YVETTE LARSSON - "Ospitalitatea și sufletul vostru m-au cucerit definitiv"

Ines Hristea
România, izvor de mari iubiri

Yvette Larsson este o suedeză în vârstă de 41 de ani. A crescut în provincia Laponia, din nordul țării, apoi, la 19 ani, a plecat la Universitatea din Ume?, unde a studiat limbi străine, pedagogie, media și jurnalism. Încli­nația către comu­nicare și curiozitatea nativă nu-i dădeau însă pace, așa că, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, "cartie­rul general" al lui Yvette a fost localizat în Norvegia, Franța, Anglia și Danemarca. De trei luni de zile a re­venit în Suedia, stabi­lindu-se în Helsingborg, unde pre­dă suedeza la o școală internațională. Și totuși ce legă­tură are ea cu România? Răspusul e același pe care îl auzim de la tot mai mulți occidentali: o legătură de su­flet, o admirație și o dragoste pentru această țară, care pare să se fi născut în stele, și care a transformat-o într-unul dintre cei mai înfocați apă­rători ai României.

"Așa dansează românii"

- Suedezii sunt o prezență mai rară în România, în comparație cu ceilalți occidentali care ne-au "in­vadat" țara în ultimii ani. Compatrioții tăi erau mai prezenți aici, înainte de 1989, în calitate de turiști care vizitau stațiunile de la Marea Neagră. Tu cum ai descoperit România?

- Aveam treisprezece ani și am venit în România, așa cum spui, la mare, împreună cu părinții, într-o va­canță de două săptămâni, la fel ca mulți alți scandinavi. Dar pe lângă frumusețile litoralului de atunci, eu eram pasionată, chiar din anii aceia, ai copilăriei, de limbi străine. Așa că eram foarte curioasă și dornică să stau de vorbă cu puști de vârsta mea din România. Și, într-o zi, la o terasă, l-am cunoscut pe Mihai, un adolescent isteț, care vorbea engleza. Am început să discutăm: eu îl chestionam, el îmi răspundea... Era fascinant! Înainte de plecarea mea înapoi, în Suedia, am decis să păstrăm legătura prin scrisori. Și ne-am ținut de cuvânt: am co­respondat ani de zile...

- Mai ții minte primele tale impresii despre Româ­nia?

- În primul rând, mi-a plăcut foarte mult, pentru că eram în vacanță: era acea atmosferă specială, de rela­xare, mă distram, înotam în mare... Pe de altă parte, țin minte că au fost multe lucruri care m-au uimit: părinții mei au intrat în vorbă cu femeia de serviciu care ne făcea curat în camera de hotel și, înțelegând situația, au început s-o ajute, cumpărându-i ciocolată, haine etc. Produse care îi erau de folos sau doar o bucurau pe ea și familia ei. Mergând în celebrele "shop"-uri, mi-am dat seama de disonanțele sociale și îmi amintesc că mă întrebam: "Dar românii de ce nu pot să vină aici și să cumpere și ei?". Apoi am remar­cat vestitele cozi la pâine! Pentru noi era ceva aproape de neînțeles: oameni care erau nevoiți să stea la niște cozi imense ca să-și cumpere pâine! Asta ne-a întristat teribil! La fel ca și constatarea că noi, ca turiști străini, eram privilegiați pentru că, în fiecare seară, mâncam la restaurant șnițele, în timp ce, pentru români, carnea era ceva excepțional și foarte dificil de obținut. De asemenea, știu că una dintre impresiile cele mai preg­nante a fost aceea legată de aspectul românilor: cu toții erau îmbrăcați în haine în culori cenușii! Petele de cu­loare erau foarte rare!... O altă fotogramă pe care am păs­trat-o în amintire e aceea a serii folclorice din Efo­rie: am fost sedusă iremediabil de dansurile populare românești! Erau atât de alerte și de pline de viață! După ce ne-am întors la hotel, am început să desenez mișcă­rile dansatorilor în jurnalul meu și am scris: "Așa dan­sează românii!" (râde) Dar cea mai importantă amin­tire a fost și rămâne întâlnirea cu Mihai, băiatul de atunci, cu care am legat o prietenie atât de trainică, o prietenie care durează până azi!

