Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, Domnița Bălașa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă și își spune povestea mistuitoarelor ei tristeți - tăcută și împietrită de durere.
Dârză ca toți cei din neamul Brâncovenilor, Bălașa continuă să ne privească de la înălțimea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci și nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viața. Om demn și integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu și teama, și slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Paștele însângerat
Rar întâlnești o poveste mai amară și mai plină de ciudățenii ca cea a Bălașei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinți, când nu avea nici 15 ani; poate insistența familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere și bani mulți la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopți la rând; nici că la nunta Bălașei a fost adus un cocoș fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă și a început a cânta "cucuriguuuu", fără să știe că asta însemna ghinion și piază rea asupra familiei și a celor prezenți. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanțuri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la București, intra în Palatul Domnesc, cu eșarfa neagră a morții în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu și a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putință.
*
Așa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviței, biserica Domnița Bălașa e frumoasă și plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păstoasă și bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare și apune zi de zi. Nimic nu transpare din drama Domniței, care se afla la Stambul, fără să știe că tatăl și frații ei erau la doar câteva străzi distanță, torturați și uciși unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei și a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare și fără de sfârșit.
A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanțuri la picioare, în Ceauș Emini, temnița femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni și juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniței; uluiala și neputința de a înțelege coșmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeași celulă și mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, așa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraților și a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului și apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domnița va mai trăi o ultimă umilință - aceea de a vedea pe fereastra temniței, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli și râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la București, dar fără ca liniștea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut. Domnița Bălașa pierduse tot ce putea fi mai de preț pentru ea: iubirea, inocența, duioșia și, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuși cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din București, osemintele martirului domnitor. Domnița își va căuta alinarea în singurătatea și în liniștea paradisiacă a livezii din prundul Dâmboviției - un loc de grădină, cu flori și stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital și un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Domniței, iar de nu va asculta aceasta și va mișca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic și nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a și întâmplat în 25 decembrie 1989, cu cei din familia Ceaușescu.
Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare
Din toată suferința Domniței nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieți amare și o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu găsești în București o biserică mai elegantă și mai atent împodobită - în ceea ce privește detaliile - ca ea. În fiecare duminică, la aceeași oră, neabătut și spijinit energic în bastonul său cu intarsii de argint, apare epitropul testamentar al bisericii, Constantin Bălăceanu Stolnici. Salutând discret și înclinând ușor capul în semn de prețuire plină de respect, intră pe ușa din dreapta altarului și se așează pe jilțul său pregătit special, pentru a da binețe Domnului și a participa în felul său, tăcut și boieresc, la întreaga coregrafie mistică de dinaintea Sfintelor Daruri. Scaunul din altar este locul lui preferat, locul unde se lasă pătruns de emoția liturgică a rugăciunilor și unde gândurile renunță la goana lor frenetică, pentru a se odihni câteva momente, măcar pentru a admira un cânt sau o icoană a Mântuitorului. Dincolo de gravitatea funcției lui de epitrop și de faptul că e un Brâncovean prin alianță, Constantin Bălăceanu Stolnici vine la Domnița Bălașa cu dragostea și bucuria primei iubiri. Se simte nespus de bine aici și îl încântă fiecare amănunt, chiar dacă ochiul descoperă, când și când, unele mici abateri de la erminia ortodoxă.
Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stolnici tresare ușor, cade o clipă pe gânduri și apoi se miră cu blândețea lui de om subțire și educat, mărturisind că Domnița Bălașa este, în primul rând, o biserică de familie. Dincolo de istoria ei plină de tristeți și evenimente nedorite, e biserica de care se simte legat emoțional. E o biserică vie, contradictorie și greu de descris. O biserică a încercărilor de tot felul, dar și a liniștirii liturgice - biserică de suflet. Altcumva, nu poți să-i găsești niciun cusur. La ea, totul e potrivit și pe măsură. E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenumărate elemente occidentale - în special vitraliile comandate în Germania, cu stemele Brâncovenilor și ale Țării Românești. Mai sunt și micile ancadramente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu ortodoxia tradițională, dar ce mai contează? Domnița Bălașa e foarte bizantină în fibra ei lăuntrică, în respirația icoanelor și în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureștiul nu găsești o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu întâmplător, pe aici au trecut mari conducători de cor și mari compozitori de muzică bisericească. Aici a fost corul "Carmen" și tot aici au cântat cei mai mari cântăreți de la Opera Română. Dimpreună cu frumosul și acustica excepțională a locului, tradiția a impus ca la Domnița Bălașa să se promoveze liturghia somptuoasă și mai puțin predica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost niciodată predicatori mari. Au fost însă liturghisitori aleși pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni și a făcut ca Domnița Bălașa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar. Nu întâmplător, în perioada interbelică, marile familii boierești ale Bucureștiului își făceau nunțile și botezurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălașa nu s-a săvârșit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălașa a fost și va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei și a fastului aristocratic. Chiar și acum e coadă pe lista de așteptare la ceremoniile de nuntă. Chiar și acum, biserica Domniței e considerată o alegere de bun gust și de rafinament. Fără să știe prea multă istorie, noua protipendadă bucureșteană se include în această tradiție nobiliară și de bonton a bisericii; tradiție explicabilă măcar prin faptul că Bălașa nu a fost niciodată parohie, ci un discret paraclis patriarhal, preferat deloc întâmplător de mai marii Bisericii noastre: Iustinian și Teoctist - iubitori de liniște, de frumos, de discrete sonorități psaltice.
