În raftul cu memorii carcerale din perioada dejistă, cele două cărți ale Lenei Constante, "Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România" și "Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961" sunt pentru mine la fel de impresionante ca Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt și "Închisoarea noastră cea de toate zilele" a lui Ion Ioanid. E bine că asemenea cărți se reeditează. Ele ar trebui să se găsească permanent în librării pentru noile generații de cititori educați în familie să nu ignore trecutul. Oricât de inconfortabilă sufletește ar fi lectura acestor documente istorice și personale, empatia cu supraviețuitorii unor experiențe atroce, chinuiți de semenii lor investiți cu putere discreționară, te învață multe despre natura umană și te obligă să meditezi. Să prețuiești altfel libertatea și să percepi cum a fost - și este oricând posibilă - pierderea ei.
Ignoranța, axarea doar pe plăcerile frivole ale clipei și pe modele ieftine de succes social degradează mentalul colectiv, din care au fost șterse în deceniile de comunism noțiunile de onoare și demnitate individuală. Or, memoriile foștilor deținuți politici arată fără dubiu că tocmai acestea le-au dat puterea să suporte infernul, cu cei trei teribili F de care se foloseau torționarii lor: frica, frigul, foamea. Lena Constante, fiică de scriitor și diplomat, era artist plastic, făcuse parte din celebrele echipe etnografice și sociologice ale lui Dimitrie Gusti și avusese simpatii de stânga. În 1945, împreună cu Elena Pătrășcanu, înființează Teatrul de păpuși și devine prietenă apropiată și cu soțul acesteia, Lucrețiu Pătrășcanu. Resimțit de Gheorghiu-Dej ca un concurent în Partid, Pătrășcanu e arestat în 1948, în același lot intrând și toți apropiații lui. Procesul, cu mărturii incriminatorii false, obținute prin tortură, s-a finalizat, cum se știe, cu asasinarea lui în 1954. Lena Constante a fost arestată în ianuarie 1950 și după cinci ani de anchetă a fost condamnată la 12 ani pentru crimă de înaltă trădare și activitate contrarevoluționară. Dintre aceștia, 8 ani a stat în regim de izolare totală, singură în celulă, fiindcă refuzase să dea declarații mincinoase împotriva fostului ei prieten. În momentul arestării, Lena avea 41 de ani. A suportat în timpul anchetei chinuri fizice și psihice asupra cărora, cu decență, nu insistă, dar cea mai chinuitoare dintre torturi a fost singurătatea. Cartea de sertar pe care a simțit nevoia să o scrie la senectute, în anii '80, nu e o răfuială cu nedreptatea ce i-a răpit 12 ani din viață, ci o relatare cinstită și sobră, fără lamentații și victimizare, despre resursele de rezistență ale minții în condiții inumane. O mărturie despre "starea de detenție ca atare" lăsată viitorului, căci contemporanii "nu voiau să se încarce nici măcar cu una dintre amintirile mele" și ceea ce-i puteau oferi era doar mila lor ipocrită. Or, această extraordinară femeie, sensibilă ca orice artistă, aparent fragilă, voia să-și povestească supliciul nu pentru a stârni milă, ci ca o victorie a spiritului antrenat progresiv să evadeze din făptura chinuită: "Neputând trece de partea cealaltă a zidului, trebuia să fug din mine însămi. Să părăsesc trupul acesta care nu-mi era decât durere (...). Evadarea nu este lucru ușor. N-am reușit s-o învăț decât încetul cu încetul". Evadarea tăcută, de-a lungul a mii de ore însemna imaginare, creație. Lena Constante compune mental poeme, un roman, piese de teatru, povești pentru copii. Își construiește și mobilează imaginar o casă de vis, inventează jocuri ingenioase, desenează. Nu lasă deznădejdea să vină, fiindcă dincolo de corpul care suferă mizeria, frigul, foamea, ea crede că există ceva mai înalt cuprinzător: "Eram și eu o părticică din spiritul veșnic și fără margini, plutind pretutindeni, dintotdeauna și fără sfârșit și numit de oameni, dintotdeauna și pretutindeni, Dumnezeu. Deci o părticică, oricât de mică ar fi fost, trebuia să fie și ea în mod necesar veșnică. Nici o forță n-o putea îngropa în mormântul meu, împreună cu carnea mea putrezindă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur?". Iar acest spirit îi hrănește speranța, îi dă forță morală și curaj. Învață alfabetul morse și cunoaște solidaritatea prin ziduri cu celelalte deținute, primește și dă cu mari riscuri căldura umană care o ajută să iasă cu mintea întreagă la liman în 1963. Reabilitată în 1968, a avut mulțumirea să-și vadă memoriile tipărite la Paris și în țară, după căderea comunismului. A murit la 96 de ani, în 2005.
