Yvette Larsson este o suedeză în vârstă de 41 de ani. A crescut în provincia Laponia, din nordul țării, apoi, la 19 ani, a plecat la Universitatea din Ume?, unde a studiat limbi străine, pedagogie, media și jurnalism. Înclinația către comunicare și curiozitatea nativă nu-i dădeau însă pace, așa că, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, "cartierul general" al lui Yvette a fost localizat în Norvegia, Franța, Anglia și Danemarca. De trei luni de zile a revenit în Suedia, stabilindu-se în Helsingborg, unde predă suedeza la o școală internațională. Și totuși ce legătură are ea cu România? Răspusul e același pe care îl auzim de la tot mai mulți occidentali: o legătură de suflet, o admirație și o dragoste pentru această țară, care pare să se fi născut în stele, și care a transformat-o într-unul dintre cei mai înfocați apărători ai României.
"Așa dansează românii"
- Suedezii sunt o prezență mai rară în România, în comparație cu ceilalți occidentali care ne-au "invadat" țara în ultimii ani. Compatrioții tăi erau mai prezenți aici, înainte de 1989, în calitate de turiști care vizitau stațiunile de la Marea Neagră. Tu cum ai descoperit România?
- Aveam treisprezece ani și am venit în România, așa cum spui, la mare, împreună cu părinții, într-o vacanță de două săptămâni, la fel ca mulți alți scandinavi. Dar pe lângă frumusețile litoralului de atunci, eu eram pasionată, chiar din anii aceia, ai copilăriei, de limbi străine. Așa că eram foarte curioasă și dornică să stau de vorbă cu puști de vârsta mea din România. Și, într-o zi, la o terasă, l-am cunoscut pe Mihai, un adolescent isteț, care vorbea engleza. Am început să discutăm: eu îl chestionam, el îmi răspundea... Era fascinant! Înainte de plecarea mea înapoi, în Suedia, am decis să păstrăm legătura prin scrisori. Și ne-am ținut de cuvânt: am corespondat ani de zile...
- Mai ții minte primele tale impresii despre România?
- În primul rând, mi-a plăcut foarte mult, pentru că eram în vacanță: era acea atmosferă specială, de relaxare, mă distram, înotam în mare... Pe de altă parte, țin minte că au fost multe lucruri care m-au uimit: părinții mei au intrat în vorbă cu femeia de serviciu care ne făcea curat în camera de hotel și, înțelegând situația, au început s-o ajute, cumpărându-i ciocolată, haine etc. Produse care îi erau de folos sau doar o bucurau pe ea și familia ei. Mergând în celebrele "shop"-uri, mi-am dat seama de disonanțele sociale și îmi amintesc că mă întrebam: "Dar românii de ce nu pot să vină aici și să cumpere și ei?". Apoi am remarcat vestitele cozi la pâine! Pentru noi era ceva aproape de neînțeles: oameni care erau nevoiți să stea la niște cozi imense ca să-și cumpere pâine! Asta ne-a întristat teribil! La fel ca și constatarea că noi, ca turiști străini, eram privilegiați pentru că, în fiecare seară, mâncam la restaurant șnițele, în timp ce, pentru români, carnea era ceva excepțional și foarte dificil de obținut. De asemenea, știu că una dintre impresiile cele mai pregnante a fost aceea legată de aspectul românilor: cu toții erau îmbrăcați în haine în culori cenușii! Petele de culoare erau foarte rare!... O altă fotogramă pe care am păstrat-o în amintire e aceea a serii folclorice din Eforie: am fost sedusă iremediabil de dansurile populare românești! Erau atât de alerte și de pline de viață! După ce ne-am întors la hotel, am început să desenez mișcările dansatorilor în jurnalul meu și am scris: "Așa dansează românii!" (râde) Dar cea mai importantă amintire a fost și rămâne întâlnirea cu Mihai, băiatul de atunci, cu care am legat o prietenie atât de trainică, o prietenie care durează până azi!
- Cât timp a trecut până când ai pus din nou piciorul pe pământ românesc?
