Pr. CIPRIAN NEGREANU - "Mă străduiesc să le ofer tinerilor odihnă sufletească în biserică"

- Parohul Bisericii studenților din Cluj -

Când cauți un tămăduitor de suflete, în gene­ral, credincioșii te îndreaptă către un preot mai în vârstă, care are experiență, tact și dragoste mult încercată. Există însă în România orto­doxă și preoți tineri, care îți învelesc inima în dragostea lor și te scot astfel din iadul cel mai adânc. Un astfel de slujitor al altarului este părintele Ciprian Negreanu (n. 1973, Tg. Jiu), parohul bisericii studenților din Cluj-Napoca și duhovnicul ASCOR Cluj. Un preot care a cu­noscut iadul pe pro­pria sa piele, în prima tinerețe, și care a fost salvat prin mijlocirea Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului.

"Îi făcusem loc diavolului în sufletul meu"

Părintele Ciprian este ca argintul viu, me­reu pus pe treabă, mereu ocupat să întin­dă o mână de ajutor. Dar întotdeauna stă­pânit, delicat, atent la ce i se spune și la ce spune. Și cred că felul său de a fi nu ține atât de tempe­rament sau de exercițiu, cât de dragostea pentru oameni și pentru Dumne­zeu. Căci părintele nu face nici un efort ca să fie bun, deschis, zâmbitor, amabil. Nimic nu pare să-l tulbure, deși n-a fost așa, până acum douăzeci de ani. Născut într-o familie cu multe generații de preoți, întinse de-a lun­gul câtorva sute de ani, în care și tatăl său, Paraschiv, este preot, Ciprian Negrea­nu a fost un adolescent turbulent, răzvrătit contra lui Dumnezeu și a lumii - după cum mărturisește azi. "Nu înțelegeam lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, nici ce rost are să trăiești. Gândurile de sinucidere erau frec­vente. Eram în afara Bisericii, anticle­ri­cal... Huleam Duhul Sfânt, ca un capăt ab­solut al răutății, măcar să știu că am în­che­iat-o cu Dumnezeu. Aceste hule, gân­durile de a-mi face rău și de a face rău altora, le aveam zi și noapte, într-o încordare totală, ani de zile. Ca și cum aș fi stat sub o ploaie de rău, ani în șir. Nici nu mai voiam să dorm, pentru că observam că atunci când mă trezeam, se dărâma tot ce credeam că am construit fundamentat împotriva lui Dumnezeu. Și trebuia să o iau de la capăt. Acum, binecuvântez și partea aceasta a odihnei, care pune un nou început. Dar atunci îi făcu­sem loc dia­vo­lului în sufletul meu. Am cunoscut pute­rea lui. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să cad defini­tiv și să fac pros­tiile care îmi treceau prin cap" - spune pă­rin­tele Ci­prian. În această stare fiind, a intrat la Facul­tatea de Filosofie, singura care îi putea răspunde la ma­rile întrebări ale vieții, în opinia lui. Iar acolo a găsit "ar­­gumente" pentru teoriile sale. Dar în anul doi la Filosofie, ceva i-a schimbat viața ra­dical. De atunci, bucuria nu l-a mai părăsit.

"Părintele Arsenie Boca mi-a mijlocit o întâlnire cu Dumnezeu"

- Preacucernice părinte, puțină lume știe prin ce ați trecut, până ați ajuns sluji­tor al Domnului și unul dintre preoții cei mai căutați de către tinerii din Cluj. Cre­dem că exemplele vii sunt cele mai convin­gă­toare. De aceea, vă rugăm să ne poves­tiți care a fost pentru sfinția voastră Dru­mul Damascului.

