Domnița Bălașa - prințesa marilor pătimiri brâncovene

Sorin Preda
Viața ei a fost mereu o rană deschisă și desti­nul, un lung blestem. A trăit mari dureri și a trecut prin umilințe greu de închipuit, pen­tru ca într-un târziu, descoperind iertarea și mila creș­tină, să dăruiască oamenilor un spital, o școală și cea mai frumoasă biserică din Bucu­rești: Domnița Bă­lașa.

Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brân­coveanu, Domnița Bă­lașa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blo­curi cernite. Stă și își spune povestea mistui­toa­relor ei tristeți - tăcută și împietrită de durere.
Dârză ca toți cei din nea­mul Brâncovenilor, Bălașa con­tinuă să ne privească de la înălțimea so­clu­lui ridicat de Karl Storck, sin­gu­rul pămân­tean în stare să-i sur­prindă re­semnarea princiară a ochi­lor ei adânci și nostalgici, de om năs­cut parcă anume să sufere toată viața. Om demn și integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu și teama, și slăbi­ciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.

Paștele însângerat

Rar întâlnești o poveste mai amară și mai plină de ciudățenii ca cea a Bălașei. Ceva s-a arătat a fi împo­triva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinți, când nu avea nici 15 ani; poate insistența fami­liei de a pleca, încărcată cu giuvaere și bani mulți la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-amin­te au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopți la rând; nici că la nunta Bălașei a fost adus un cocoș fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă și a început a cânta "cucuriguuuu", fără să știe că asta însemna ghinion și piază rea asupra familiei și a celor prezenți. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Con­stantin Brâncoveanu, Stan­ca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanțuri, pe drumul spre Stam­bul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucu­rești, intra în Palatul Dom­nesc, cu eșarfa neagră a mor­ții în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu și a fa­miliei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putință.

*

Așa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviței, biserica Domnița Bălașa e frumoasă și plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păs­toasă și bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare și apune zi de zi. Nimic nu trans­pare din drama Domniței, care se afla la Stambul, fără să știe că tatăl și frații ei erau la doar câteva străzi distanță, torturați și uciși unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei și a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare și fără de sfârșit.
A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanțuri la picioare, în Ceauș Emini, temnița femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni și juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniței; uluiala și neputința de a înțelege coșmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeași celulă și mama ei, Doamna Ma­rica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, așa cum va afla întrea­ga oroare a decapitării fraților și a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului și apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domnița va mai trăi o ultimă umilință - aceea de a vedea pe fereastra temniței, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli și râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambu­lului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucu­rești, dar fără ca liniștea să mai coboare vreodată asu­pra ei. Răul fusese deja făcut. Domnița Bălașa pierduse tot ce putea fi mai de preț pentru ea: iubirea, inocența, duioșia și, mai ales, încrederea în oa­meni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renu­mele fa­miliei, nici faptul că mama ei va reuși cu mult zbucium să îngroape în prid­vorul bisericii "Sf Gheor­ghe cel Nou", din București, ose­mintele martirului domni­tor. Domnița își va căuta ali­na­rea în singurătatea și în li­niș­tea paradisiacă a li­vezii din prun­dul Dâm­boviției - un loc de gră­dină, cu flori și stupi forfo­tind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital și un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Bles­tem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidu­rile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Dom­niței, iar de nu va asculta aceasta și va mișca din locul ei mă­car o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grab­nic și nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a și întâmplat în 25 decem­brie 1989, cu cei din familia Cea­u­șescu.

Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare

Din toată suferința Dom­niței nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieți amare și o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu gă­sești în București o biserică mai elegantă și mai atent îm­podobită - în ceea ce privește detaliile - ca ea. În fiecare duminică, la aceeași oră, neabătut și spijinit ener­gic în bastonul său cu intar­sii de argint, apare epitropul testamentar al bisericii, Con­stantin Bălăceanu Stol­nici. Salutând discret și în­cli­nând ușor capul în semn de prețuire plină de respect, intră pe ușa din dreapta altarului și se așează pe jilțul său pregătit special, pentru a da binețe Domnului și a participa în felul său, tăcut și boieresc, la întreaga core­grafie mistică de dinaintea Sfintelor Daruri. Scaunul din altar este locul lui preferat, locul unde se lasă pă­truns de emoția liturgică a rugăciunilor și unde gân­du­rile renunță la goana lor frenetică, pentru a se odihni câteva momente, măcar pentru a admira un cânt sau o icoană a Mântuitorului. Dincolo de gravitatea funcției lui de epitrop și de faptul că e un Brâncovean prin alian­­ță, Constantin Bălăceanu Stolnici vine la Domnița Bălașa cu dragostea și bucuria primei iu­biri. Se simte nespus de bine aici și îl încântă fiecare amănunt, chiar dacă ochiul descoperă, când și când, unele mici aba­teri de la erminia ortodoxă.
Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stol­nici tresare ușor, cade o clipă pe gânduri și apoi se miră cu blân­dețea lui de om sub­țire și educat, mărtu­risind că Domnița Bălașa este, în primul rând, o biserică de familie. Dincolo de istoria ei plină de tris­teți și eve­nimente nedorite, e biserica de care se sim­te legat emoțional. E o biserică vie, contra­dic­torie și greu de descris. O biserică a încer­cărilor de tot felul, dar și a liniștirii liturgice - bise­rică de suflet. Altcumva, nu poți să-i găsești niciun cusur. La ea, totul e potrivit și pe măsură. E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenu­mărate ele­mente occidentale - în special vitraliile coman­date în Ger­ma­nia, cu ste­mele Brân­cove­nilor și ale Țării Românești. Mai sunt și micile ancadra­mente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu orto­doxia tradițională, dar ce mai contează? Domnița Bălașa e foarte bizan­tină în fibra ei lăuntrică, în respirația icoanelor și în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureștiul nu găsești o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu în­tâmplă­tor, pe aici au trecut mari conducă­tori de cor și mari compozitori de muzică biseri­cească. Aici a fost corul "Carmen" și tot aici au cântat cei mai mari cântăreți de la Opera Ro­mână. Dimpreună cu fru­mosul și acustica excep­țională a locului, tradiția a im­pus ca la Domnița Bălașa să se promo­veze liturghia somptuoasă și mai puțin pre­dica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost nicio­dată predicatori mari. Au fost însă litur­ghisi­tori aleși pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni și a făcut ca Dom­nița Bălașa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar. Nu în­tâmplător, în perioada interbe­lică, marile familii boie­rești ale Bucu­reștiului își făceau nunțile și bote­zurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălașa nu s-a săvârșit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălașa a fost și va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei și a fastului aristo­cra­tic. Chiar și acum e coadă pe lista de așteptare la ce­re­moniile de nuntă. Chiar și acum, bi­serica Domniței e considerată o ale­gere de bun gust și de rafinament. Fără să știe prea multă istorie, noua pro­tipendadă bucureș­teană se inclu­de în această tradiție no­biliară și de bonton a bise­ricii; tradiție explicabilă măcar prin faptul că Bălașa nu a fost niciodată parohie, ci un discret para­clis patriar­hal, preferat deloc întâm­plător de mai marii Bisericii noas­tre: Iustinian și Teoc­tist - iubitori de li­niște, de frumos, de discrete sono­rități psaltice.