Părul lung și alb, de monah ortodox, al Monseniorului Ghika
În orice anotimp și moment al zilei, la Domnița Bălașa e mereu liniște și lume aleasă - lume care știe să păstreze cum trebuie rânduiala și buna cuviință a sfântului lăcaș. Refugiat pe scaunul lui de epitrop testamentar, Constantin Bălăcenu Stolnici surâde mulțumit de eleganța și frumosul oamenilor veniți din toate colțurile Bucureștiului. Privește în jur prin nelipsiții lui ochelari cu lănțișor de argint, oftează ușor și își sprijină o clipă bărbia pe degetele lui reunite nostalgic într-un gest de aducere aminte, parcă retrăind vremurile când părinții îl ridicau în brațe să poată săruta icoanele din fața altarului, iar Monseniorul Ghika îl mângâia pe creștet vorbindu-i despre Dumnezeu, cum numai el putea să vorbească - simplu, interiorizat și blând, fără a încerca vreo clipă să supere sau să facă tulburări prozelitiste. Același Vladimir Ghika, pe care Bălăceanu Stolnici l-a avut mentor în copilărie și apoi îl va reîntâlni ca student, prin 1950, înainte de arestare, așa cum mergea pe cheiul Dâmboviței, cu barba albă și părul său lung, de bătrân monah ortodox; extrem de slab și de spiritualizat, încât aveai impresia mereu că vântul stă să-l doboare dintr-o clipă în alta. Un Sfânt, fără doar și poate, și un creștin curajos, care cuteza să spună serios, fără a se gândi nicio clipă că face doar un banal joc de cuvinte: "Am devenit catolic, pentru a fi un bun ortodox".
Monseniorul venea des la biserica din coasta Tribunalului. Îi plăcea mult Domnița Bălașa, admirându-i sfiala, lipsa de ostentație, micile concesii ecleziologice și amestecul aparte de ornamente gotice cu erminia bizantină, în fața unui iconostas plin de icoane și motive florale românești. Se simțea bine și împăcat sufletește în această biserică, de parcă Domnița Bălașa i-ar fi șoptit pe scurt și cu alte cuvinte chiar istoria încercărilor ce aveau să-l aștepte nu peste mult timp: arestarea, prigoana și despărțirea de lucrurile lui cele mai dragi: crucea, reverenda și Biblia cea sfântă. Ca și viața lui de ascet și misionar creștin, biserica Bălașa a avut numeroase piedici și poticneli, fiind dărâmată și refăcută de mai multe ori - fie din pricina marelui cutremur de la 1838, fie prin putrezirea patului de stejar de la fundația clădirii. Ca și întâmplările din viața Monseniorului, biserica s-a năruit de mai multe ori, la fiecare nouă refacere întâmplându-se mereu ceva important și plin de durere - o epidemie de holeră, o inundație catastrofală. Nici măcar Domnița nu s-a bucurat deplin de ridicarea bisericii, așa cum o știm cu toții astăzi. Asemenea legendei meșterului Manole, s-a prăpădit înainte de închiderea și zugrăvirea cupolei, grăbindu-se spre lumi mai bune și lăsând continuarea lucrării, Saftei Brâncoveanu și urmașilor care vor fi iubit ca ea în egală măsură: liniștea și frumosul.
Ca într-o oglindire tainică și ciudată, destinul Bălașei îl va fi premers pe cel al Monseniorului - prin renunțarea la avere și, mai ales, prin mila fără măsură arătată celor bolnavi, săraci și singuri. Amândoi au avut vocația apostolatului și a sacrificiului de sine. Amândoi au plecat din această viață, acceptând durerile și nedreptatea în felul lor demn și creștinește, ca niște martiri. Constantin Bălăceanu Stolnici privește cu anume regret icoana Sfinților Brâncoveni din fața altarului și oftează, știind prea bine că suferința martirică a domnitorului s-a împlinit și prin marile femei Brâncovene, Bălașa și Marica - două Sfinte, obligate să retrăiască mereu oroarea morții celor dragi, fără să poată părăsi vreo clipă temnița propriilor însingurări și gânduri apăsătoare. Va veni cu siguranță o vreme când femeile Brâncovene vor fi puse la loc de cinste. Loc de aducere aminte și de închinare, cum se cuvine cu toate femeile mironosițe - singurele care nu l-au părăsit pe Hristos ridicat pe Cruce. Singurele care i-au udat sfintele picioare cu lacrimile lor.
