SELECȚIA "FORMULA AS"

Adriana Bittel
Lena Constante, "Evadarea tăcută 3000 de zile singură în în­chi­so­rile din Ro­mâ­nia", pre­fa­ță, ediție și note de Ioa­na Bot, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 366 pag.

În raftul cu memorii car­ce­rale din perioada dejistă, ce­le două cărți ale Lenei Constante, "Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în în­chi­sorile din România" și "Eva­darea imposibilă. Peniten­cia­rul politic de femei Miercu­rea-Ciuc. 1957-1961" sunt pen­tru mine la fel de impre­sio­nante ca Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt și "Închisoarea noastră cea de toate zilele" a lui Ion Ioanid. E bine că asemenea cărți se reeditează. Ele ar trebui să se găsească permanent în librării pentru noile generații de cititori educați în familie să nu ignore trecutul. Oricât de inconfortabilă sufletește ar fi lectura acestor documente istorice și personale, empatia cu supraviețuitorii unor experiențe atroce, chinuiți de semenii lor investiți cu putere discreționară, te învață multe despre natura umană și te obligă să medi­tezi. Să prețuiești altfel libertatea și să percepi cum a fost - și este ori­când posibilă - pierderea ei.
Ignoranța, axarea doar pe plă­cerile frivole ale clipei și pe modele ieftine de succes social degradează mentalul colectiv, din care au fost șterse în deceniile de comunism no­țiunile de onoare și demnitate indi­viduală. Or, memoriile foștilor de­ți­nuți politici ara­tă fără dubiu că toc­mai acestea le-au dat puterea să su­porte infernul, cu cei trei teribili F de care se foloseau torționarii lor: frica, frigul, foamea. Lena Constante, fiică de scriitor și diplomat, era artist plastic, făcuse parte din celebrele echipe etnografice și sociologice ale lui Dimitrie Gusti și avusese simpatii de stânga. În 1945, împreună cu Elena Pătrășcanu, înființează Tea­trul de păpuși și devine prietenă apro­piată și cu soțul acesteia, Lucrețiu Pătrășcanu. Resimțit de Gheorghiu-Dej ca un concurent în Partid, Pătrăș­ca­nu e arestat în 1948, în același lot intrând și toți apro­piații lui. Pro­cesul, cu mărturii incriminatorii false, obținute prin tor­tură, s-a finalizat, cum se știe, cu asa­sinarea lui în 1954. Lena Constante a fost arestată în ianuarie 1950 și după cinci ani de anchetă a fost con­damnată la 12 ani pentru crimă de înaltă trădare și activitate contra­revoluționară. Dintre aceștia, 8 ani a stat în regim de izolare totală, singură în celulă, fiindcă refuzase să dea declarații mincinoase împotriva fos­tului ei prieten. În momentul arestării, Lena avea 41 de ani. A suportat în timpul anchetei chinuri fizice și psihice asupra cărora, cu decență, nu insistă, dar cea mai chinuitoare dintre torturi a fost singurătatea. Car­tea de sertar pe care a simțit nevoia să o scrie la senectute, în anii '80, nu e o răfuială cu nedreptatea ce i-a răpit 12 ani din viață, ci o relatare cinstită și sobră, fără lamentații și victimizare, despre resursele de rezistență ale minții în condiții inumane. O mărturie despre "starea de detenție ca atare" lăsată viitorului, căci contemporanii "nu voiau să se încarce nici măcar cu una dintre amintirile mele" și ceea ce-i puteau oferi era doar mila lor ipocrită. Or, această extraordinară femeie, sensibilă ca orice artistă, aparent fragilă, voia