Noi fiind săceleni, de lângă Brașov, în acea perioadă mergeam deseori la Sâmbăta, cu mătușile și verii mei. Părintele Arsenie era tânăr. Avea o statură suplă, era înalt, cu ochii mari, albaștri, pătrunzători. Umbla îmbrăcat cu o rasă albă din aba, încins la mijloc cu o centură lată, din piele. Cine îl vedea, îl percepea ca pe un sfânt, ca pe o icoană. Semăna cu o icoană vie. Erau femei în vârstă, credincioase, care îndrăzneau și îl întrebau: "Cine sunteți, părinte? Parcă semănați cu Sfântul Ilie..." Părintele zâmbea și le spunea: "O să vedeți voi, după ce nu voi mai fi pe pământ." Eram mulți copii în jurul părintelui, pe toți ne iubea. În acea perioadă, acolo, la Sâmbăta, era o oază de foarte mare încărcătură duhovnicească.
Ca să ajungem la mânăstire, de la gară se mergea pe jos câțiva kilometri, pe drum de țară, cu rucsacul în spate. Fiecare purta o desagă în care avea pregătite alimente pentru trapeză și untdelemn pentru candelele din mânăstire, însoțite de pomelnice, atât pentru vii, cât și pentru cei plecați dintre noi. Rareori ne ajungea câte o căruță trasă de boi sau de drigane (bivoli), care ne lua pe noi, copiii, și bagajele. Venea foarte multă lume la mânăstire în acei ani, atrasă de slujbele și predicile părintelui. Toată lumea participa la slujbă, apoi la masa comună, după care fiecare se odihnea pe unde putea. Când nu mai erau locuri suficiente de dormit, se dormea și în poduri cu fân. Pe nimeni nu interesa în mod deosebit masa și odihna. Lucrul cel mai important era bucuria de a participa la slujbă, la spovedanie și împărtășanie și, mai ales, privilegiul de a-l vedea pe părintele și de a-i asculta predicile. Era cea mai mare bucurie. Țin minte că pe noi, copiii, ne impresiona și ni se părea că toți călugării, dar mai ales părintele Arsenie și părintele Serafim, starețul mânăstirii, când veneau spre altarul din pădure pentru Sfânta Liturghie, nu atingeau pământul, parcă zburau pe deasupra.
Părintelui Arsenie Boca nu puteai să nu-i spui pentru ce ai venit să-l cauți. Dânsul știa totul de cum te vedea. Știa și dacă nu te vedea în față. Știa ce necaz ai, ce păcate mari sau mici, știa pentru ce îl cauți.
Acum vreau să vă relatez un episod din viața uneia din mătușile mele, care era foarte credincioasă și mergea foarte des la părintele Arsenie. (Ea ne lua și pe noi, copiii și nepoții ei, la mânăstire.) Anii au trecut. Noi, copiii, am ajuns la liceu, a venit prigoana rusească și comunistă peste noi. Mătușa avea două fete. Cea mică a reușit să ajungă la un liceu bun, în Brașov. Era o elevă foarte bună la învățătură. În primele două luni ale anului școlar, anumiți "binefăcători" au reclamat-o la partid și la conducerea liceului că este fiică de chiabur și nu are ce căuta într-un liceu de elită, conducerea liceului fiind obligată s-o dea afară. Supărarea fetei și a familiei era foarte mare, căci nu avea șanse de reușită în niciun alt liceu din județ.
Atunci, mătușa, necăjită, a plecat la Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca. Singura salvare era la dânsul. Când a ajuns aproape de ușa mânăstirii, în față i-a apărut părintele, care i-a spus: "Soră Elena, știu de ce ai venit, dar aici nu te pot ajuta. Rămâi la noapte, te odihnești, iar mâine, dis-de-dimineață, te duci la gară, și în tren, în drum spre casă, ai să găsești un bărbat care îți va rezolva problema". Mătușa îi mulțumește părintelui, pleacă, ajunge la Brașov. Până aici, nimic. Era deja seară. Se urcă în trenulețul care făcea legătura între Brașov și Săcele. Se așează pe banchetă, obosită, necăjită. Când să pornească trenulețul, se urcă în grabă un domn care se așează lângă ea. Din vorbă în vorbă, mătușa îi povestește de necazul ei. Ajung la ultima stație. Era deja 11 noaptea. Domnul o roagă să-l ajute să ajungă la o familie la care fusese cu câtva timp în urmă și nu mai știa drumul. Mătușa știa unde stătea familia aceea, ajung la adresa respectivă, iar domnul îi spune: "Pentru că m-ați ajutat, săptămâna viitoare veniți la București și sper să vă ajut și eu la rândul meu." Mătușa ajunge acasă noaptea târziu. Familia o aștepta. Soțul îi spune: "Cum poți să te încrezi într-un străin?" Dar mătușa credea cu tărie în spusele părintelui Arsenie Boca, pentru că totul se întâmplase așa cum prezisese dânsul.
Pleacă la București. Când ajunge la adresa respectivă, nu poate intra: era un minister, și portarul nu o lăsa. Mătușa arată biletul domnului necunoscut din tren. Și acum, surpriza! Portarul anunță secretara, iar secretara îl anunță pe... ministrul industriei! Necunoscutul din tren era chiar ministrul industriei din acea vreme. El i-a dat telefon ministrului învățământului și, ca fata să nu mai fie în vizor în Brașov, i-a găsit un liceu în alt oraș al țării și i-a promis mătușii că peste un an o aduce elevă înapoi la Brașov, în același liceu unde fusese și unde intrase cu brio. Lucru care s-a și întâmplat, întocmai. Drept care s-a dovedit că și în acele vremuri cumplite mai existau oameni onești, cu suflete caritabile, buni, chiar dacă ocupau funcții mari. Vă dați seama ce bucurie a fost și cât a mulțumit mătușa și familia ei părintelui Arsenie Boca, rugându-se zi de zi pentru ajutorul primit de la Dumnezeu, prin intermediul lui.
Peste ani, când părintele era trimis de regim, cu domiciliu forțat, la Drăgănescu, lângă București, mătușa mea s-a dus să-l vadă. Era lume multă, a așteptat ceva vreme și a întrebat pe un om al bisericii unde este părintele Arsenie. Acesta i-a spus că este în strana de lângă altar, în biserică. Mătușa a intrat sfioasă și l-a văzut pe părintele în haine civile. Nu s-a apropiat, a stat la câteva strane în spatele lui. La un moment dat, el i-a spus, fără să se întoarcă, deci fără să o vadă la față: "Soră Elena, și aici m-ai găsit?". Mătușa s-a cutremurat, pentru că părintele n-o văzuse, era cu spatele la ea. Atunci a îndrăznit, s-a apropiat de el și au stat de vorbă cu foarte mare bucurie.
ELISABETA