Din scaunul lui de epitrop testamentar, bătrânul descendent al familiei Brâncoveanu caută să nu piardă niciun moment important al Liturghiei. Când și când, își face adânc și ceremonios semnul crucii, ridică privirea spre marea frescă a Maicii Domnului din cupola altarului și surâde plin de încredere. Nimic nu rămâne fără plată. Există o dreptate, care, după un timp sau altul, vine în chip negreșit și răsplătește pe cel răbdător, cu bună credință. Dacă Monseniorul Ghika e deja propus pentru beatificare, de noul Papă, Domnița Bălașa, dimpreună cu mama ei, își va găsi cândva loc în icoana familiei Sfinților Brâncoveni, cu toate onorurile și canonizarea datorate celor martirizați prin îndelunga lor suferință.
La 90 de ani, Constantin Bălăceanu Stolnici privește senin viitorul, amintindu-și de cuvintele Nunțiului Apostolic, episcopul Périsset, care spunea că singura nădejde de reînviere spirituală a Apusului a mai rămas doar ortodoxia. Repetă cuvintele memorabile ale episcopului, tot mai convins că, indiferent cât de greu va fi și oricât de multe crize economice vor veni peste noi, ortodoxia va birui până la urmă, iar biserica Bălașa, cu întreaga lui lucrare de epitrop, nu se va pierde niciodată.
*
Așa cum stă, înconjurată de blocuri cenușii, biserica Bălașa e apărată din toată părțile. Pe soclul dăltuit de marele Karl Storck, Domnița stă și veghează, întregind în felul ei tăcut, paza. E suficient să o privești, ca să-ți dai seama că nimic nu o va schimba din hotărârea ei. În minuția și adaosul lor estet, detaliile îi arată stirpea nobilă și aleasă - de la paftaua ce-i închide ferm și elegant mijlocul, până la buclele ce se revarsă domol de sub ișlicul de sobol împodobit cu diamante și panaș de pene fine. Discrete și puse parcă anume să nu fie văzute de prima dată, stau rânduite jur împrejurul gâtului șiragurile de mărgăritare și, peste ele, o cruce mare, apăsătoare, grea. Este crucea suferinței, ce nu o va părăsi nicio clipă. O cruce cosmică, plenară și, întru final, aducătoare de liniște, de sfântă și binecuvântată odihnă. Crucea Biruinței și a Învierii lui Hristos, pe lângă care, uneori, mulți oameni trec fără să I se închine. Din spate, Domnița îi privește tăcut și mustrător. Îi privește ca orice urmaș direct al Brâncovenilor - om puternic și neclintit, ce va fi biruit, deopotrivă, și teama în fața morții, și slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Domnița Bălașa
(n. 1693 - d. 1752)
A șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu și a doamnei Marica. A fost căsătorită cu Manolache Lambrino Rangabe, un grec din Constantinopol. În martie 1714, în timp ce familia era arestată la București, Domnița se afla împreună cu soțul ei la Constantinopol, pentru a o peți pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său, Radu. De sărbătoarea Paștilor, după slujba pe care o ascultase la Patriarhia Ecumenică, a fost arestată și închisă în închisoarea femeilor Ceauș Emini de la Edicul, unde a fost bătută pentru a mărturisi unde se găsesc averile familiei. Tot acolo vor fi închise mama și cumnata ei, Anica, împreună cu fiul acesteia, de doar câteva luni, iar soțul, în închisoarea debitorilor sultanului. După ce, la 15 august, tatăl și frații ei au fost decapitați, Domnița Bălașa, împreună cu doamna Marica și cumnata ei, au fost declarate roabe și internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reușit să se afle unde sunt ascunse averile, cele trei femei au fost închise la Bostangi Bașa, unde au stat timp de șapte luni. Au reușit să scape, după ce au fost răscumpărate cu o mare sumă de bani, luați cu o dobândă de 30% de la negustorii greci, dar marele vizir, la cererea noului domn al Țării Românești, Ștefan Cantacuzino, a hotărât surghiunirea lor pe țărmul Mării Negre, în Caucaz.
În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în fața trupelor imperiale ruse, la Petrovaradin, în 5 august 1716, femeile din familia Brâncoveanu au fost eliberate, permițându-li-se întoarcerea în țară, unde Doamna Marica a construit biserica "Sfântul Nicolae dintr-o zi", iar Domnița Bălașa a ridicat un lăcaș în memoria rudelor ucise la Constantinopol. În 1750, zidește alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaș, în stilul tradițional al bisericilor muntene, suficient de mare și de încăpător pentru mulți credincioși, cu hramul Înălțarea Domnului. În jurul bisericii va înființa o școală și un azil de bătrâni căruia, neavând copii, îi va lăsa toată averea sa, cu toate actele de danie și un cumplit blestem de întărire.