să-și povestească supliciul nu pentru a stârni milă, ci ca o victorie a spiritului antrenat progresiv să evadeze din făptura chinuită: "Neputând trece de partea cealaltă a zidului, trebuia să fug din mine însămi. Să părăsesc tru­pul acesta care nu-mi era decât durere (...). Eva­darea nu este lucru ușor. N-am reușit s-o învăț decât încetul cu încetul". Evadarea tăcută, de-a lungul a mii de ore însemna imaginare, creație. Lena Constante com­pune mental poeme, un roman, piese de teatru, povești pentru copii. Își cons­truiește și mobilează imaginar o casă de vis, inven­tează jocuri ingenioase, desenează. Nu lasă deznă­dej­dea să vină, fiindcă din­colo de corpul care suferă mi­zeria, frigul, foamea, ea crede că există ceva mai înalt cuprinzător: "Eram și eu o părticică din spiritul veșnic și fără margini, plu­tind pretutindeni, dintotdeauna și fără sfârșit și numit de oameni, dintotdeauna și pretutindeni, Dumnezeu. Deci o părticică, oricât de mică ar fi fost, trebuia să fie și ea în mod necesar veșnică. Nici o forță n-o putea îngropa în mormântul meu, împreună cu carnea mea putrezindă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur?". Iar acest spirit îi hrănește speranța, îi dă forță morală și curaj. Învață alfabetul morse și cunoaște solidaritatea prin ziduri cu celelalte deținute, primește și dă cu mari riscuri căldura umană care o ajută să iasă cu mintea întreagă la liman în 1963. Reabilitată în 1968, a avut mulțumirea să-și vadă memoriile tipărite la Paris și în țară, după căderea comunismului. A murit la 96 de ani, în 2005.

Gabriel Andreescu, "Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securi­tății", Edi­tu­ra Polirom (tel. 0232/21.74.40), 298 p.

Mult co­men­tată în presa culturală, noua carte a lui Ga­briel An­dreescu e convingătoare în ideea ei prin­ci­pală, aceea că deconspirarea colaborării cu Securitatea a unor intelectuali de valoare, vehemența acuzelor și linșajul lor mediatic nu se fac prin cercetarea atentă a documentelor și înțelegerea contextualizată a fap­te­lor. Opinia publică, ahtiată de bârfe și dezvăluiri sen­zaționale, cade ușor în plasa incriminării fără nuan­țe, ia de bune informații înșelătoare și le co­men­tea­ză după ureche, fără să-și dea seama că e dirijată din umbră să producă o ceață morală, în care nu mai pot fi distinse victimele de opresori, nici minciunile de adevăruri individuale complicate, nici gradele de vinovăție. Tăvălugul etichetei de "turnător" zdro­bește - uneori postum - reputații, opere, pune sub semnul îndoielii ac­te de curaj. Gabriel Andreescu, fost disident, acti­vist pentru Drepturile Omului, con­ferențiar la S.N.S.P.A., cu o considerabilă activitate publicistică și editorială, a intrat pe terenul minat al Arhivelor Secu­rității cu competența cercetătorului pe cât po­sibil obiectiv, capabil de corelații după un stu­diu sis­te­matic al dosarelor (chiar dacă și aceste dosare livrate la CNSAS au fost triate și "lucrate" în prea­labil, ca să nu mai vorbim de ar­hi­ve încă secrete, la care cerce­tă­torii nu au acces). Citind înde­lung mii de documente, Ga­briel Andreescu a căpătat abili­tatea de a distinge limbajul infor­mato­ru­lui de cel al ofițerului ca­re-i dic­tează sau relatează spu­sele, să recunoască "declarațiile tipice ale muncii de rețea, independente