PS VASILE SOMEȘANUL - "În Post, creștinul își clădește duminica veșnică a sufletului său"

Mari duhovnici ai Clujului

"Pâinea lui Dumnezeu"

Preasfințitul Părinte Vasile Someșanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, este unul dintre cei mai blânzi, calzi și iubiți ierarhi ortodocși. Și-a dedicat întreaga viață dragostei de Dumnezeu și de semeni. Iar aceasta se simte, și doar dacă îi stai în preajmă, fără să rostească un cuvânt. Este smerit în toate, lipsit de podoa­bele bogate pe care le vedem de obicei la episcopii noștri, fără gesturi emfatice, fără morgă. Dacă nu ar avea la gât engolpionul cu Maica Domnului și Pruncul, ai crede că e unul dintre acei preoți de țară, despre care credincioșii spun că sunt ca "pâinea lui Dum­nezeu". Născut pe 30 decembrie 1948, în cartierul Mănăștur, din Cluj-Napoca, într-o familie de muncitori, a primit credința nu ca moștenire, ci ca revelație. Avea 18 ani și era deja și el lucrător, urmând un liceu la seral, pentru a nu fi povară părinților săi, când l-a cunoscut pe Dumnezeu. De atunci, a urmat calea Bisericii neabătut. Și tot de atunci a lucrat permanent pentru alinarea suferinței celor din jurul său. PS Vasile So­meșanul spune că durerea era prezentă con­tinuu în mediul muncitoresc și că asta l-a determinat să încerce să devină tămăduitor. A vrut să urmeze Facultatea de Medicină, dar nu a reușit. A avut însă șansa de a face Teo­logia, la Sibiu. Și astfel, vindecă astăzi deo­potrivă suflete și trupuri, fiind implicat, de peste două decenii, în coordonarea proiectelor social-medicale ale Arhi­episcopiei Clujului. În Săptămâna Luminată din acest an, preasfinția sa va da în folosință primul Centru de îngrijiri paliative pentru bolnavii de cancer, al Bi­sericii din Cluj. Crede că de suferință nu trebuie să te ferești, pentru că are rost mântuitor, dar și că e necesar să ți-o poți purta cu demnitate. Atunci când nu o poate curma prin rugăciunile și faptele sale, măcar o face suportabilă și o arată în lumina Ade­vărului.

Revelația de la Cozia

- Preasfințite Părinte Episcop, toată viața vă este legată de ușurarea și, pe cât posibil, înlăturarea durerilor sufletești și trupești ale altora. Ce anume v-a împins pe această cale?

- A fost un drum firesc și lin pentru mine, pentru că am resimțit necazurile celorlalți ca pe ale mele, încă de foarte mic. La început, nu m-a făcut sensibil în acest sens credința, ci societatea în care am trăit. Fiind din familie de muncitori și eu însumi muncitor la un moment dat, acolo, între oamenii simpli și care lucrau cu brațele, am găsit și marile dureri, și marile adevăruri. Ei trăiesc într-o lume foarte concretă și foarte dură și au nevoie de mângâiere imediat, nu de pro­misiuni sau de compătimire neurmată de faptă. De aceea, mi-a încolțit în minte ideea de a face Medicina. Poate am fost influențat și de faptul că tatăl meu era un om tare firav fizic și bolnăvicios, a și murit la 54 de ani, și că am avut un frate, cu șase ani mai mare decât mine, care a murit într-un accident.
Cu Biserica, însă, m-am regăsit ce­va mai târziu. Nu am fost necre­din­cios, căci l-am avut pe Dumnezeu în suflet mereu, iar când eram mic, mergeam des cu mama la biserică. Ma­ma era foarte credincioasă și a avut grijă să mă învețe și pe mine abc-ul credinței. Însă când am cres­cut, am avut alte preocupări, ca mulți tineri din vre­mea aceea. Pe când aveam 18 ani, am vizitat Mânăs­tirea Cozia și, stând într-o seară pe malul Oltului, am avut o reve­la­ție. Am fost cuprins de ceva ce nu mai simțisem ni­cio­dată, de o bucurie uriașă și de o pace de­săvârșită în sufletul meu, de parcă lumea era sus­pen­dată și nimic din răul ei nu mă mai atingea. Era ca și cum m-aș fi aflat în sânul lui Dumnezeu. Și nu am vrut să se ter­mi­ne niciodată această simțire. Atunci am realizat că numai în Biserică poți să fii într-o permanentă bucu­rie, neumbrită de nici un rău al lumii, chiar dacă ni­meni nu e scutit de rău. M-am întors la Cluj și am mers la preotul paroh de la biserica ortodo­xă din Mănăștur, Romulus Popa, care avea o mare experiență duhovni­ceas­că și de viață, în general. Pe atunci avea 81 de ani și a mai trăit încă zece ani, în care mi-a fost duhovnic, sfătuitor și susținător. Era din­tr-o veche familie de preoți din zona Făgărașului, de la Șinca Nouă, licen­țiat în Drept și Teologie, foarte cultivat și risipitor de înțelepciune, o mare figură inte­lectuală și clericală a Clujului, apropiat al mitropoli­ți­lor Nicolae Bălan și Nicolae Colan, ca și al unor căr­tu­rari și oameni poli­tici, ca Octavian Goga și Alexan­dru Lapedatu. Cu un asemenea îndrumător, totul a de­ve­nit mai ușor. Părin­tele Romulus Popa mi-a fost de mare folos sufletesc, dar nu numai pentru că nu a pre­ge­tat să intervină pentru a fi primit la Teologie, deși nu prea aveam voce - iar asta, pentru un preot, e totuși important (zâm­bește). Revenind la întrebarea dvs., având eu aplecare asupra problemelor celorlalți, încă din anul întâi la Teologie m-am angajat în activități specifice misio­nar-sociale. Și lucrarea de licență mi-am dat-o pe su­biectul problemelor sociale în scrierile părinților capa­docieni. Părintele profesor Teodor Bo­do­garu, un om de mare valoare intelectuală, m-a aju­tat să-mi lărgesc aria cunoașterii în zona socială și așa am rămas marcat de această dimensiune a slujirii.