- Drumul la mânăstirea Prislop. (zâm­bește) Era 8 mai 1993, când am mers pentru prima dată la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Fra­te­le meu geamăn, Ștefan (astăzi preot la Arad - n. red.), pe atunci student la Teologie, m-a luat cu el ca să-mi arate adevărul dumne­zeiesc. Eu îi spuneam că Biserica e o farsă, că toată în­vă­țătura ei este mincinoasă și că preoții sunt manipu­latori de profesie, iar Dumnezeu un terorist, care se distrează chinuindu-ne. Am acceptat să merg la Prislop, tocmai pentru a-i dovedi că am drepta­te, că acolo nu se întâmplă nici o minune. Nu știam mai nimic despre Părintele Arsenie, nici dacă e viu sau mort. Am mers noap­tea cu trenul, am stat câteva ore în auto­gara Hune­doara, de unde am luat un autobuz vechi, din ăla comu­nist, care ne-a hurducăit tot drumul, și într-un târziu am ajuns la mânăstire, străbătând ultimii kilome­tri pe jos. Când am ajuns, mă simțeam foarte rău. Ne­obiș­nuit pen­tru mine, care eram omul de piatră, pe care nu-l durea niciodată nimic. Era zi de hram, deci și mul­tă lu­me, dar incomparabil mai puțină decât se adună acum. Vedeam cum oamenii urcă undeva mai sus de biserică și se întorc fericiți. Eu îi dis­prețuiam pe acești ba­by­face, fețele astea râză­toa­re, care nu înțeleg ni­mic, n-au gândit niciodată la problemele profunde ale ome­nirii, ontologice. (râde) Și-am zis să urc și eu să văd ce e așa de amuzant. Eram tare încrâncenat, ca de obicei. Pe lângă fratele meu, Ștefan, mă însoțea și un prieten bun, student și el la Filo­sofie, pe care îl trăgeam în ale mele. Mormântul Pă­rintelui Arsenie era mai singuratic pe atunci și cum îl înconjuraseră oamenii, nici nu vedeam ce e acolo. Fiindu-mi rău, m-am așezat sub mesteacănul din apro­piere și ascultam vorbind niște preoți, într-un fel nou pentru mine, viu și interesant. Și stând acolo așa, din senin, am început să plâng. Eu nu mai plânsesem de ani mulți, pentru că nu voiam să-i dau satisfacție lui Dum­nezeu, care atâta aștepta, după mintea mea. Îmi curgeau lacrimile și nu-mi dădeam seama de ce. Mi le tot ștergeam, că îmi era tare rușine. M-am întors spre prietenul meu și l-am văzut plângând și pe el. I-am zis: "Ce faci, măi, plângi?". Și m-am ridicat în picioare, scuturându-mă, ca să scap de plâns. Atunci am simțit că se lasă în sufletul meu o liniște fără seamăn, ca și cum cineva îmi pusese o umbrelă deasupra. Vă ziceam că gândurile mele negre erau ca un potop care cădea din cer continuu peste mine. Și deodată, această liniște, despre care mai târziu am citit și în scrierile Aposto­lului Pavel, liniștea care covârșește toată mintea și ini­ma. O liniște care nu era omenească. Nu se poate spune cum am putut să trăiesc acea liniște, după ani și ani de chin. O liniște care mi-a lipsit oricât am căutat-o, am cerut-o, am nădăjduit-o. O liniște absolută, dar nu una a oboselii, a plictiselii, ci una vie, vie... O pace desă­vârșită. Și parcă deodată s-a făcut lumină în jur. În cap un glas îmi spunea: "Unde am fost până acum? Cât timp am pierdut...". Era sufletul pe care nu bănuiam că-l am.

- De unde venea această liniște neașteptată?

