Recent, Guvernul Ponta și-a asumat răspunderea pentru Legea Retrocedărilor. Asumată din dorința de a grăbi rezolvarea cazurilor de abuzuri săvârșite de toate guvernările postdecembriste, Guvernul, susținut de Parlament, dorește readucerea în fondul public a peste 120.000 de imobile retrocedate ilegal, în ultimii 20 de ani. Acțiunea este binevenită, mai cu seamă că în fostele țări comuniste nu s-au făcut retrocedări decât în mică măsură și în mod selectiv. Restitutio in integrum, principiul promovat în România de țărăniști, prin nefericita "Lege Lupu", s-a dovedit catastrofal pentru avuția publică și pentru români, în general. Un reputat specialist în drept privat, avocatul Ioan Sabău Pop, profesor la Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureș, membru al Curții Internaționale de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Industrie și Comerț a României, ne oferă un tablou terifiant al actualității.
"Legea nr. 247 este o lege de trădare națională asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu"
- Ați vorbit recent despre "complicități și trădări", cu referire la retrocedările de proprietăți din Transilvania și nu numai de acolo. Cât de grele sunt aceste vinovății și cui le datorăm de fapt?
- Am spus, poate, până la obsesie, că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că suntem prinși în păienjenișul jocurilor de interese din lumea contemporană, fără să știm. Nu, toate se întâmplă cu participarea noastră efectivă și angelic de inconștientă. Ce facem acum nu mai putem schimba. Sunt o persoană cu predispoziție spre ordinea legală, în care autoritățile să intervină cu reacții limpezi și de efect. Vedem însă o totală lipsă de reacție a celor pe care-i plătim ca să ne reprezinte; ele, autoritățile, la toate nivelele și rangurile, par a fi intimidate, sufocate, chiar depășite de evenimente, într-o tranziție nesfârșită. Este și instituția proprietății sub aceste nereguli. Privind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, autoritățile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990, s-au promulgat legi de restituire a proprietății, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpretare și aplicare absolut aberant, cu portițe deschise pentru a sufoca omul obișnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruță și o suprafață mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat satisfacții exagerate foștilor mari proprietari, unora pe bază de documentații contrafăcute ingenios, în laboratoare de specialitate. Numesc cazul marilor proprietăți latifundiare istorice, ce au aparținut grofilor și conților unguri, plecați pe alte meleaguri, care au mai fost o dată rezolvate, prin anii 1920. Statul român a închis, în acei ani, contenciosul cu acești grofi și conți, plătind în coroane de aur, în 1928, echivalentul a 3,2 tone de aur, prin Fondul agrar de la Bâle - Franța. Au trecut deceniile și, în anul de grație 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare națională, asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu. Este o lege care nu ține seamă de lucrurile și realitățile din România, deoarece a dat "liber la pește", a dezăgăzuit totul, fără opreliști. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietății din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, dinainte de Răscoala lui Horea, readucând și reașezând rânduieli feudale, din care românii erau excluși! Fruntașii noștri, în special parlamentarii care, în majoritatea lor, sunt amatori și ignoranți, precum și guvernanții, cu toții spun mereu că "nu avem legislație"... Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislație, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri complicate și descurajatoare pentru cei de bun simț și fără bani.
- Ce s-a întâmplat, concret, în privința retrocedărilor, în România ultimilor 23 de ani?
- În România post-revoluționară s-a pornit intenționat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Roman. Prima lege a fondului funciar și Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor autohtoni. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită "Legea Lupu". Aplicarea acestei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechilibre majore de mediu. Amintesc și Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imobilele din România, vorbesc de cele reprezentative. Pentru fiecare dintre aceste palate răsare câte un stăpân, dacă nu, îl inventăm noi și, cu scuzele de rigoare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit; luăm de la el lecții de jovialitate, cum s-a întâmplat în cazul Castelului Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna cu îmbărbătare, proprietarul regăsit pe alt continent! S-au înghesuit, în frunte cu un ministru al Culturii, Iorgulescu, să-i atingă mâna (bine că nu i-au sărutat-o) acestui nou proprietar, care nu înțelegea bine ce i se întâmplă... Ce i-a păsat domnului ministru? Doar nu a dat ce era al lui... Ca să rezum, atunci când s-au inițiat legi sau alte reglementări, în mintea "gânditorilor" erau avute în vedere situații particulare, adică ce anume concret va rezolva legea, pe cine va favoriza. O inepție, o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituțională. Efectul în lanț s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliți, iar instituția proprietății s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinși noi, ceilalți.
