândă, niște ochi splendizi. Când am fost la Cornova, avea 27 ani și își lăsase barbă. Țin minte că a fost o nuntă în sat și tata a tras o horă acolo, în cerdacul primarului la care stăteam. I-a înveselit pe toți imediat. Știa să binedispună pe toată lumea prin bunătatea lui. Uneori, avea însă și momente în care se retrăgea, se îndepărta de noi și devenea gânditor. Bunica ne-a povestit că a trăit, când a fost tânăr, o mare dramă. Era student și s-au dus cu profesorii și cu co­legii la Lacul Pasărea, s-au urcat în bărci și au ajuns în­tr-un loc unde apa făcea vârtejuri. Unul dintre băieți a mișcat barca și aceasta s-a răstur­nat. Erau în barcă doi prieteni de-ai lui, soră și frate, copiii directorului de la Liceul Sf. Sava, care nu știau să înoate.Tata a reușit să-l salveze doar pe băiat, pe fată n-a mai putut. S-au încurcat amândoi în ierburile de pe fundul apei și fata, pe care tata o iubea mult, s-a înecat. El a reușit să iasă cu greu la mal. A avut apoi febră mare și a rămas cu o re­mușcare veșnică. A fost o tragedie. A și scris câteva pagini de jurnal des­pre asta, prima frază este: "To­tul s-a sfârșit, de-acuma încolo doar ajută!". În acea perioadă a apă­rut Anina, pri­ma soție, care l-a consolat, și cred că el era atunci, oa­recum, într-un moment de re­voltă religioasă. Apoi și-a revenit, a vrut chiar să se călu­gărească, dar prietenii lui i-au spus că poate să facă mai mult bine în lume decât în mânăstire. Era cre­dincios, fără să fie bigot, era profund religios. De săr­bători, mergeam la Biserica Mântuleasa, unde îi ajuta adesea pe dascăl sau pe preot. În seara de Vinerea Ma­re, dinaintea Paș­tilor, tata purta Epitaful, Sfântul Aer și asta pentru mine era un semn de mare cinste. De-altfel, când a fost la Paris pentru doctorat, a locuit în casele bisericii românești, pe-atunci era preotul Cazacu la biserică. În perioada aceea l-a cununat pe Constantin Noica, de ca­re-l lega o mare prietenie, cu Wendy, ma­ma lui Rafail Noica, pe care l-am cunoscut și eu mai târziu.

- Ați plecat din țară imediat după moartea tatălui dumneavoastră?

- Nu. Eu aș fi rămas în țară, n-aș fi plecat deloc. Dar bărbatul meu, care e născut în București, dar într-o familie franceză, începuse să fie persecutat la serviciu și a hotărât să plecăm. Sora mea mai mare, care era numai pe jumătate soră cu noi, după tata, plecase de­ja în 1944, scoasă din țară de unchiul ei, care a scă­pat astfel cu viață. Celălalt unchi al ei, eroul Victor Ră­du­lescu Pogoneanu, a murit în închisoare la Râm­nicu Sărat. Vivi a plecat mai întâi în Elveția și a insistat mereu să plecăm și noi, și apoi a intervenit la francezi și ne-a scos și pe noi din țară, în 1969. Am plâns tot drumul, am plâns amarnic în tren. A fost groaznic. Am fost bolnavă după aceea ani de zile. Am avut o depresie teribilă și acuma plâng, uneori, când mă gândesc la plecarea aceea. Ideea că a rămas Măriuca acolo, ideea că au rămas toată țara, amintirile mele, tata. Eram foarte legată de Măriuca, mai mult decât de Vivi care, săraca, n-a prea avut parte de tata. Ea venea la noi numai duminica. Cred că tata era foarte criticat în familia mamei ei, din păcate, pentru lucruri materiale. Bunicul i-a clădit lui tata casa în care am locuit noi. Prima lui soție a vrut ca tata să dărâme casa făcută de bunicul și s-o reconstruiască pe un teren al ei, la Șosea. Tata a spus că nu-l poate obliga pe tatăl său să-și dărâme casa. De-aici au început supărările, apoi denigrările. N-a fost fericită Anina cu tata. Părinții ei erau foarte contra lui. După ce au divorțat, au obli­gat-o să umble îmbrăcată numai în negru. A fost o fe­meie tare nefericită. Dincolo de asta, noi am ținut legă­tura cu sora noastră și ei i se datorează plecarea din țară. Nici bărbatul meu n-a fost fericit aici, în Franța, după ce am ajuns. I se spunea "cel mai român dintre franțuji". Mama și tatăl lui erau născuți în România, nu­mai bunicul lui a venit din Franța. Noi vorbim româ­nește în casă, copiii mei și cei cinci nepoți vorbesc toți românește. Nici nu se putea altfel, nepoata mai mare scrie și poezie în românește.
Am trăit astfel mereu între două lumi, între două nostalgii și, ceea ce este mai trist, am transmis și copiilor noștri această stare. Câteodată, băiatul meu se mai scutură și-mi spune: "Tu totdeauna ai fost tristă, supărată, ai văzut totul numai în negru. Eu eram mai fericit când eram în România!" Am mai fost în Ro­mânia în fiecare an, până a murit mama, în 1987. Fiica mea merge des în țară, apoi vine și-mi povestește ce s-a mai schimbat în Bucureștiul acela pe care-l știm noi, îmi spune despre mirosul teiului de pe strada Ro­mulus, îmi spune cum sună caldarâmul pri­mă­vara, pe strada noastră, și-atunci, pentru o clipă, am impresia că nu sunt chiar atât de departe de acele locuri.
Știu că dispariția tatii a fost pentru noi sfârșitul unei lumi. Și nu numai pentru noi. Nu pot să mă obișnuiesc nici acum cu gândul că s-a dus. E ce­va care nu intră în capul meu.
Felul în care a murit, în care a dis­părut, faptul că nu i s-au găsit ose­mintele, mă face să cred, până la un punct, că el nu a vrut asta, că a vrut să rămână solidar cu miile de deținuți neștiuți, uciși bestial în acei ani. În amin­tirea lor, sper ca cel puțin dum­neavoastră, tinerii, să înviați țara.
Paris, martie, 2013

Fotografii din arhiva Mircea Vulcănescu