- Douăzeci și șase de ani! Douăzeci de ani am continuat să țin legătura cu Mihai prin scrisori, apoi viața ne-a despărțit pentru o vreme. El s-a mutat în străinătate... A fost o perioadă tumultuoasă! Ne-am regăsit pe Facebook! Vezi, are și Facebook-ul o utilitate! L-am detestat o vreme, iar acum îl consider o metodă de comunicare utilă, pe care o folosesc însă... cu ponderație! În orice caz, după ce mi-am regăsit prietenul, Mihai mi-a zis: "Hai să mergem să vedem cum mai e România!" Și așa, în septembrie 2011, am revenit în România, iar prima mea reacție a fost: "Uau, de ce nu știm noi, străinii, nimic despre România?! E extraordinară!". Evident, într-o primă fază, perspectiva mea a fost superficială: am văzut magazinele și mall-urile, restaurantele șic și barurile cosmopolite, hotelurile, oamenii bine îmbrăcați... Bucureștiul arată azi ca orice altă capitală din sudul Europei: e modern și trepidant și spumos! Apoi, pe parcursul următoarelor vizite - am fost până acum de 12 ori în România, numărând din septembrie 2011 încoace -, am început să descopăr și straturile mai profunde ale vieții din România, am început să percep detaliile și nuanțele... Am aflat că românii sunt foarte prost plătiți, că au niște venituri foarte scăzute și, firește, asta le afectează viața din multe puncte de vedere, am aflat că există frământări politice, corupție, indecizie, ceea ce, din nou, face ca viața să fie grea în România... Dar - ceea ce e esențial - mi-am dat seama de cum sunt românii și de faptul că voi, românii, reprezentați forța acestei țări. Tu și compatrioții tăi ați trecut prin împrejurări multe și grele, v-ați luptat cu viața și ați izbutit să rezistați, să treceți peste suferințe și să vă păstrați caracterul dârz. Voi, românii, sunteți tari, puternici, prietenoși, săritori, aveți un suflet mare și multe de oferit. Și totuși - iar asta e dezolant - în străinătate, despre voi și țara voastră nu se știe nimic sau transpar numai lucrurile negative. Situația aceasta injustă m-a determinat, la un moment dat, să pornesc la a bombarda site-urile turistice cu întrebarea: "De ce nu rebrenduiți România?". Mereu mi se răspundea: "Noi ne facem treaba noastră... Atât putem să facem...". Și-atunci m-am gândit: "De ce să nu fac eu ceva pentru România? Ceva în stilul meu, dar ceva! De ce să nu fac ceva prin care să spun: «Asta e România văzută prin ochii unui suedez!»". Așa am pus bazele blogului "The Bucharest Lounge", prin care încerc să promovez România, să le-o arăt străinilor așa cum o văd eu, o suedeză.
"Sunt o optimistă incurabilă"
- Cui crezi că îi aparține vina pentru această imagine negativă pe care România o are în străinătate?
- Cuvântul "vină" nu intră în vocabularul meu și nu cred că e util să nominalizăm un vinovat. Eu mă gândesc doar "Cum poate fi îmbunătățită situația?". Sunt o optimistă incurabilă. (râde) În plus, trebuie să fim realiști. De pildă, când în presa scandinavă apar știri negative despre România, eu îi bombardez pe jurnaliștii respectivi cu e-mail-uri, încercând să le explic că România nu înseamnă numai atât - niște incidente izolate, cu repercusiuni indezirabile. Însă nici nu pot să-i blamez pe acei ziariști, pentru că sunt conștientă de un adevăr dur: știrile negative vând ziarele. Problema este că, odată ce informația negativă e implantată în creierul cuiva, persoana respectivă continuă să gândească pe subiectul cu pricina în aceiași parametri. Și astfel se nasc stereotipurile. Așadar, ținta ar trebui să fie spargerea acestui cerc vicios, ceea ce ar duce la o modificare a atitudinii oamenilor. Din păcate, procesul acesta necesită timp, rezultatele nu pot apărea peste noapte. E nevoie de răbdare și de perseverență și de o bună strategie. Noi trăim azi într-o lume marcată de elementul vizual, imaginile sunt peste tot și sunt extrem de penetrante. Dacă nu "apari", nu exiști! Sună foarte comercial și cinic, dar așa funcționează lucrurile. Acesta este un factor de care oamenii care vor să schimbe imaginea României ar trebui să țină seama, inclusiv Agenția Română de Turism. Pe de altă parte, există persoane care au adoptat această logică și fac o treabă extraordinară. De pildă, cei care se ocupă de site-ul "La Blouse Roumaine" (acum au aproape 27.000 de susținători pe Facebook!), organizează diverse campanii și, prin intermediul lor, atrag atenția asupra României într-un mod pozitiv. De asemenea, cei care vor să promoveze România trebuie să înțeleagă că este nevoie ca orice fel de conținut sub formă de text să fie prezentat și în alte limbi de circulație internațională (așa cum procedează, de exemplu, cei care se ocupă de site-ul "Discover Bucovina", care a acumulat peste 28.000 de susținători pe Facebook). Dacă textul este doar în română, atunci informațiile vor rămâne numai în România. Și îți spun asta din experiență proprie: eu încerc să învăț românește și am început să mă descurc cât de cât și, cu toate astea, când găsesc pagini despre România care sunt scrise exclusiv în română sar peste ele. Or, dacă eu fac asta, atunci gândește-te cum procedează un străin care nu cunoaște nici măcar trei cuvinte în limba română! Apoi, se deschide discuția privind infrastructura - o discuție vastă! Îți dau numai un exemplu: dacă vreau să merg în Bulgaria, pot să sar într-un avion chiar acum și am ajuns în Bulgaria, în schimb, din Copenhaga către București nu există decât un singur zbor și acela o dată la două zile! În concluzie, rețeta - așa cum o văd eu - este următoarea: invitați oamenii să vină în România, faceți tot posibilul ca să-i cuceriți și apoi asigurați-le condiții lesnicioase pentru revenire.