Părul lung și alb, de monah ortodox, al Monseniorului Ghika

În orice anotimp și moment al zilei, la Domnița Bă­lașa e mereu liniște și lume aleasă - lume care știe să păstreze cum trebuie rânduiala și buna cuviință a sfân­tului lăcaș. Refugiat pe scaunul lui de epitrop testa­men­tar, Constantin Bălăcenu Stolnici surâde mulțumit de eleganța și frumosul oamenilor veniți din toate colțurile Bucureștiului. Privește în jur prin nelipsiții lui ochelari cu lănțișor de argint, oftează ușor și își sprijină o clipă bărbia pe degetele lui reunite nostalgic într-un gest de aducere aminte, parcă retrăind vremurile când părinții îl ridicau în brațe să poată săruta icoanele din fața alta­rului, iar Monseniorul Ghika îl mângâia pe creștet vor­bindu-i despre Dumnezeu, cum numai el putea să vor­bească - simplu, interiorizat și blând, fără a încerca vreo clipă să supere sau să facă tulburări pro­zelitiste. Același Vladimir Ghika, pe care Bălăceanu Stol­nici l-a avut mentor în copilă­rie și apoi îl va reîntâlni ca student, prin 1950, înainte de ares­tare, așa cum mergea pe cheiul Dâmboviței, cu barba albă și părul său lung, de bătrân mo­nah orto­dox; extrem de slab și de spiritualizat, încât aveai impresia me­reu că vântul stă să-l do­boa­re dintr-o clipă în alta. Un Sfânt, fără doar și poate, și un creș­tin curajos, care cuteza să spună serios, fără a se gândi nicio cli­pă că face doar un banal joc de cuvinte: "Am devenit ca­tolic, pentru a fi un bun ortodox".
Monseniorul venea des la biserica din coasta Tri­bu­nalului. Îi plăcea mult Domnița Bălașa, admirându-i sfiala, lipsa de ostentație, micile concesii ecleziologice și amestecul aparte de ornamente gotice cu erminia bizantină, în fața unui iconostas plin de icoane și mo­tive florale românești. Se simțea bine și împăcat sufle­tește în această biserică, de parcă Domnița Bălașa i-ar fi șoptit pe scurt și cu alte cuvinte chiar istoria încer­cărilor ce aveau să-l aștepte nu peste mult timp: aresta­rea, prigoana și despărțirea de lucrurile lui cele mai dragi: crucea, reverenda și Biblia cea sfântă. Ca și viața lui de ascet și misionar creștin, biserica Bălașa a avut numeroase piedici și poticneli, fiind dărâmată și refă­cută de mai multe ori - fie din pricina marelui cutremur de la 1838, fie prin putrezirea patului de stejar de la fundația clădirii. Ca și întâmplările din viața Monse­niorului, biserica s-a năruit de mai multe ori, la fiecare nouă refacere întâm­plându-se mereu ceva impor­tant și plin de durere - o epi­demie de holeră, o inundație catastrofală. Nici măcar Dom­nița nu s-a bucurat deplin de ridicarea bisericii, așa cum o știm cu toții astăzi. Asemenea legendei meșterului Manole, s-a prăpădit înainte de închi­derea și zugrăvirea cupolei, gră­bindu-se spre lumi mai bu­ne și lăsând continuarea lu­cră­rii, Saftei Brâncoveanu și ur­mașilor care vor fi iubit ca ea în egală mă­sură: liniștea și frumosul.
Ca într-o oglindire tainică și ciudată, destinul Bălașei îl va fi premers pe cel al Mon­seniorului - prin renunțarea la avere și, mai ales, prin mila fără măsură arătată celor bol­navi, săraci și singuri. Amân­doi au avut vocația apos­tola­tului și a sacrificiului de sine. Amândoi au plecat din această viață, acceptând durerile și nedrep­tatea în felul lor demn și creștinește, ca niște martiri. Constantin Bălăceanu Stolnici privește cu anume re­gret icoana Sfinților Brâncoveni din fața altarului și oftează, știind prea bine că suferința martirică a dom­ni­­torului s-a împlinit și prin marile femei Brâncovene, Bălașa și Marica - două Sfinte, obligate să retrăiască mereu oroarea morții celor dragi, fără să poată părăsi vreo clipă temnița propriilor însingurări și gânduri apă­sătoare. Va veni cu siguranță o vre­me când femeile Brâncovene vor fi puse la loc de cinste. Loc de adu­ce­re amin­te și de închinare, cum se cuvine cu toate femeile mironosițe - singurele care nu l-au părăsit pe Hris­tos ridicat pe Cruce. Singurele care i-au udat sfin­tele picioare cu lacrimile lor.
Din scaunul lui de epitrop testa­men­tar, bătrânul descendent al fami­liei Brâncoveanu caută să nu piardă niciun moment important al Litur­ghiei. Când și când, își face adânc și ceremonios semnul crucii, ridică pri­virea spre marea frescă a Maicii Dom­­nului din cupola altarului și su­râde plin de încredere. Nimic nu ră­mâne fără plată. Există o dreptate, care, după un timp sau altul, vine în chip negreșit și răsplătește pe cel răb­­dător, cu bună credință. Dacă Mon­­seniorul Ghika e deja propus pen­tru beatificare, de noul Papă, Dom­nița Bălașa, dimpreună cu ma­ma ei, își va găsi cândva loc în icoa­na fa­miliei Sfinților Brâncoveni, cu toate onoru­rile și canonizarea da­to­rate celor mar­tirizați prin îndelunga lor suferință.
La 90 de ani, Constantin Bălă­cea­­nu Stolnici privește senin viito­rul, amintindu-și de cuvintele Nun­țiu­lui Apostolic, episcopul Périsset, care spunea că singura nădejde de reîn­viere spirituală a Apusului a mai ră­mas doar ortodoxia. Repetă cuvin­tele memorabile ale episcopului, tot mai convins că, indife­rent cât de greu va fi și oricât de multe crize eco­nomice vor veni peste noi, ortodoxia va birui până la urmă, iar biserica Bă­lașa, cu întreaga lui lucrare de epitrop, nu se va pierde niciodată.