"În Ungaria vecină și prietenă sunt peste 200.000 de proprietăți aparținând românilor, din care nu s-a retrocedat nici măcar un centimetru pătrat"
- Cum au rezolvat celelalte țări foste comuniste problema retrocedărilor? Bucureștiul a invocat mereu presiunile UE, retrocedările fiind considerate o condiție a aderării.
- În Ungaria vecină și prietenă, sunt peste 200.000 de proprietăți aparținând românilor: statului român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catolice), depozite bancare înghețate în ambele războaie mondiale, persoanelor fizice și familiilor, școlilor confesionale. Cel mai relevant exemplu este averea imensă, evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chiriile și uzufructele), care a aparținut și aparține Fundației "Emanoil Gojdu". S-a întreprins ceva? Nimic! S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pătrat! Ar trebui să se implice efectiv și să facă ceva guvernul României și cultele religioase, în special pentru Fundația "Gojdu". Ca să fim sinceri până la capăt, un gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acțiune tip "suveică", cum spunem noi, juriștii. Anume, faimosul ministru de Externe din 2007, Mihai Răzvan Ungureanu (MRU), a emis o ordonanță de creare a unei noi fundații maghiaro-române "Emanoil Gojdu", încălcând flagrant dispozițiile de ultimă voință ale generosului fondator, în privința averii sale private. Domnul MRU a făcut o naționalizare indirectă, în favoarea Ungariei. Noroc că planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceasta ar fi însemnat pierderea patrimoniului fundației, printr-o schemă de funcționare ridicolă. A fost rolul presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii care au respins ordonanța. Alături de personalități erudite, am avut și eu o modestă și discretă contribuție. Situația retrocedărilor este la fel și în alte țări; bunăoară, Cehoslovacia avea problema sudeților (germani), Polonia, problema germanilor alungați din Silezia Superioară până la Danzig (azi Gdansk), Slovacia, după desprindere, problema comunității ungurilor (peste 30%, în zona Kosice și Bratislava). Toate aceste țări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit suprafețe de pământ și de pădure puse sub regim juridic exigent, s-au plătit despăgubiri parțiale, s-au oferit opțiuni pentru alegerea unui imobil, dacă erau mai multe. La fel în Bulgaria, unde au fost condiții restrictive și foarte rațional organizate; chiar și Republica Moldova are o legislație mai bună ca a noastră. Niciuna dintre aceste țări nu și-a negat trecutul în mod nihilist; s-a întâmplat, face parte din istorie, timpul nu poate fi dat înapoi.
"Se fac retrocedări în proporții incredibile"
- Ce suprafețe agricole, ce clădiri, ce păduri au fost retrocedate în Harghita și Covasna și de ce este ilegal tot ce s-a întâmplat?