Gabriel Andreescu, "Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 298 p.
Mult comentată în presa culturală, noua carte a lui Gabriel Andreescu e convingătoare în ideea ei principală, aceea că deconspirarea colaborării cu Securitatea a unor intelectuali de valoare, vehemența acuzelor și linșajul lor mediatic nu se fac prin cercetarea atentă a documentelor și înțelegerea contextualizată a faptelor. Opinia publică, ahtiată de bârfe și dezvăluiri senzaționale, cade ușor în plasa incriminării fără nuanțe, ia de bune informații înșelătoare și le comentează după ureche, fără să-și dea seama că e dirijată din umbră să producă o ceață morală, în care nu mai pot fi distinse victimele de opresori, nici minciunile de adevăruri individuale complicate, nici gradele de vinovăție. Tăvălugul etichetei de "turnător" zdrobește - uneori postum - reputații, opere, pune sub semnul îndoielii acte de curaj. Gabriel Andreescu, fost disident, activist pentru Drepturile Omului, conferențiar la S.N.S.P.A., cu o considerabilă activitate publicistică și editorială, a intrat pe terenul minat al Arhivelor Securității cu competența cercetătorului pe cât posibil obiectiv, capabil de corelații după un studiu sistematic al dosarelor (chiar dacă și aceste dosare livrate la CNSAS au fost triate și "lucrate" în prealabil, ca să nu mai vorbim de arhive încă secrete, la care cercetătorii nu au acces). Citind îndelung mii de documente, Gabriel Andreescu a căpătat abilitatea de a distinge limbajul informatorului de cel al ofițerului care-i dictează sau relatează spusele, să recunoască "declarațiile tipice ale muncii de rețea, independente de faptele descrise" și să analizeze cu prudență semnificațiile, coroborate cu contextul perioadei și cu alte surse. Așa i s-au relevat distorsiunile puse în circulație, dar și diferența de măsură cu care au fost judecate public anumite personalități. În primul rând, încă din prefață, cercetătorul reiterează anomalia că și CNSAS, și presa și-au orientat acuzațiile spre victime ale aparatului de represiune și nu spre ofițerii responsabili cu poliția politică, ale căror nume figurează în dosare și care foloseau șantajul, amenințarea, condiționări de realizare profesională etc. pentru a-și recruta informatorii. Apoi, ar vrea să pună capăt polarizărilor simplificatoare erou-laș, curat-vinovat, victorios-înfrânt și să se aibă în vedere, cu empatie, complexitatea omenească a comportamentelor în sistemul dictatorial. Cazurile cercetate sunt ale lui Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Al. Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Vasile Vetișanu, Nicolae Breban. Personalități cu motivații și strategii diferite, pe care Gabriel Andreescu nu-și propune nici să le disculpe, nici să le blameze, ci să le integreze într-un tablou mai larg al raporturilor dintre oameni și instituțiile comuniste de supraveghere și terorizare. Un tablou cu multe și subtile nuanțe, din care filtrul alb-negru pierde tocmai posibilele manipulări ale nemuritoarei Securități altfel coafate, și duce la concluzii nedrepte. Un exemplu în acest sens e N. Balotă, trecut în topul "celor mai odioși și activi colaboratori ai Securității", deși la o cercetare atentă, în dosarul cărturarului, fost deținut politic, nu exista un angajament, iar notele informative scrise de ofițeri pe baza unor discuții cu el sunt dubioase. "Materialele existente vorbesc despre un informator benign și o colaborare formală. Balotă a acceptat acest tip de ambiguitate morală în schimbul posibilității de a călători și lucra în străinătate. Și-a împlinit destinul cultural printr-un compromis". Comparându-l cu Al. Paleologu, pe care opinia publică l-a admirat pentru că și-a recunoscut din 1990 colaborarea cu Securitatea și, sedusă de farmecul real al omului, l-a absolvit de orice vină - Gabriel Andreescu găsește în dosare note informative (plătite!) semnate de autorul "Bunului simț ca paradox" mult mai compromițătoare decât cele ale lui Balotă. Tot din punctul de vedere al parti-pris-urilor și al influențării opiniei publice sunt tratate comparativ și cazurile Marino/Noica, dar și cele de discreditare a unor excepționali opozanți ai regimului Ceaușescu, precum Mihnea Berindei și Mihai Botez - pe care G. Andreescu le demontează cu dovezi, corectând interpretări abuzive și nedrepte. Fiindcă manipularea arhivelor duce la distorsionarea întregului sistem de interpretare a trecutului, rostul declarat al cărții pe care v-o recomand e să înarmeze cititorul cu vigilență față de deconspirări. Căci, "deși sunt atâtea referiri la trecut, consecințele se repercutează asupra prezentului: societatea noastră nu-și va putea construi o viață decentă din confuzie și nedreptate".