- Ați fost hirotonit preot celib și ați venit la pa­rohia "Sf. Apostoli Petru și Pavel" din Mănăștur, unde ați slujit timp de 14 ani...

- Da, e o parohie mare, în care, fiind al treilea preot, am fost scutit de treburile administrative și m-am ocupat de partea duhovnicească. Slujeam Sf. Liturghie zilnic, iar în rest eram ca mingea în arenă, cum se spune, încercând să ajut cât mai mulți credin­cioși. Mama îmi zicea de multe ori: "Noroc că nu te-ai însurat, că nu stătea nimeni cu tine" (zâm­bește). Într-un an, aveam de săvârșit, în medie, 150-160 de cununii, de botezat 600 de copii și de slujit la 140-150 de înmormântări. Când am dat la Teologie, mă gândeam că un preot are timp să mai citească, să se cultive și el. Dar n-am mai putut să învăț multe după facultate din cărți. Dacă am învățat ceva, a fost direct de la credincioși, care, prin dragostea și credința lor, îți pun viața în palmă. Și Dum­nezeu te luminează să le găsești so­luții la problemele cu care vin la tine. În 1991, de Buna Vestire, am depus voturile monahale, iar în octombrie am primit ascultarea de stareț la Mânăstirea Nicula. În 1994, am devenit exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Clujului, iar după patru ani, părintele mitropolit Bartolomeu Ana­nia m-a propus arhiereu, ca să mă ocup de sectorul misionar-social, pe care voia să-l dezvolte.

Între cele ale Mariei și cele ale Martei

- Desigur, este o interdependență între activi­tățile misionar-sociale și slujirea sacră, dar nu există riscul să trădați o parte pentru cealaltă?

- Ba da. Puneți în discuție o pro­blemă reală. Părin­tele mitropolit Bartolo­meu, care a trăit mulți ani în America și cunoștea și viața socială și religioasă orga­nizată de Biserică în Occident, știa că unele dintre con­fesiunile de acolo făceau multă muncă în dome­niul asistenței sociale, dar slăbiseră legătura sufleteas­că dintre clerici și credindioși și implicarea tuturor în slujirea specifică a unei biserici. N-a vrut să se întâm­ple la fel și la noi. Prin grija sa, am reușit să menținem un echilibru, pe care cred că îl avem și astăzi, căci Dum­nezeu a rânduit un foarte potrivit urmaș al părin­telui mitropolit Bartolomeu, ÎPS Andrei.

- Preasfinția voastră sunteți cunoscut ca un slujitor foarte înduhovnicit și foarte aproape de oameni. Credeți că părintele mitropolit Bartolomeu v-a ales pentru misiunea socială, și pentru că nu aveți imaginea unui administrator, cu șirul de chei la brâu, care aleargă numai după cele ale Martei?

