DUMITRU CONSTANTIN DULCAN - "Viața noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit"

Este medic neurolog și psihiatru, cercetător în domeniul conștiinței, o fire curioasă și temerară, ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoașterii încă neexplorate.

Distinse cu premii și declarate bestsellers, cărțile domniei sale au schimbat viziunea știută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate științifică. Cea mai recentă apariție, Mintea de dincolo, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci și expresia unei inteligențe ieșite din comun, ce a reușit performanța absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale și ale științelor neurocognitive, cu experiențele religioase și ale morții clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină și importanța de a trăi după legi spirituale.

"Moartea clinică este o trecere între două lumi"

- Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieșit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună și sintetizează studii și mărturii ale experienței morții clinice. De ce ați ales tocmai acest subiect? Poate experiența morții clinice să dezlege unele mistere ale existenței umane?

- Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre­meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a ști ce este dincolo de noi. Aș putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi Inteligența materiei, pentru că am vrut să argumentez științific intuiția că în spatele tuturor lucrurilor se află o Rațiune universală care ordonează și coor­do­nează totul. Și că această Rațiune e Dum­nezeu. Dacă Dum­nezeu există, atunci și noi, oa­menii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, În căutarea sensului pier­­dut, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă des­cen­dentă. Am pierdut legătura cu Sursa și am uitat de ce sun­tem aici. Singuri, fără o busolă spi­rituală, am alu­necat în marele impas moral, so­cial și economic în care ne aflăm. Acum, ceea ce am încercat în cartea Min­­tea de dincolo a fost să arăt că experiența morții cli­­nice vine să susțină cu argumente clare originea noas­­tră spi­rituală - idee pentru care pledează desco­pe­ririle fizicii cuantice, religiile, psihologia trans­per­sonală, științele neurocognitive și nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viața noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecție pe care tre­buie să ne-o însușim pentru evoluția noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am în­cheiat un ciclu fundamental al adevărului des­pre noi. Suntem și materie, suntem și spirit, a re­duce existența lumii doar la dimensiunea ei fi­zică înseamnă a ne întemeia viața pe un ade­văr incomplet.

- Ce înseamnă concret, din punct de ve­de­re me­dical, moartea clinică?

- Moartea clinică este acea experiență în urma că­reia individul traversează toate etapele morții bio­lo­gice, dar nu definitiv, fiindcă e re­suscitat, readus la via­ță spontan sau prin inter­venție medicală, iar func­țiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morții clinice e însă tulburător. Studiul expe­rien­­țelor de moarte clinică demonstrează că exis­tă un tipar comun la toată lumea, indi­fe­rent de rasă, origine sau moment al istoriei.

- Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viață și au avut, în timpul morții clinice, o seamă de revelații. Ce "văd" de fapt aceste persoane?

- La început, chiar în momentul morții, subiecții sunt confuzi, nu înțeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi con­ști­entizează că au murit și încep să-și vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuți și nu pot fi auziți de nimeni; sunt uimiți să-i audă pe cei din jur că-i declară morți. Decor­po­ra­lizați, își caută rudele, vor să le îmbrățișeze, dar mâ­na lor trece prin corpul acestora fără să fie per­cepută. În­tr-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mu­tilat în războiul din Vietnam și-a văzut corpul de dea­supra sa. A văzut elicopterul american care l-a trans­­­portat la spital și, spune el, "m-am în­trebat unde sunt dus și am zburat după el". Cei mai mulți indivizi vor­besc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obli­­gați să treacă, singuri sau însoțiți de ghizi - rude de­ce­date sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lu­mea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de din­colo.

- În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Ființă de Lumină. E chiar Dumnezeu?

- Dincolo de tunel, toți martorii acestor experiențe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbește totuși. E o lumină feerică, învăluitoare și cal­dă, ce oferă mângâiere și bucurie. Cei care au trăit aceste experiențe spun că e Ființa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcție de apartenența religioasă a fiecăruia. O ființă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se și spune că Dumnezeu este așa cum și-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Așa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâm­pină cu o iubire copleșitoare, o pace profundă și o stare de beatitudine despre care toți spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, amenințător și acuzator, cum e descris tradițional.

- ...care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.

- Există și în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieții pe care îl văd cei ajunși în fața Ființei de Lumină, un film panoramic cu amă­nun­te în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecății De Pe Urmă, cu care ne-au obișnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, tră­im, în toată cruzimea sa, efectul acțiunilor noastre asu­pra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moar­te clinică, mercenar angajat în armată, mărtu­ri­sește că a simțit durerea provocată de gloanțele trase pe front în soldații armatei inamice, dar și durerea și disperarea copiilor, mamelor și soțiilor celor uciși în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simțit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieții nu ești, deci, un simplu spectator, ci trăiești aievea durerea și tristețea pe care le-ai produs altora, dar și bucuria și recu­noștința celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.

- Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?

- Nu Dumnezeu ne pedepsește, ne pe­depsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se re­percutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri și nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conștiinței noastre încărcate de rele. Toți cer­cetătorii acestor fenomene afirmă cu con­vin­gere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârșit, pentru nimeni.

- Să revenim la experiența propriu-zisă a morții clinice. Ce se întâmplă mai departe?

- După ce filmul vieții îi face să înțeleagă unde au greșit și unde au procedat corect, celor aflați în moarte clinică li se arată o ba­rieră, o punte sau un râu, și li se interzice să trea­că. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. "Nu este încă timpul" e ceea ce aud cei mai mulți dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, "Du-te înapoi și spune lumii ce ai văzut". Toți cei care au trecut prin așa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică față de moarte. Pentru cei care trăiesc aces­te experiențe e atât de covârșitor, încât ră­mân con­ști­enți și după aceea de existența unei dimensiuni spi­rituale în univers, dedicân­du-se, pe mai departe, unei vieți spirituale sau unei vieți puse în slujba binelui.

"Nu creierul generează conștiința, ci conștiința are în primire un creier de care se folosește"

- Domnule Dulcan, vă provoc să dis­cu­tăm și din punct de vedere științific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formația dvs. de medic neurolog?

- Tocmai pentru că sunt medic neurolog și am stu­diat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacțiile biochimice care au loc în cre­ier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier și ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă con­știentizarea lor. Cu alte cuvinte, decizia de execu­tare a unei mișcări pare a fi luată înainte de a fi infor­mat creierul. Și atunci, dacă inițiativa creierului pre­cede, oa­recum, voința noastră de a acționa, ne între­băm fi­resc: gândim sau suntem gândiți? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conștiință. Experiența morții clinice pledează pentru independența conștiinței față de creier. Nu creierul generează conștiința, așa cum încă se crede la modul general, ci conștiința are în primire un creier, de care se folosește de-a lungul unei vieți, pentru a se informa, a experimenta și a evolua.

- S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morții clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienților.

- Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinații sau expresia unui creier în suferință, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog și pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt și mulți oameni care au avut aceste experiențe spontan, fără nicio influență chimică. Apoi, există oameni care și-au dezvoltat ca­pa­citatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poa­te de lucizi și de sănătoși, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influență exterioară. E pur și sim­plu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, ști­ința va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie și proveniență dife­rite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.

- Aduce studiul morții clinice argumente concrete în favoarea realității lumii de dincolo?

- Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morții clinice, nevăzătorii din naștere văd pri­ma oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiri­tului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci și corp subtil, care este însoțit de o con­știință detașată de creierul nostru anatomic și care are o altă percepție asupra timpului și a spațiului. Ex­pe­­riența este a acestei conștiințe, nu a creierului. Ve­derea se face într-un unghi de 360 de grade și poate ex­plora instantaneu la orice distanță. Această vedere pa­noramică apare nu numai la cei care au o moarte cli­nică, ci și în stările de extaz mistic sau în experiența unor maeștri spirituali ai Orientului. Un creier trau­ma­tizat poate genera, desigur, și halucinații, dar ele n-au coerență, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în expe­riența morții clinice are o coerență, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viața persoanei im­pli­cate. În urma lor, învățăm întotdeauna o lecție. Un alt argument extrem de important este memoria noas­tră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieții, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demons­trea­ză că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se rețin și cele mai mici amă­nun­te, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care și le amintesc chiar și in­di­vizii bolnavi de Alzhei­mer. În timpul vieții noas­tre, nu me­moria se pierde, ci ins­tru­mentul de redare, ne­uronul se a­tro­fiază. Me­moria ră­mâ­ne în câmpul conștiinței, care se ex­tin­de dincolo de noi în același timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu du­iumul, dar pro­babil cele mai puternice sunt mărturiile celor re­întorși la viață.

- Din toate cazurile pe care le-ați întâlnit și stu­diat, care vi se pare cel mai spectaculos?

- Cred că cel mai im­presionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a și relatat într-o carte autobio­grafică. Era de patru ani bolnavă de can­cer limfatic când, in­trată în comă profundă, terminală, începe să per­ceapă lumea dincolo de limitele obișnuite. Deși are ochii închiși, fiindcă e supusă reanimării, îl ve­de pe fratele său în avi­onul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viață. Aude discuțiile între medici și soțul său, deși ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Și nu doar că îi aude și vede, dar le aude și gândurile. Se eliberează din trupul fizic și constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în același timp. Vede toate mane­vrele de reanimare pe care le fac medicii, înțelege disperarea soțului și ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. Du­pă o vreme, atașamentul ei față de oameni se es­tom­pează și intră într-o lume mi­nunată, guvernată de bucurie și de iubire necon­di­ționată. Își revede tatăl, care murise cu zece ani îna­inte, cu care stă de vorbă și care o anunță că nu a ve­nit încă timpul să ră­mână acolo. Își vede filmul vieții și înțelege misi­unea pentru care a sosit pe pământ și ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucu­ră la gândul revenirii în corpul bolnav, dar în­țelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieșirea din comă, le zâmbește medicilor și le spune că a fost vindecată și va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Și totuși, pes­te câteva zile, la analizele efec­tuate, medicii consta­tă semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei au­tobiografică, și anume că, în spațiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat și viețile pe care le-a avut până atunci.