"Iile voastre îmi plac la nebunie"
- Totuși, ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de România? Ești o persoană care a călătorit foarte mult pe tot globul, deci ai la dispoziție termeni de comparație: ce are România atât de special, de te-ai lipit cu sufletul de ea?
- La început, nu puteam să înțeleg în ce constă România, esența ei, ce anume joacă rolul de coloană vertebrală pentru România. O percepeam ca pe un spațiu eclectic, în care contrastele te "lovesc" la tot pasul și din toate "direcțiile": istoria României, evoluția ei socială și economică, comportamentul oamenilor, aspectul ei... Ceea ce a început să mă limpezească au fost călătoriile prin țară, prin intermediul cărora am descoperit tradițiile voastre - sunt definitiv amorezată de costumele voastre populare, iar iile îmi plac la nebunie (râde) -, frumusețea peisajului și a mânăstirilor și bisericilor voastre, iar apoi, ceea ce mi-a deschis ochii și m-a făcut să văd "lumina" au fost discuțiile cu oamenii și, în special, acelea cu bătrânii. Mi-am spus: "Românii au îndurat atâtea! Și-au muncit pământul, au trăit în satele părinților și bunicilor lor - unele dintre ele atât de izolate - au suferit în comunism și totuși, azi au încă generozitatea să-ți ofere un măr sau o bucată de brânză, imediat ce le-ai trecut pragul!" Asta mi s-a părut extraordinar! Ospitalitatea voastră și deschiderea voastră, la nivel uman, de suflet, a fost ceea ce m-a cucerit definitiv. Și această înțelepciune a voastră, de-a dreptul poetică: indiferent de situație, voi aveți câte o zicală sau un proverb sau chiar câteva versuri care se aplică, o ilustrează perfect.
- Sunt diferențe mari între suedezi și români? Povestea cu răceala nordicilor în comparație cu fierbințeala noastră este adevărată?
- Cred că există niște elemente fundamentale care fac ca oamenii de pretutindeni să fie la fel: cu toții ne dorim să trăim în siguranță, cu toții vrem să ne îmbunătățim ca ființe, cu toții vrem să avem slujbe care să ne ofere satisfacție, cu toții vrem să ne distrăm în timpul liber... Dincolo de asta, însă, firește că există și diferențe, numai că aceste diferențe ar trebui privite ca niște atuuri, ca niște lucruri benefice, nu ca niște bariere de netrecut. De pildă, voi, românii, trăiți într-un spațiu unde e cald și soarele strălucește mare parte din an, noi, nordicii, ocupăm un teritoriu unde e mult mai frig, iar trei luni pe an e întuneric aproape beznă, or, asta, sigur că ne afectează, ne modelează personalitățile, comportamentul, psihicul și perspectivele. Important e că putem să învățăm unii de la alții, să folosim aceste experiențe diferite spre beneficiul tuturor, important este că aceste deosebiri pot - aparent paradoxal - să aibă rolul de liant. În plus, eu încerc să mă feresc de generalizări: nu chiar toți românii sunt calzi și ospitalieri, așa cum nu toți scandinavii sunt distanți. Peste tot, pe glob, sunt oameni și oameni. Esențial este să ai disponibilitatea să descoperi persoana din fața ta, în unicitatea ei.
"Li se pare ciudat că promovez «România frumoasă»"
- Ți se pare că noi, românii, suntem conștienți cu adevărat de frumusețile țării noastre și de posibilitățile care ne stau la îndemână?