de faptele descrise" și să ana­li­zeze cu prudență semnificațiile, co­roborate cu con­textul perioadei și cu alte surse. Așa i s-au re­levat distorsiunile puse în circulație, dar și di­ferența de măsură cu care au fost judecate public anu­mite per­sonalități. În primul rând, încă din pre­față, cer­cetătorul reiterează anomalia că și CNSAS, și presa și-au orien­tat acuzațiile spre victime ale apa­ratului de repre­siune și nu spre ofițerii responsabili cu poliția politică, ale căror nume figurează în dosare și care foloseau șan­tajul, amenințarea, condiționări de realizare pro­fe­sio­nală etc. pentru a-și recruta infor­ma­torii. Apoi, ar vrea să pună capăt polarizărilor sim­plificatoare erou-laș, curat-vinovat, victorios-înfrânt și să se aibă în vedere, cu empatie, complexitatea ome­nească a comporta­men­telor în sistemul dicta­torial. Cazurile cercetate sunt ale lui Adrian Marino, Constantin Noi­ca, Nicolae Balo­tă, Al. Paleologu, Mih­nea Berindei, Mihai Botez, Va­sile Vetișanu, Nicolae Breban. Per­sonalități cu mo­tivații și stra­tegii diferite, pe care Gabriel Andreescu nu-și propune nici să le disculpe, nici să le blameze, ci să le integreze într-un tablou mai larg al rapor­tu­rilor dintre oameni și insti­tu­țiile co­muniste de supra­veghere și tero­ri­zare. Un tablou cu multe și subtile nuanțe, din care filtrul alb-negru pierde tocmai po­sibilele ma­nipulări ale nemuritoarei Securități altfel coafate, și duce la concluzii nedrepte. Un exemplu în acest sens e N. Balotă, trecut în topul "celor mai odi­oși și activi colaboratori ai Securității", deși la o cer­ce­tare atentă, în dosarul cărturarului, fost deținut poli­tic, nu exista un angajament, iar notele infor­mative scri­se de ofițeri pe baza unor discuții cu el sunt du­bioase. "Materialele existente vorbesc despre un in­formator benign și o colaborare formală. Balotă a ac­ceptat acest tip de ambiguitate morală în schim­bul posibilității de a călători și lucra în străinătate. Și-a împlinit destinul cultural printr-un compromis". Com­parându-l cu Al. Paleologu, pe care opinia pu­blică l-a admirat pentru că și-a recu­noscut din 1990 colaborarea cu Securitatea și, sedusă de farmecul real al omului, l-a absolvit de orice vină - Gabriel An­dreescu găsește în dosare note informative (plătite!) semnate de autorul "Bunului simț ca paradox" mult mai compromițătoare decât cele ale lui Balotă. Tot din punctul de vedere al parti-pris-urilor și al influen­țării opiniei publice sunt tra­tate comparativ și cazu­rile Marino/Noica, dar și cele de discreditare a unor ex­cepționali opozanți ai regi­mu­lui Ceaușescu, pre­cum Mihnea Berindei și Mihai Bo­tez - pe care G. An­dreescu le demontează cu dovezi, corectând in­ter­pretări abuzive și nedrepte. Fiindcă manipularea arhivelor duce la distorsionarea întregului sistem de interpretare a trecutului, rostul declarat al cărții pe care v-o recomand e să înarmeze cititorul cu vigilență față de deconspirări. Căci, "deși sunt atâtea referiri la tre­­cut, consecințele se repercu­tea­ză asupra pre­zen­tului: societatea noastră nu-și va pu­tea construi o viață decentă din confuzie și nedreptate".

Diane Ducret, "Femeile dictatorilor", traducere și note de Doina Jela Despois, Edi­tura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 352 p.