- Cât timp a trecut până când ai pus din nou piciorul pe pământ românesc?

- Douăzeci și șase de ani! Douăzeci de ani am con­tinuat să țin legătura cu Mihai prin scrisori, apoi viața ne-a despărțit pentru o vreme. El s-a mutat în străină­tate... A fost o perioadă tumultuoasă! Ne-am regăsit pe Facebook! Vezi, are și Facebook-ul o utilitate! L-am detestat o vreme, iar acum îl consider o metodă de co­municare utilă, pe care o folosesc însă... cu ponderație! În orice caz, după ce mi-am regăsit prietenul, Mihai mi-a zis: "Hai să mergem să vedem cum mai e Româ­nia!" Și așa, în septembrie 2011, am revenit în Româ­nia, iar prima mea reacție a fost: "Uau, de ce nu știm noi, străinii, nimic despre România?! E extraordi­nară!". Evident, într-o primă fază, perspectiva mea a fost superficială: am văzut magazinele și mall-urile, restaurantele șic și barurile cosmopolite, hotelurile, oamenii bine îmbrăcați... Bucureștiul arată azi ca orice altă capitală din sudul Europei: e modern și trepidant și spumos! Apoi, pe parcursul următoarelor vizite - am fost până acum de 12 ori în România, numărând din septem­brie 2011 încoace -, am început să descopăr și straturile mai profunde ale vieții din Româ­nia, am înce­put să percep detaliile și nuan­țele... Am aflat că românii sunt foarte prost plătiți, că au niște venituri foarte scăzute și, firește, asta le afectează viața din multe puncte de vedere, am aflat că există frămân­tări poli­tice, corupție, indecizie, ceea ce, din nou, face ca viața să fie grea în Ro­mânia... Dar - ceea ce e esențial - mi-am dat seama de cum sunt românii și de faptul că voi, ro­mânii, reprezen­tați forța acestei țări. Tu și compa­trioții tăi ați trecut prin împrejurări multe și grele, v-ați luptat cu viața și ați izbutit să rezistați, să treceți peste suferințe și să vă păstrați caracterul dârz. Voi, ro­mâ­nii, sunteți tari, puter­nici, priete­noși, sări­tori, aveți un suflet mare și multe de oferit. Și totuși - iar asta e dezolant - în străi­nătate, despre voi și țara voastră nu se știe nimic sau transpar numai lucrurile ne­ga­tive. Si­tua­ția aceasta injustă m-a deter­minat, la un moment dat, să pornesc la a bom­barda site-urile turistice cu între­barea: "De ce nu rebrenduiți Româ­nia?". Mereu mi se răs­pundea: "Noi ne facem treaba noastră... Atât putem să facem...". Și-atunci m-am gândit: "De ce să nu fac eu ceva pentru Ro­mâ­nia? Ceva în stilul meu, dar ceva! De ce să nu fac ceva prin care să spun: «Asta e România văzută prin ochii unui suedez!»". Așa am pus ba­ze­le blogului "The Bucharest Lounge", prin care încerc să promovez Româ­nia, să le-o arăt străinilor așa cum o văd eu, o suedeză.

"Sunt o optimistă incurabilă"

- Cui crezi că îi aparține vina pentru această ima­gine negativă pe care România o are în străinătate?