- Cred că era dată de dragostea lui Dumnezeu. Atunci am avut o întâlnire cu Dumnezeu. Încerc să nu spun cuvinte mari, dar nu am cum să mă feresc de ele în acest caz. Dumnezeul pe care eu l-am batjocorit, l-am hulit, l-am vorbit de rău la toată lumea, era de o bunătate nesfârșită, fără reproș, fără resentiment, și mă iubea cum nu se poate descrie în cuvinte. În clipa aceea, am zis: pentru acest Dumnezeu eu mor de-acum în orice clipă. Toate întrebă­rile cu care m-am înarmat ca să mă bat cu Dumnezeu la a doua Sa venire mi-au dis­pă­rut subit. Răspunsul lui Dumnezeu a fost peste întrebări. De-atunci zic: "Tu știi, Doamne! Toate acestea le dau dragostei tale". Nu știu de ce un om e bolnav, dar îl dau dragostei Lui, pentru că El îl iubește mult mai mult decât aș putea eu și știe mai bine ce să facă cu el.
A doua minune a fost că s-a întâmplat la mormântul unui sfânt. Eu nu recunoș­team sfinții, spuneam că nu avem nevoie de ei și de Maica Domnului. Aveam o gândire protestantă. Deci, nu e întâmplător că Dumnezeu a făcut minunea acolo, ca să înțeleg ce înseamnă mijlocirea unui sfânt. Și pentru că eram prea viclean și prea în­răit și puteam să cred că am fost "victima" unui fenomen trăit numai de mine, poate prin autosugestie, tot ce mi s-a întâmplat mie a trăit și prietenul de lângă mine, care acum e preot și el. De-atunci am fost ca un nebun, cuprins de o bucurie enormă, aproape un an de zile. Coborând de la mormântul Părintelui Arsenie, creștinii se salutau cu "Hristos a înviat!", că era după Paști, și mă bucuram când auzeam, de parcă nu aș mai fi auzit niciodată acest cuvânt. Și spuneam și eu: "Hristos a înviat!" și "Adevărat a înviat!", cu toată puterea și crezând în Învierea Lui.
Vreo 13 ani n-am vorbit despre lucrurile astea, că nu știam ce să zic. S-a împlinit puțin cu mine cuvântul Părintelui Arsenie Boca: "A fi credincios înseamnă mult mai mult decât a avea o credință, înseamnă a te în­tâlni măcar o clipă cu Mântuitorul nostru Iisus Hris­tos și să nu-ți ajungă o viață întreagă să lămurești acea cli­pă între oameni". Nici mie nu mi-ar ajunge viața ca să încerc să explic ce mi s-a întâmplat atunci, la Pris­lop. To­tuși, la rugămintea PS Vasile Some­șa­nul, am mărturisit, ca să fie spre slava lui Dum­nezeu. Cred că pentru rugăciunile Pă­rintelui Arsenie Boca și, poate, ale preoți­lor din familia tatălui meu care au trecut la Dom­nul, Dumnezeu s-a milostivit de mine și mi s-a arătat, ca să mă întoarcă la cre­dință.

"O mare influență asupra evoluției mele a avut Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania"

- După convertire, ați continuat totuși Filosofia. Când și cum ați ales calea preo­­ției?

- Nu-mi pare rău că am absolvit Fi­lo­so­fia, pentru că mi-a furnizat o parte argu­mentativă pe care o simt folositoare uneori. Și-apoi, există la teologi un complex față de cunoscă­torii de filosofie, pentru că teologii ocolesc filosofia, ca fiind înțelepciune lumească, dar îi recunosc totuși o anumită valoare, utilitate... Eu sunt foarte relaxat în această privință filosofică, nu mă mai poate surprinde. Apoi, în 1994, am intrat la Teologie și în ASCOR. Tot atunci, am devenit și președintele Asociației Studen­ților Creștin-Ortodocși din Cluj. O mare influență asupra evoluției mele a avut Părintele Mitropolit Barto­lomeu Anania. Îți dădea un cec în alb, avea încredere, te punea să faci un lucru și te lăsa liber, nu te tot urmă­rea. Și foarte mult m-am folosit de această încredere pe care o avea în mine și pe care mi-o insufla.
În 2000, am fost preoțit și am mers în parohia fra­telui meu, în Valea Jiului, fiind chemat de el. După un an, Înaltul Bartolomeu m-a adus la Cluj, ca preot pen­tru studenți. De 1 mai 2001, am venit aici să facem bise­­rica pentru tineri. Biserica era în pla­nurile Înaltului Bartolomeu de ani și ani, și atât de mult ținea la acest proiect, încât avea schița pe perete în biroul său. Spu­nea că are o datorie față de profesorul Iuliu Hațieganu, pe care îl iubise mult, și care își dorise o biserică a studenților din Cluj. Făcuse una, dar arsese în anii '70. Și-acum, Înaltul a zis: "Trebuie să fac alta, de dragul lui Iuliu Ha­țieganu". Vreo patru, cinci ani am luptat pentru terenul de aici. (Un parc frumos, în complexul studențesc Has­deu - n. red.) Abia în 2005 am primit apro­barea și am sfințit locul. În timpul cât am construit biserica, eu slujeam la o alta, ceva mai jos, unde se adunau și tinerii. Făceam întâlniri catehetice cu ei de două ori pe săptă­mână. Aceste discuții de după vecernie au atras din ce în ce mai mulți tineri. Când am venit la biserica aceasta, m-au urmat vreo 300. La început, până în 2009, am slujit în de­mi­sol. A fost foarte greu să construim bise­rica, pentru că am făcut-o din "banul vădu­vei". A apucat s-o vadă ridicată și înaltul Barto­lomeu, și a spus: "Ei, ce s-ar bucura Iuliu Hațieganu!"