- În Harghita, Covasna și Mureș, dar și în nordul Moldovei și în alte județe transilvane, se fac retrocedări în proporții incredibile. Este vorba de sute de mii de hectare care, pe la autorități administrative și instanțe sunt tratate ca fapte banale, ca și cum ar fi câteva cutii de chibrituri. Se retrocedează tot ce se cere de anumite categorii de "revendicatori". Este cazul fostelor familii de grofi, conți, baroni, husari, csendori etc., pe care poporul român ar fi trebuit să îi uite, după ce și-a pomenit morții uciși de acești criminali și și-a șters lacrimile. După datele pe care le am de la prefecturi, sunt în jur de 200.000 - 230.000 ha de pădure care se revendică, numai din județele Mureș și Harghita. Asta, fără să cuprindem Hațegul, Sălajul, Munții Apuseni, Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Dacă luăm în calcul și restituirile averilor bisericești, statul român a restituit păduri, terenuri agricole și clădiri de importanță majoră, cu o valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro! Este revoltător că documentațiile sunt discutabile și contrafăcute. Se inventează moștenitori și cesionari, se întocmesc ingenios arbori genealogici de la Arpad încoace, dar mai ales se ignoră faptul că problematica acestor proprietăți a fost rezolvată de statul român între anii 1923-1927, în litigii internaționale, unde statul român a fost apărat de Nicolae Titulescu. Practic, urmașii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce statul român a despăgubit după primul război mondial, prin anii 1923-1927, 1931-1933. Din nefericire, arhivele Transilvaniei, cu cărțile funciare, pe care Ungaria a refuzat să le predea României, încălcându-și propriile angajamente, sunt la discreția lor, fiind în Ungaria și la Tribunalul de mare instanță din Paris. Dar e dureros că niciun reprezentant român nu întoarce măcar o filă, zac acolo sute de dosare.
"Își poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că în județul Mureș, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel, cu tot cu casele și locuitorii săi, așa cum a fost în anul 1700?"
- Care este pericolul real al acestor retrocedări?
- Acțiunea de retrocedare este nedreaptă și ipotechează total viitorul economic al României; instaurăm prin legi, pe care le aplicăm de bună voie, inechități istorice pe care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu acte în regulă și hotărâri judecătorești obținute cu generozitate de cei care nici măcar nu se așteptau. Își poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că, în județul Mureș, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel cu tot cu casele și locuitorii săi, așa cum a fost în anul 1700, ca și versanții Jârca și Sălard, în prezent devenite așezări umane?! În Retezat se urmărește restituirea unei suprafețe de peste 10.000 de hectare care, din anul 1926, aparține Academiei Române, ca areal de cercetare. În Cluj, Mureș, Arad, Oradea, importante clădiri publice, care au fost ale statului și sunt spitale, școli cu tradiție, instituții administrative, sunt restituite, apoi închiriate tot de statul român. De exemplu, Liceul "Bolyai Farkas" din Târgu Mureș, preluat în 1918 de România, de la statul ungar, pentru că a fost colegiu reformat, s-a restituit Bisericii Reformate, care nu l-a avut niciodată în posesie! În plus, statul român plătește chirie pentru elevii din liceu, exclusiv maghiari, așa cum s-a cerut, suma de 20.000 euro lunar! Așadar, în timp ce elevii maghiari sunt ținuți cu chirie de statul român într-o clădire a Bisericii Reformate maghiare, elevii din școlile românești restituite sunt mutați în zone marginale, în construcții din PFL. Pentru ei, statul nu-și permite să achite chiria aferentă...
- Un adevărat coșmar! Din vina cui plătește statul chirie pentru o clădire preluată legal, de același stat, în 1918?
- După Diktatul de la Viena, din 1940, Horthy dă două ordonanțe guvernamentale prin care: ? Anulează împroprietăririle și efectele Reformei Statului Român din 1921. ? Anulează tranzacțiile și convențiile de proprietate care au avut loc pentru proprietățile ce au aparținut foștilor mari latifundiari. După război, România dă Legea nr. 260/1944, privind refacerea actelor și arhivelor și îndreptarea abuzurilor, dar care nu este pusă în aplicare din cauza rușilor și, mai târziu, a regimului comunist. Multe din actele de arhivă lipsesc, fiind duse de armata lui Horthy în retragere. Așadar, în mod paradoxal, statul român de azi restituie proprietățile după ordonanțele lui Horthy, potrivnice, bineînțeles, Statului Român! Nimeni, după 1990, nu s-a gândit să le anuleze...