- Probabil. Dar nu mi se datorează numai mie ce a realizat Arhiepiscopia în sectorul misionar-social. Dumnezeu, când îți rezervă o sarcină, îți scoate în cale și oamenii potriviți, care să te ajute să o îndeplinești. Așa, bunăoară, părintele Patriciu Vlaicu, acum repre­zentant al Bisericii Ortodoxe Române la Bruxelles, care s-a format în eparhia noastră, fiind dintr-o familie de preoți din mărginimea Sălajului, un om foarte talen­tat și cu o bună experiență în Occident, a gândit toate proiectele sociale, pe care în timp am reușit să le punem în operă: un cămin de bătrâni, o policlinică socială, o grădiniță, o școală de recuperare a copiilor cu abandon școlar, care funcționează, iată, deja de 18 ani neîntrerupt, o cantină socială... Însă în toate sunt foarte mult ajutat de cei care conduc direct fiecare proiect în parte.

- Aveți și acum ucenici duhovnicești, spovediți deopotrivă preoți, monahi și mireni. Este mai puțin obișnuit pentru un ierarh, de rangul preasfinției voas­tre, să continue acest fel de slujire. De ce con­tinuați să o faceți?

- Când am fost promovat în arhierie, s-au ridicat mai multe voci care au spus că voi lipsi din spațiul duhovnicesc. Și atunci, părintele mitropolit Bartolo­meu, cu bunătatea pe care a arătat-o întotdeauna tutu­ror, a spus: "Păi, nu veți avea voi atâtea păcate câte va putea ierta părintele Vasile" (zâmbește). Și de atunci, mi-am păstrat două zile, marțea și miercurea dimi­neața, în care spovedesc la Catedrala Arhiepis­copiei. Sunt de multe ori probleme administrative care m-ar împiedica să mai și spovedesc, dar, dacă asta mi-e ascultarea, am găsit timp pentru toate.

Minunea Sfântului Nectarie la Cluj

- Cel mai important proiect de asistență social-medicală și în egală măsură duhovnicească derulat de Arhiepiscopia Clujului este Centrul de îngrijiri paliative pentru bol­navii de cancer "Sfântul Nec­ta­rie". Construirea și dotarea lui au du­rat trei ani, iar ime­diat după Sfin­tele Paști, îl veți inaugura. Însă pu­țină lume știe de ce eforturi a fost ne­voie pentru această lucrare. Este ade­vărat că, la un mo­ment dat, v-ați oprit din lipsă de bani și numai cu ajutorul Sfântului Nectarie ați putut continua?

- Da. Lucrarea a început în decem­brie 2009, iar în apri­lie, anul urmă­tor, deja era gata demisolul, însă nu mai aveam bani în cont. Și atunci, ci­neva din grupul de organizare a propus să mergem la Eghi­na, să ne rugăm la sfintele moaște ale Sfântului Nectarie. Așa am făcut, iar roadele rugăciunii noastre s-au văzut în câteva zile, când ne-au intrat în cont vreo zece miliarde de lei vechi, de la diferiți donatori. Pe urmă, împreună cu domnișoara profesor Ma­nuela Botiș, am organizat o campanie de informare și strângere de fonduri, care ne-a mai adus 4,5 mi­liarde de lei. Domnișoara Botiș a obținut 27 de tablouri de la pictori din țară și străinătate, pe care le-a pus într-o expoziție cu vânzare, banii obținuți fiind donați Centrului "Sf. Nectarie". Au fost adu­nați așa 20.000 de euro. Ne-au ajutat apoi și auto­ritățile locale, preoți ortodocși, romano-catolici și evanghelici. Una dintre sălile centrului de zi va purta numele domnului Heinrich Schnatmann, pro­fesor german, romano-catolic, care ne-a adus nu numai bani, în mai multe rânduri, ci și mobilier și alte bunuri. Toată această lucrare este minunea lui Dumnezeu, căci noi nu aveam mijloacele materiale să o ducem la bun sfârșit.

- În proiectul Centrului "Sf. Nectarie" se regăsesc suferința, de care ați fost impresionat de mic, preocuparea preasfinției voastre pentru domeniul social și dragostea pentru ceilalți. Este acesta o încununare a unei vieți dedicate seme­nilor și lui Dumnezeu?