- Site-ul meu a fost conceput inițial pentru familia mea, prietenii și cunoscuții mei, care nu pricepeau ce tot caut eu în România și de ce sunt atât de entuziasmată. Apoi, mi-am dat seama că și alți străini pot beneficia de pe urma experiențelor mele, că pot să le arăt România așa cum o văd eu, nu așa cum e ea prezentată pe canalele media. Acum, însă, am observat ceva ciudat: majoritatea vizitatorilor site-ului sunt români stabiliți în străinătate. Evident că m-am întrebat de ce se întâmplă asta, iar explicația pe care am găsit-o este următoarea: cred că eu le pun în față o oglindă, le arăt o Românie pe care poate că o uitaseră sau care poate că nici nu realizaseră că există, îi ajut să-și (re)descopere identitatea. Primesc foarte multe mail-uri prin care mi se spune: "Datorită ție m-am îndrăgostit, din nou, de țara mea!". Unii dintre vizitatori chiar m-au bănuit că am o companie de turism sau ceva de genul ăsta! Li se pare ciudat că știu atâtea despre România și că promovez România frumoasă. (râde) Pe de altă parte, întrebarea ta solicită un răspuns mai nuanțat. E foarte greu să te gândești la splendorile în care trăiești, când tu nu ai ce să mănânci, sau îți faci griji în legătură cu sănătatea sau cu viitorul copilului tău. Ceea ce vreau să spun este că eu înțeleg situația voastră, a românilor, și nu mi se pare deloc nefiresc că uneori treceți fără prea mare tresărire pe lângă niște lucruri care mie mi se par încântătoare: sunteți frământați și angajați în niște bătălii care nu vă mai lasă timp și pentru astfel de emoții sau pentru acțiuni care nu țin strict de binele vostru și al familiei voastre. Este foarte rar ca, în atari condiții, o persoană să se mai poată dedica și unor alte proiecte, deși există și astfel de exemple, oameni care, în ciuda vicisitudinilor personale, își canalizează o parte din energie și într-o direcție exterioară, către un scop care aduce o fărâmă de bine societății românești sau României. Îi admir și îi consider niște modele, ba chiar pe unii i-am și intervievat pentru "The Bucharest Lounge", dar asta nu înseamnă că restul românilor trebuie desconsiderați.
- Dar despre străinii care s-au îndrăgostit de satele românești - cumpărându-și case aici - și s-au transformat în oameni "de-ai locului" ce părere ai? Ce crezi că-i motivează?
- Ceea ce cred eu că atrage la satele românești este autenticitatea lor și unicitatea: fiecare dintre ele este o nestemată în sine. Peste tot în lume, oamenii au început să caute autenticul, lucrurile care au în spate o poveste și, ca atare, sunt fără pereche: ne entuziasmăm când putem să mâncăm pâine de casă ori ceva preparat după rețeta bunicii, podurile locuințelor au devenit surse de comori nebănuite - mobila străbunicului, vesela străbunicii, dantela stră-mătușii... Multe persoane își doresc să revină la esență, la rădăcini și uneori, în țările lor, rădăcinile au cam fost scoase din pământ, iar ei își găsesc altele în România. Din fericire, în Suedia există încă multe sate care și-au păstrat atmosfera tradițională, dar sunt țări în lume unde trecutul s-a călătorit iremediabil...
- Care e primul lucru pe care-l faci când ajungi în România, Yvette?
- Mănânc! Roșii parfumate, brânză din aceea albă, care e atât de gustoasă, ceapă și usturoi verde, cireșe, pepeni, ciorbă... (râde) De fapt, e o combinație: mâncarea bună și oamenii frumoși la suflet și la vorbă cu care o împart. Îmi place să ies în oraș cu prietenii mei români, să stăm la discuții și să ne delectăm cu tot felul de bunătăți gastronomice.
"De fiecare dată când în presă apare vreun articol despre România, mama îl decupează și mi-l trimite în plic, prin poștă"
- Copiii tăi îți împărtășesc dragostea pentru România? I-ai adus cu tine aici?
- Au venit aici o dată, în februarie, și i-am dus în Bucovina. Le-a plăcut foarte mult. Fiica mea, Emma, are 5 ani, și Erik, băiatul meu, are 9 ani, deci interesele lor sunt în acord cu vârsta: au fost încântați de mâncare - și de Pufuleți (râde) - și de faptul că la pensiunea la care am stat existau și multe animale, cu care au putut să se joace. Iar cea mică a învățat să schieze acolo, în Bucovina, deci, pentru ea, vacanța aceea va avea o notă în plus de special. Oricum, o să-i mai iau cu mine și altă dată... Și vreau să-i aduc din nou aici și pe părinții mei. Poate de Crăciun sau vara viitoare... Vorbim deseori despre România și amândoi sunt curioși să o revadă. De fiecare dată când în presă apare vreun articol despre România, mama îl decupează și mi-l trimite în plic, prin poștă. (râde)