- Cuvântul "vină" nu intră în vocabularul meu și nu cred că e util să nominalizăm un vinovat. Eu mă gân­desc doar "Cum poate fi îmbunătățită situația?". Sunt o optimistă incurabilă. (râde) În plus, trebuie să fim realiști. De pildă, când în presa scandinavă apar știri negative despre România, eu îi bombardez pe jur­naliștii respectivi cu e-mail-uri, încercând să le explic că România nu înseamnă numai atât - niște incidente izolate, cu repercusiuni indezirabile. Însă nici nu pot să-i blamez pe acei ziariști, pentru că sunt conștientă de un adevăr dur: știrile negative vând ziarele. Problema este că, odată ce informația negativă e implantată în creierul cuiva, persoana respectivă continuă să gân­deas­că pe subiectul cu pricina în aceiași parametri. Și astfel se nasc stereotipurile. Așadar, ținta ar trebui să fie spargerea acestui cerc vicios, ceea ce ar duce la o modificare a atitudinii oamenilor. Din păcate, procesul acesta necesită timp, rezultatele nu pot apărea peste noapte. E nevoie de răbdare și de perseverență și de o bună strategie. Noi trăim azi într-o lume marcată de elementul vizual, imaginile sunt peste tot și sunt ex­trem de penetrante. Dacă nu "apari", nu exiști! Sună foarte comercial și cinic, dar așa funcționează lucrurile. Acesta este un factor de care oamenii care vor să schim­be imaginea României ar trebui să țină seama, inclusiv Agenția Română de Turism. Pe de altă parte, există persoane care au adoptat această logică și fac o treabă extraordinară. De pildă, cei care se ocupă de site-ul "La Blouse Roumaine" (acum au aproape 27.000 de susținători pe Facebook!), organizează di­verse campanii și, prin intermediul lor, atrag atenția asupra României într-un mod pozitiv. De asemenea, cei care vor să promoveze România trebuie să înțeleagă că este nevoie ca orice fel de conținut sub formă de text să fie prezentat și în alte limbi de circulație internațională (așa cum procedează, de exemplu, cei care se ocupă de site-ul "Discover Bucovina", care a acumulat peste 28.000 de susținători pe Facebook). Dacă textul este doar în română, atunci informațiile vor rămâne numai în România. Și îți spun asta din experiență proprie: eu încerc să învăț românește și am început să mă descurc cât de cât și, cu toate astea, când găsesc pagini despre România care sunt scrise exclusiv în română sar peste ele. Or, dacă eu fac asta, atunci gândește-te cum pro­ce­dează un străin care nu cunoaște nici măcar trei cuvinte în limba română! Apoi, se deschide discuția privind infra­structura - o discuție vastă! Îți dau numai un exem­plu: dacă vreau să merg în Bulgaria, pot să sar într-un avion chiar acum și am ajuns în Bulgaria, în schimb, din Copenhaga către București nu există decât un singur zbor și acela o dată la două zile! În concluzie, rețeta - așa cum o văd eu - este următoarea: invitați oamenii să vină în România, faceți tot posibilul ca să-i cuceriți și apoi asigurați-le condiții lesnicioase pentru revenire.

"Iile voastre îmi plac la nebunie"

- Totuși, ce anume te-a făcut să te îndrăgostești de România? Ești o persoană care a călătorit foarte mult pe tot globul, deci ai la dispoziție termeni de comparație: ce are România atât de special, de te-ai lipit cu sufletul de ea?