*

Așa cum stă, înconjurată de blocuri cenușii, bise­rica Bălașa e apărată din toată părțile. Pe soclul dăltuit de marele Karl Storck, Domnița stă și veghează, între­gind în felul ei tăcut, paza. E suficient să o privești, ca să-ți dai seama că nimic nu o va schimba din hotărârea ei. În minuția și adaosul lor estet, detaliile îi arată stir­pea nobilă și aleasă - de la paftaua ce-i închide ferm și elegant mijlocul, până la buclele ce se revarsă domol de sub ișlicul de sobol împodobit cu diamante și panaș de pene fine. Discrete și puse parcă anume să nu fie văzute de prima dată, stau rânduite jur împrejurul gâ­tului șiragurile de mărgăritare și, peste ele, o cruce mare, apăsătoare, grea. Este crucea suferinței, ce nu o va părăsi nicio clipă. O cruce cosmică, ple­nară și, întru final, adu­cătoare de liniște, de sfântă și binecu­vântată odihnă. Cru­cea Biruinței și a În­vierii lui Hristos, pe lângă care, uneori, mulți oameni trec fără să I se închine. Din spate, Domnița îi pri­vește tăcut și mus­tră­tor. Îi privește ca orice urmaș direct al Brân­covenilor - om pu­ternic și neclin­tit, ce va fi biruit, deopo­trivă, și teama în fața morții, și slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.


Domnița Bălașa
(n. 1693 - d. 1752)


A șasea fiică a domnitorului Con­stantin Brâncoveanu și a doamnei Ma­rica. A fost căsătorită cu Ma­nolache Lam­brino Ran­gabe, un grec din Con­stan­tinopol. În martie 1714, în timp ce familia era arestată la Bucu­rești, Dom­nița se afla împreună cu soțul ei la Con­stan­tinopol, pentru a o peți pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său, Radu. De sărbă­toarea Paștilor, după sluj­ba pe care o ascul­tase la Patriarhia Ecu­me­nică, a fost arestată și închisă în închisoarea fe­meilor Ceauș Emini de la Edicul, unde a fost bătută pentru a măr­turisi unde se găsesc averile fami­liei. Tot acolo vor fi închise mama și cum­na­ta ei, Anica, împreună cu fiul aces­teia, de doar câteva luni, iar soțul, în în­chi­soarea de­bitorilor sultanului. Du­pă ce, la 15 au­gust, tatăl și frații ei au fost de­capitați, Domnița Bălașa, împre­ună cu doamna Marica și cumnata ei, au fost declarate roabe și internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reu­șit să se afle unde sunt ascunse averile, cele trei femei au fost închise la Bos­tangi Bașa, unde au stat timp de șapte luni. Au reu­șit să sca­pe, după ce au fost răscum­părate cu o mare sumă de bani, luați cu o dobândă de 30% de la negus­torii greci, dar mare­le vizir, la cererea noului domn al Țării Românești, Ștefan Canta­cu­zino, a hotă­rât surghiunirea lor pe țărmul Mării Negre, în Caucaz.
În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în fața trupelor imperiale ruse, la Petrovaradin, în 5 august 1716, femeile din familia Brâncoveanu au fost eliberate, permițându-li-se întoarcerea în țară, unde Doam­na Ma­rica a construit biserica "Sfântul Nicolae dintr-o zi", iar Domnița Bălașa a ridicat un lăcaș în me­moria rudelor ucise la Constantinopol. În 1750, zidește alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaș, în stilul tradițional al bisericilor muntene, suficient de mare și de încăpător pentru mulți credincioși, cu hramul Înăl­țarea Domnului. În jurul bisericii va în­ființa o școală și un azil de bătrâni căruia, neavând copii, îi va lăsa toată averea sa, cu toate actele de danie și un cumplit blestem de întărire.