Dictatorii și-au construit întotdeauna o imagine de salvatori ai patriei pe care ajung să o stăpânească, de părinți iubitori, dar necruțători, care, "pentru bunăsta­rea și fericirea poporului", impun cu forța o cale de ur­mat cu orice sacrificii, în numele unui viitor ("lu­mi­nos", normal), pe care ceilalți nu-l văd. Ei se vor "fa­ruri călăuzitoare", ajung să se creadă produse ge­nia­le ale propriei etnii, constrânse să se supună voinței lor au­toritare. În perioade de criză, pro­paganda face să fie văzuți și adulați ca "mântui­tori" pentru propria co­lectivitate sau, când e vorba de ide­ologii ecu­menice, pentru lumea în an­samblu. O astfel de imagine vor să-și facă deți­nătorii puterii ab­solute, așa vor ei să intre - și să ră­mâ­nă - în Istorie. Existența ome­neas­că a tiranilor, biografiile lor, din­colo de hagio­grafia im­pusă in­sis­tent, până la sațietate supușilor - iată subiecte ce in­te­re­sează mereu și legitim publicul larg. Curiozitatea noas­tră față de viața lor particulară, de oameni în carne și oase, cu nevoi fiziologice și psihice, cu rațiuni (aberante) și afecte (monstruoase, uneori) e hrănită cu nenumărate filme documentare și cărți - toate cu un mare potențial comercial, fiindcă, pe lângă interesul istoric, se adresează și componentei noastre voyeur-iste, plăcerii de a fi speriați, de a ne indigna, de a com­pătimi. Autoare de filme documentare isto­rice, jur­nalista Diane Ducret a conspectat enorma bi­blio­grafie despre dictatorii secolului XX și s-a oprit asupra ro­lului jucat de femei în viața lor. Știm cu toții că există o fascinație a puterii care, în cazul femeilor în special, funcțio­nează exacerbat, transformându-l pe deținătorul puterii în obiect de cult, căruia i se abandonează total. Cum se explică faptul că Hitler și Mussolini erau asaltați cu scrisori de iubire exaltate până la sacrificiul de sine, că tinere chinezoaice se abandonau aproape religios lui Mao, că femeile acceptau brutalitatea sangvină a lui Stalin sau chiar "canibalismul" lui Bokassa, că ar­tiste sau jurnaliste celebre se supuneau benevol ca­priciilor lui Salazar? Cum poate fi înțeleasă și de­pendența totală față de "tovarășele de viață", la care au ajuns dictatori convinși de misiunea lor de aleși, cum s-a întâmplat cu Lenin și Ceaușescu? Dicta­torii au folosit nevoia de ideal, de atașament, de si­guranță, de autoritate a femeilor. Mulțimile - constatau Hitler și Mussolini - au un caracter feminin și pot fi dominate și manipulate prin afectivitate și violență, prin șoc și descătușare instinctuală, prin flatare și canalizare a urii. Autoarea adună documente și mărtu­rii despre modul în care s-au ivit și impus dictatorii, desci­frea­ză mecanismele psihologice și tacticile pro­pa­gan­dis­tice care le potențează învăluirea "mistică", impos­tura în care aceștia se plasează pentru a-și acoperi defecte fizice, înclinații aberante, tare psihice, neuitând împrejurările istorice favorizante. Revoluția - în cazul lui Lenin, Stalin sau Mao, criza - în cazul lui Mussolini, Hitler sau Salazar, disperarea sau resem­narea socială - în cazul lui Bokassa și Cea­ușescu sunt elemente de fundal pe care ei își proiectează statura de lideri absoluți, făuritori de lumi noi. "Umanitatea" lor însă, dincolo de imaginea ofi­cială, este derizorie sau primitivă. Amănuntele vieții lor private dez­văluie mi­cime sufletească, cinism, cruzime sau chiar prostie. Un Mao imoral și nepăsător dominat de Jiang Qing, soția cu trecut obscur de femeie ușoară, dispusă să-i to­le­reze aventurile sexuale, Hitler, ce-și ascunde intimi­tatea, com­plexat și atras de nevasta lui Goebbels, Mag­da, Bokassa, care-și cumpără soțiile (inclusiv o dan­satoare româncă), gelos până la crimă, ca să nu mai vorbim de Ceaușescu și savanta lui, despre care știm din păcate mult mai multe decât Diane Du­cret - apar într-o cu totul altă lu­mină decât cea pe care ideo­lo­giile și mediile aservite lor le-a pro­iectat-o. Savuroasă ca anec­do­tică pi­cantă, compilând informații ști­ute și fapte inedite, cartea despre Femeile dictatorilor e instructivă și pentru patologia la care dă naștere arbitrariul puterii absolute. Iar publicului larg îi satisface fas­cinația de a privi în spatele scenei a ceea ce se numește la un moment dat Istoria oficială și de a judeca faptele adesea stu­pefiante de aco­lo.