- La început, nu puteam să înțeleg în ce constă România, esența ei, ce anume joacă rolul de coloană ver­tebrală pentru România. O percepeam ca pe un spa­țiu eclectic, în care contrastele te "lovesc" la tot pasul și din toate "direcțiile": istoria României, evoluția ei socială și economică, comportamentul oamenilor, aspectul ei... Ceea ce a început să mă limpezească au fost călătoriile prin țară, prin intermediul cărora am descoperit tradițiile voastre - sunt definitiv amorezată de costumele voastre populare, iar iile îmi plac la ne­bunie (râde) -, frumusețea peisajului și a mânăs­tirilor și bisericilor voastre, iar apoi, ceea ce mi-a deschis ochii și m-a făcut să văd "lumina" au fost discuțiile cu oamenii și, în special, acelea cu bătrânii. Mi-am spus: "Românii au îndurat atâtea! Și-au muncit pământul, au trăit în satele părinților și bunicilor lor - unele din­tre ele atât de izolate - au suferit în comunism și totuși, azi au încă generozitatea să-ți ofere un măr sau o bu­cată de brânză, imediat ce le-ai trecut pragul!" Asta mi s-a părut extraordinar! Ospitalitatea voastră și des­chiderea voastră, la nivel uman, de suflet, a fost ceea ce m-a cucerit definitiv. Și această înțelepciune a voastră, de-a dreptul poetică: indiferent de situație, voi aveți câte o zicală sau un proverb sau chiar câteva versuri care se aplică, o ilustrează perfect.

- Sunt diferențe mari între suedezi și români? Povestea cu răceala nordicilor în comparație cu fier­bințeala noastră este adevărată?

- Cred că există niște elemente fundamentale care fac ca oamenii de pretutindeni să fie la fel: cu toții ne dorim să trăim în siguranță, cu toții vrem să ne îmbu­nătățim ca ființe, cu toții vrem să avem slujbe care să ne ofere satisfacție, cu toții vrem să ne distrăm în tim­pul liber... Dincolo de asta, însă, firește că există și dife­rențe, numai că aceste diferențe ar trebui privite ca niște atuuri, ca niște lucruri benefice, nu ca niște ba­riere de netrecut. De pildă, voi, românii, trăiți într-un spațiu unde e cald și soarele strălucește mare parte din an, noi, nordicii, ocupăm un teritoriu unde e mult mai frig, iar trei luni pe an e întuneric aproape beznă, or, asta, sigur că ne afectează, ne modelează personali­tățile, comportamentul, psihicul și perspectivele. Im­portant e că putem să învățăm unii de la alții, să folo­sim aceste experiențe diferite spre beneficiul tuturor, important este că aceste deosebiri pot - aparent para­doxal - să aibă rolul de liant. În plus, eu încerc să mă feresc de generalizări: nu chiar toți românii sunt calzi și ospitalieri, așa cum nu toți scandinavii sunt distanți. Peste tot, pe glob, sunt oameni și oameni. Esențial este să ai disponibilitatea să descoperi persoana din fața ta, în unicitatea ei.

"Li se pare ciudat că promovez «România frumoasă»"

- Ți se pare că noi, românii, suntem conștienți cu adevărat de frumusețile țării noastre și de posibilitățile care ne stau la îndemână?

- Site-ul meu a fost conceput inițial pen­tru familia mea, prietenii și cunoscuții mei, care nu pricepeau ce tot caut eu în Ro­mâ­nia și de ce sunt atât de entuziasmată. Apoi, mi-am dat seama că și alți străini pot beneficia de pe urma experiențelor mele, că pot să le arăt România așa cum o văd eu, nu așa cum e ea prezentată pe canalele media. Acum, însă, am observat ceva ciu­dat: majoritatea vizitatorilor site-ului sunt români stabiliți în străinătate. Evident că m-am întrebat de ce se întâmplă asta, iar explicația pe care am găsit-o este urmă­toarea: cred că eu le pun în față o oglindă, le arăt o Românie pe care poate că o uita­seră sau care poate că nici nu realizaseră că există, îi ajut să-și (re)des­­copere identi­ta­tea. Primesc foarte mul­te mail-uri prin care mi se spune: "Da­torită ție m-am îndră­gostit, din nou, de țara mea!". Unii dintre vi­zitatori chiar m-au bă­nuit că am o companie de turism sau ceva de genul ăsta! Li se pare ciudat că știu atâtea des­pre România și că promovez România fru­­moasă. (râde) Pe de altă parte, întrebarea ta solicită un răspuns mai nuanțat. E foarte greu să te gândești la splen­dorile în care trăiești, când tu nu ai ce să mă­nânci, sau îți faci griji în legătură cu să­nătatea sau cu viitorul copilului tău. Ceea ce vreau să spun este că eu înțeleg situația voas­tră, a ro­mâ­nilor, și nu mi se pare deloc nefi­resc că uneori treceți fără prea mare tresărire pe lângă niște lucruri care mie mi se par în­cân­tătoare: sunteți fră­mân­tați și angajați în niște bătălii care nu vă mai lasă timp și pentru astfel de emoții sau pen­tru ac­țiuni care nu țin strict de binele vostru și al fa­miliei voastre. Este foarte rar ca, în atari condiții, o persoană să se mai poată dedica și unor alte proiecte, deși există și astfel de exem­ple, oameni care, în ciuda vicisitudinilor personale, își canali­zea­ză o parte din energie și într-o direcție exterioară, către un scop care aduce o fărâmă de bine societății românești sau României. Îi admir și îi consider niște modele, ba chiar pe unii i-am și in­tervievat pentru "The Bucharest Lounge", dar asta nu înseamnă că res­tul românilor trebuie desconsi­derați.