"Pe tineri îi câștigi prin exemplul personal"

- Sunteți foarte prețuit și iubit de ti­neri. Ce credeți că îi aduce la sfinția voas­tră?

- Cu siguranță, un lucru e consecvența. Pe urmă, poate și ce am trăit și felul în care m-au format câțiva oameni - preoți extraor­dinari, între care Înaltul Bartolomeu mi-a fost cel mai apropiat - m-au făcut să mă apropii altfel de durerile lor, pe care le-am încercat la timpul meu. Mă străduiesc să le ofer o odihnă sufletească în biserică, să-i fac parte dintr-o familie, să se simtă ca în casa lui Dumnezeu. Sinceritatea este esen­țială și ea. Dacă simt că tu nu faci ce le ceri lor, nu te cred și nici nu le mai poți redo­bân­di încre­derea. Pe tineri îi câștigi prin exemplul per­so­nal. Mai importantă decât persoana mea cred însă că e comunitatea de credin­cioși, felul viu în care participă la Sfin­tele Taine, care e molipsitor.

- Ce înseamnă participarea vie la Sfin­tele Taine?

- Adică, spovedaniile mai dese, împăr­tășania deasă, dacă se poate săptămânal... La noi se împărtășesc duminica, cu spove­da­nie mai înainte, până la două sute de oa­meni. În tot cursul anului, nu doar în pos­turile mari! Asta cere și foarte mult timp din partea preotului. Familia a suportat ab­sența mea prelungită de acasă. De exemplu, la Sfânta Liturghie, plec de la 4 dimineața, ca să pot spovedi cât mai mulți înainte, să se poată împărtăși. Și slujesc Liturghia de patru ori pe săptămână. După slujbă, rămân de vorbă cu tinerii, cât au nevoie, și în zilele când nu avem întâlniri programate pentru cateheză. Asta i-a ajutat mult, le-a dat putere.
Am avut parte de o soție cu frică de Dum­nezeu și multă înțelegere, care a în­găduit asta. Alți preoți nu pot, căci riscă să-și strice familia.

"Problema principală a tineretului este că se alimentează cu urât și rău de pe internet"

- Părinte, reușiți să vă apropiați de tineri ca puțini alții. Ce probleme duhovnicești specifice au studenții?

- Problemele lor mă țin și pe mine în priză, tot timpul caut să le pot da răspuns și ajutor... Își pun pro­bleme capitale: "Cum să-l cunosc pe Dumnezeu?". "Cum să mă mântuiesc?". "Oare care e calea bună pen­tru mine: monahismul sau căsătoria?". Acestea nu le-am prea auzit de la oamenii mai în vârstă, care sunt puși pe "cale", într-un anume fel, și nu mai au dileme. Tinerii trec printr-o perioadă de căutări, de ieșire din sine și pot fi formați. Și asta îmi dă și mie vigoare, mă obligă să învăț permanent, căci mă întreabă enorm.