"Suntem cu adevărat «lumină din Lumină»"

- Atingeți o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creștină. Avem motive să credem în așa ceva?

- Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creștini și susți­nă­torii ei. Există însă argumente ce țin de im­presia fiecăruia din­tre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, une­ori, când întâlnim o anu­mită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cerce­tă­toa­rea Sandra Anne Tay­lor aduce în dis­cu­ție un caz foarte in­te­re­sant, al unui tânăr a­rab, care s-a născut în munți, în Liban, și nu și-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă lo­calitate, la sute de km distanță, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior. Ba mai mult, dintr-un im­puls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a iden­tificat pe nume pe cei care o lo­cuiau, le-a arătat lo­cul în care și-a amintit că a ascuns niște bani și i-a găsit. Familia res­pectivă era atunci în­tr-un proces de sta­bi­lire a unui hotar între pă­mânturi. El și-a a­min­tit unde era ve­chiul hotar. A fost atât de con­vin­gător, încât și justiția i-a acceptat măr­turia. Se născuse în același anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, ve­chea persoană fusese ucisă. Reîn­car­narea lui a fost, deci, imediată. Mai e și cazul lui Rand James­ton Shields, care în tim­pul unei morți cli­ni­ce retrăiește 68 de evenimente din viețile anterioare. A reținut locul unde a trăit și cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraș, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viață și a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e ce­le­bru și e studiat de dr. Jim B.Tucker, la secția de medicină psihi­a­trică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naște cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniștită, că va fi vin­decată și i-a arătat și celelalte vieți pe care le-a avut. Dacă știința a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunțată în lumea de dincolo, de ce n-am crede și în celelalte lucruri vă­zute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.

- Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar conti­nuăm să tră­im sub altă formă.

- Continuăm să tră­im în corpul subtil, care e format din lu­mină de înaltă frec­ven­ță. Cei care au vă­zut cor­pul subtil, ceea ce nu­mim în mod tradi­țio­nal "suflet", în timpul experiențelor extra­cor­porale, l-au descris ca fiind format din milioane de punc­te lu­minoase. Dacă în ceea ce privește trupul nos­tru s-a spus că "pă­­mânt suntem și în pă­mânt ne vom în­toar­ce", în ceea ce pri­veș­te sufletul, "lumină suntem și în Lumină ne vom întoarce". Sun­tem cu adevărat "lumină din Lumină". E valabil și dacă ex­tra­polăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici și lumea de dincolo e doar o diferență de frec­vență. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pil­dă, noi percepem sunetele a căror frecvență se si­tuează între 16.000 și 20.000 Hz. Liliacul emite și re­cep­tează ultrasunete cu frecvența până la 150.000 Hz. Iar del­finii comunică pe frecvențe situate peste 150.000 Hz. La fel și cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenței, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitați de zidul unei frec­ven­țe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mă­ri­nimia Lui, ne-a așezat într-o fereastră cosmică, din ca­re putem vedea universul, din care ni se oferă des­chi­­de­rea.

- Vreți să spuneți că Îl putem cunoaște pe Dum­nezeu pentru că El Însuși vrea să fie cunoscut?

- Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noas­tre au explodat o serie de preocupări științifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spi­ri­tuală a universului, să demonstreze că istoria uni­ver­sului și a omului e scrisă de aceeași mână, că om și univers au aceeași origine spirituală. Experiența morții cli­nice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pen­tru a ne îndemna să schimbăm drumul greșit pe care am mers până acum și să ne însușim lecția cu­noaș­terii și a iubirii, care e adevăratul sens al vieții. Avem o singură șansă de ieșire din criza în care în­trea­ga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată re­naștere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armo­nie cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii și cu natu­ra. Nu întâmplător, Iisus a spus: "Eu sunt Calea, Ade­vă­rul și Viața". Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Ca­lea, e rândul nostru să răspundem chemă­rii Lui.

Cei care doresc să comande cărțile d-lui prof. Dumitru Constantin Dulcan, o pot face pe www.edituraeikon.ro, la tel. 0364/11.72.46, 0728.084.803 sau pe e-mail eikondifuzare@yahoo.com