- Dar despre străinii care s-au îndrăgostit de sa­tele românești - cumpărându-și case aici - și s-au transformat în oameni "de-ai locului" ce părere ai? Ce crezi că-i motivează?

- Ceea ce cred eu că atrage la satele românești este autenticitatea lor și unicitatea: fiecare dintre ele este o nestemată în sine. Peste tot în lume, oamenii au înce­put să caute autenticul, lucrurile care au în spate o po­veste și, ca atare, sunt fără pereche: ne entuziasmăm când putem să mâncăm pâine de casă ori ceva preparat după rețeta bunicii, podurile locuințelor au devenit sur­se de comori nebănuite - mobila străbunicului, vesela străbunicii, dantela stră-mătușii... Multe persoane își doresc să revină la esență, la rădăcini și uneori, în țările lor, rădăcinile au cam fost scoase din pământ, iar ei își găsesc altele în România. Din fericire, în Suedia există încă multe sate care și-au păstrat atmosfera tradițio­nală, dar sunt țări în lume unde trecutul s-a călătorit iremediabil...

- Care e primul lucru pe care-l faci când ajungi în România, Yvette?

- Mănânc! Roșii parfumate, brânză din aceea albă, care e atât de gustoasă, ceapă și usturoi verde, cireșe, pepeni, ciorbă... (râde) De fapt, e o combinație: mân­carea bună și oamenii frumoși la suflet și la vorbă cu care o împart. Îmi place să ies în oraș cu prietenii mei români, să stăm la discuții și să ne delectăm cu tot felul de bunătăți gastronomice.

"De fiecare dată când în presă apare vreun articol despre România, mama îl decupează și mi-l trimite în plic, prin poștă"

- Copiii tăi îți împărtășesc dra­gostea pentru România? I-ai adus cu tine aici?

- Au venit aici o dată, în februarie, și i-am dus în Bucovina. Le-a plăcut foarte mult. Fiica mea, Emma, are 5 ani, și Erik, băiatul meu, are 9 ani, deci interesele lor sunt în acord cu vârsta: au fost încântați de mâncare - și de Pufuleți (râde) - și de fap­tul că la pensiunea la care am stat existau și multe animale, cu care au putut să se joace. Iar cea mică a învățat să schieze aco­lo, în Bucovina, deci, pentru ea, vacanța aceea va avea o notă în plus de special. Oricum, o să-i mai iau cu mine și altă dată... Și vreau să-i aduc din nou aici și pe părinții mei. Poate de Crăciun sau vara viitoare... Vorbim deseori despre România și amândoi sunt curioși să o revadă. De fiecare dată când în presă apare vreun arti­col despre România, mama îl decu­pează și mi-l trimite în plic, prin poștă. (râde)