- Dincolo de aceste întrebări fundamentale, nu au și alte probleme lumești, că nu pot să se înfrâneze de la anumite lucruri, de pildă?

- Ba, sigur că da. De la ispitele sexuale, până la cele care țin de dragostea pentru bani, multe îi mun­cesc. Și ele vin prin modelele care sunt promovate de mass-media și, mai ales, pe internet. Pentru că tinerii sunt mari consumatori de internet, nu prea au treabă cu ziarele sau televizorul.
Când fac toamna sfeștanii în căminele studențești, văd că nu există student să nu aibă computerul lui. Toți sunt conectați pe rețelele de socializare sau pe site-uri unde văd și filme necuviincioase și alte lucruri. Iar când îi spovedesc, aflu că asta e problema principală: faptul că se alimentează cu urât și rău de pe internet. Intrarea pe internet e ca și cum ai fi un țăran liniștit și, o dată pe an, se face bâlci în satul tău, iar acolo vezi de la femei dezbrăcate și saltimbanci, până la înghițitori de săbii și vânzători de tot felul de porcării. Îți trebuie apoi câteva săptămâni să te liniștești, după ce grozăvii ai văzut. Însă, studenții nu fac nici o pauză de la acest bâlci. Bâlciul e deschis continuu în camerele lor. Iar de cele mai multe ori, oamenii sunt atrași de părțile necu­viincioase, nu de cele bune - care există, de ase­menea, pe internet. Tehnologia e bună, facilitează ac­ce­sul la informație și comunicarea, dar celor care nu sunt îmbisericiți ca lumea le face rău. Ba și unii din cei care sunt întăriți în credință, la cel mai mic necaz, la cea mai mică deznădejde, sunt gata să caute mizerii pe internet - e modul lor de a se răzvrăti față de Dum­nezeu. Internetul e rău pentru că, spre deosebire de televiziune, nu are nici un sistem de limitare a accesului. Oricând poți găsi tot ce vrei și ce nu vrei pe internet, mii de site-uri pornografice și așa mai departe. Acolo e și un loc de defulare, acolo poți scrie toate răutățile, te poți hrăni cu ură...

"Am învățat să nu le cer prea mult celor necopți duhovnicește"

- Se simte o îndepărtare a tinerilor de biserică?

- Da. Avem o sută de mii de studenți în Cluj și nu­mai vreo mie țin de mine ca duhovnic și de biseri­cuța noastră. Probabil că mai merg o parte și la alte biserici, dar sunt totuși puțini față de masa mare de studenți care rămân în afara Bisericii. Apoi, și o seamă dintre cei care vin la noi sunt marcați de societatea asta secu­laristă, în mentalitate, în comportament, în obiceiuri. Le e frică să se implice mai mult în credință, ca să nu fie excluși din societate, să nu fie taxați drept ciudați. Se tem, de exemplu, să spună la serviciu sau la școală că țin post, căci sunt priviți ca niște extre­miști.

- Tinerii care vă caută pentru spove­da­nie, pentru slujbe, n-au probleme cu rigo­rile Bisericii? Nu vă spun că sunt prea as­pre regulile, ori discursul nepotrivit cu vre­murile pe care le trăim?