Diane Ducret, "Femeile dictatorilor", traducere și note de Doina Jela Despois, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 352 p.
Dictatorii și-au construit întotdeauna o imagine de salvatori ai patriei pe care ajung să o stăpânească, de părinți iubitori, dar necruțători, care, "pentru bunăstarea și fericirea poporului", impun cu forța o cale de urmat cu orice sacrificii, în numele unui viitor ("luminos", normal), pe care ceilalți nu-l văd. Ei se vor "faruri călăuzitoare", ajung să se creadă produse geniale ale propriei etnii, constrânse să se supună voinței lor autoritare. În perioade de criză, propaganda face să fie văzuți și adulați ca "mântuitori" pentru propria colectivitate sau, când e vorba de ideologii ecumenice, pentru lumea în ansamblu. O astfel de imagine vor să-și facă deținătorii puterii absolute, așa vor ei să intre - și să rămână - în Istorie. Existența omenească a tiranilor, biografiile lor, dincolo de hagiografia impusă insistent, până la sațietate supușilor - iată subiecte ce interesează mereu și legitim publicul larg. Curiozitatea noastră față de viața lor particulară, de oameni în carne și oase, cu nevoi fiziologice și psihice, cu rațiuni (aberante) și afecte (monstruoase, uneori) e hrănită cu nenumărate filme documentare și cărți - toate cu un mare potențial comercial, fiindcă, pe lângă interesul istoric, se adresează și componentei noastre voyeur-iste, plăcerii de a fi speriați, de a ne indigna, de a compătimi. Autoare de filme documentare istorice, jurnalista Diane Ducret a conspectat enorma bibliografie despre dictatorii secolului XX și s-a oprit asupra rolului jucat de femei în viața lor. Știm cu toții că există o fascinație a puterii care, în cazul femeilor în special, funcționează exacerbat, transformându-l pe deținătorul puterii în obiect de cult, căruia i se abandonează total. Cum se explică faptul că Hitler și Mussolini erau asaltați cu scrisori de iubire exaltate până la sacrificiul de sine, că tinere chinezoaice se abandonau aproape religios lui Mao, că femeile acceptau brutalitatea sangvină a lui Stalin sau chiar "canibalismul" lui Bokassa, că artiste sau jurnaliste celebre se supuneau benevol capriciilor lui Salazar? Cum poate fi înțeleasă și dependența totală față de "tovarășele de viață", la care au ajuns dictatori convinși de misiunea lor de aleși, cum s-a întâmplat cu Lenin și Ceaușescu? Dictatorii au folosit nevoia de ideal, de atașament, de siguranță, de autoritate a femeilor. Mulțimile - constatau Hitler și Mussolini - au un caracter feminin și pot fi dominate și manipulate prin afectivitate și violență, prin șoc și descătușare instinctuală, prin flatare și canalizare a urii. Autoarea adună documente și mărturii despre modul în care s-au ivit și impus dictatorii, descifrează mecanismele psihologice și tacticile propagandistice care le potențează învăluirea "mistică", impostura în care aceștia se plasează pentru a-și acoperi defecte fizice, înclinații aberante, tare psihice, neuitând împrejurările istorice favorizante. Revoluția - în cazul lui Lenin, Stalin sau Mao, criza - în cazul lui Mussolini, Hitler sau Salazar, disperarea sau resemnarea socială - în cazul lui Bokassa și Ceaușescu sunt elemente de fundal pe care ei își proiectează statura de lideri absoluți, făuritori de lumi noi. "Umanitatea" lor însă, dincolo de imaginea oficială, este derizorie sau primitivă. Amănuntele vieții lor private dezvăluie micime sufletească, cinism, cruzime sau chiar prostie. Un Mao imoral și nepăsător dominat de Jiang Qing, soția cu trecut obscur de femeie ușoară, dispusă să-i tolereze aventurile sexuale, Hitler, ce-și ascunde intimitatea, complexat și atras de nevasta lui Goebbels, Magda, Bokassa, care-și cumpără soțiile (inclusiv o dansatoare româncă), gelos până la crimă, ca să nu mai vorbim de Ceaușescu și savanta lui, despre care știm din păcate mult mai multe decât Diane Ducret - apar într-o cu totul altă lumină decât cea pe care ideologiile și mediile aservite lor le-a proiectat-o. Savuroasă ca anecdotică picantă, compilând informații știute și fapte inedite, cartea despre Femeile dictatorilor e instructivă și pentru patologia la care dă naștere arbitrariul puterii absolute. Iar publicului larg îi satisface fascinația de a privi în spatele scenei a ceea ce se numește la un moment dat Istoria oficială și de a judeca faptele adesea stupefiante de acolo.