- Este, cu siguranță, o mare realizare. Dar nu pen­tru că Biserica a mai bifat o acțiune, ci pentru dimen­siunea spirituală și pentru bine­facerile aces­tei lucrări. Este important ca fiecare om să-și păs­treze demnitatea, inclusiv pe patul morții. Și pentru că nu toți pot face asta, trebuie ajutați. Avem datoria de creștini să-i ajutăm și nădăj­duim să înțelegem în adâncime lecția suferinței.
Dumnezeu îngăduie suferința, pentru că ea are rolul de a reface sufletește socie­tatea, căci declan­șează empatia celui sănătos față de cel bolnav, compasiunea și so­li­daritatea. Iar atunci când socie­tatea este cuprinsă de astfel de sentimente, devine mai bună.

Un post al suferinței și al speranței

- Suntem în postul Paștelui, un post al suferinței, căci Mân­tui­torul s-a jertfit pentru a ne răscumpăra păcatul primor­dial și a ne redeschide ușile Raiului. Credeți că suferința este îngă­duită în lume și pentru a-L putea înțelege mai bine pe Mântui­to­rul și a-L urma?

- Fără îndoială! Tot ce ne învață și tot ce face Mântui­torul este pen­tru a ne ajuta să ne îndumnezeim. Teologia și trăirea ortodoxă ne pregă­tesc să înțelegem starea de cădere în care se află lumea și în care ne aflăm fiecare dintre noi, pentru ca apoi, ra­portându-ne la via­ța Mântuitorului și la învățătura Sa, să ne ridicăm. O ast­fel de renaștere în duh nu e posibilă fără încercări și suferințe. De aceea, trebuie să ne asu­măm, cu credință și nădejde în Dum­nezeu, suferința, pentru a o trans­forma într-o trăire angelică. Dacă su­feri fără să crezi, dacă te dezici de Dumnezeu și re­fuzi lucrarea lui de viață, trăirea îți este una demonică. Acest post al Paș­telui este și unul al speranței, pentru că se încheie cu Învierea și pentru că, după perioada aceasta de tristețe, în care noi, creș­tinii, plângem mai mult păcatele noastre, vine ziua bucuriei, în care Hristos se arată biruitor asupra morții și a diavolului. Experiența lui Iisus ne dovedește că pătimi­rile ne pot duce la înviere. Pur­tarea crucii este spre curățirea și împlinirea noastră, pentru că în suferință omul se eliberează în cea mai mare măsură de mândrie, care este izvorul tuturor păcatelor. Sf. Ap. Pavel spune că Dumnezeu nu l-a făcut pe om pentru moarte, ci pentru părtășia lui la firea dum­nezeiască. Or, firea noastră, cam grosolană, trebuie subțiată, rafi­na­tă în rugăciune, post și nevoință, ca să se apropie de Dumnezeu. Dum­nezeu ne-a lăsat poruncă să muncim șase zile și una, dumi­nica, să ne odihnim. Adică șase părți să fie pentru trup și una pen­tru suflet. Postul este pentru creș­tin un prilej de a-și clădi acea du­minică veșnică a sufle­tului său. E o șansă pe care ne-o dă Dumnezeu de a ne re-forma după chipul Său, să ajungem la asemănarea cu El.

- Din îndelungata experiență a preasfinției voastre, puteți mărtu­risi că în marile posturi simțiți o schimbare semnificativă în viața credincioșilor?

- Da, absolut! Cu­nosc persoane care au probleme cu băutura, de exemplu, și care în post nu pun strop de alcool în gură. Apoi, dacă îi priviți cu atenție pe oamenii care vin la biserică în post, obser­vați o efer­vescență neobișnuită, o strălucire aparte a chipurilor, o trăire incandescentă, care nu e comună pentru toate zilele anului. Participarea la sfintele slujbe devine una mai conștientă de realitatea că izvorul vieții sunt Sfintele Taine, care sunt de găsit numai în biserică.

- În încheiere, vă rugăm să le transmiteți un cuvânt de folos cititorilor noștri, în așteptarea În­vierii Domnului.

- Spun și eu, după Sfântul Ioan Gură de Aur: fie de ați postit, fie de n-ați postit, vițelul este gras, veniți și înfruptați-vă! Deci, să-L căutăm pe Mântuitorul, să-L urmăm, să-L ascultăm, să ne lăsăm pătrunși de lu­mina Învierii Lui, căci ea va lucra în ființa noastră.



Cei care doresc să sprijine funcționarea Cen­trului de îngrijiri paliative "Sf. Nectarie" din Cluj o pot face prin donații în conturile Asociației "Sf. Nectarie Cluj" (CUI 29749324), deschise la Ban­ca Transil­vania:
Pentru euro: RO80 BTRL 0130 4205 C660 31XX
Pentru lei: RO08 BTRL 0130 1205 C660 31XX.