- În general, cei care pornesc pe calea asta serios, au tendința chiar de a exagera în practi­ca­rea credinței. Trebuie să-i mai tem­pe­rez eu, că nu le face bine totul dintr-o dată. Sunt, desi­gur, și unii mai puțin dispuși să res­pecte toate poruncile Bisericii. Dar am învă­țat să nu le cer prea mult de la început, când sunt încă necopți duhovnicește. De pildă, dacă o tânără vine cu părul despletit, cu o fus­tă mai scurtă sau cu nu știu ce mărgele prin nas, nu o cert. Dacă ești dur, îi îndepăr­tezi pe oameni și trebuie să treacă ani și ani ca să se reapropie de Biserică, dacă se mai reapropie. Și-atunci o las în pace, iar ea ob­servă, încetul cu încetul, că oamenii din jur sunt altfel și, după un timp, își schimbă sin­gură comporta­mentul și înfățișarea. Schim­ba­rea aceasta e mult mai bună și de durată decât una impusă din afa­ră. Mi-au spus mulți cum s-au îndepărtat de Bi­se­rică din pricina lipsei de tact a unui preot sau a unui călugăr. Cineva mi-a mărturisit că nu mai vrea să audă de Biserică, după ce la o mânăstire i s-a spus că arată ca "păpușa iadului". Mântui­to­rul vorbea în parabole, fără să le spună că des­pre ei e vorba și înțelegeau numai cei care aveau deschiderea sufletească pentru asta. Așa și noi, toată comunitatea din jurul biseri­cuței, vor­bim prin ce facem aici, cum ne pur­tăm, ce ne împăr­tă­șim, fără să-i arătăm pe alții cu degetul, iar cei care se simt chemați, vor ajun­ge, încet, încet, la aceeași măsură cu noi.

- Dincolo de trăirea efectivă, ce calitate majoră și comună au tinerii enoriași ai sfinției voastre?

- Sunt foarte implicați în acțiuni sociale, pentru ajutorarea celor nevoiași, a bătrânilor, orfanilor, orbilor; pentru a da o mângâiere ce­lor închiși... Sunt mai preocupați de aceste lucruri decât generația noastră. Noi eram, la începutul anilor '90, parcă numai pe partea Mariei, mis­tici. Ei ne depășesc, pentru că se îngrijesc și de ale Martei. Avem la biserică o multitudine de activități, ateliere, cum le zi­cem noi, în care lu­crează, de la pictarea icoa­nelor pe sticlă și pe lemn, până la cele de lim­bă engleză sau de bătut toaca. Pe de altă parte, la noi, de ani de zile, se citește în bise­rică Psaltirea zi și noapte.

O minune a Sf. Nectarie

- Părinte, ați avut privilegiul ca, pe lân­gă minunea convertirii sfinției voastre, să mai trăiți una nemijlocit. Cum s-a întâm­plat?

- Avem în biserică sfintele moaște ale mai multor sfinți. După primul post mare pe care l-am făcut cu rugăciune continuă, au venit sfinții la noi, aduși de un părinte diacon al episcopului român de la Gyula, din Ungaria, care ne vizita uneori, plăcându-i, că e ca la mânăstire. El avea mai multe moaște primite de la episcopul Ghe­rasim Cocoșel al Hușilor, căruia îi fusese uce­nic. Am considerat o minune darul către biserică al acelui diacon, fiindcă nu e ușor să obții sfinte moaște. Însă, o minune și mai mare a făcut Sf. Nectarie al Eghinei. Am primit o firimitură din moaștele sale de la o maică româncă din Grecia. Dar nu știam dacă sunt autentice, și le-am lăsat pe masa din altar, o vre­me. Mă tot întrebam dacă să le scot la oameni pentru rugăciune sau nu și mă rugam sfântului să ne arate dacă e el. Până într-o zi, când au intrat câteva zeci de femei îmbrăcate în halate de spital și una dintre ele, mai în vârstă, mi-a spus: "Părinte, eu sunt bolnavă de cancer de mai mulți ani, am tot umblat pe la spitalele din țară și fac acatistul Sfântului Nectarie mereu. Acum am ajuns la Cluj. Iar într-o noapte, Sfântul Nec­tarie mi s-a arătat în vis și m-a îndemnat să vin să mă rog la moaștele sale care sunt aici. «Du-te și-i spune preotului să le scoată din altar să vă închinați» - a zis Sfântul". A fost o minune, pentru că nu știa nimeni că am acele moaște. Le-am adus în biserică și ne-am rugat cu toții în genunchi și pe urmă mulți mi-au măr­turisit că Sfântul i-a ajutat.