Muzeul Comunismului

Ciprian Rus
Deputații au respins, în plen, zilele tre­cute, un proiect de lege privind în­fiin­țarea unui Muzeu al Comunismului în Bucu­rești.

Înainte de asta, inițiativa legislativă tre­cuse de Senat, prin adoptare tacită, în mai 2012, deși primise aviz negativ din partea Guver­nului Ungureanu, în funcție la data depunerii pro­iectului, dar și din partea comi­siilor de specia­litate. Inițiativa a fost propusă în 2012 de patru parlamentari și prevedea înfiin­țarea unui muzeu al comu­nismului, subordonat Ministerului Culturii, într-o clădire pusă la dispoziție de guvern, pe raza Bucureștiului. La vremea respectivă, în avizul negativ al guvernului se arăta că există deja un Institut de Investigare al Crimelor Co­munis­mului și Memoria Exilului Românesc, că s-ar naște paralelisme instituționale și că nu sunt indicate sursele de finanțare. Explicația halu­cinantă a Cabinetului Ungureanu nu poate fi întrecută decât de scorul zdrobitor cu care inițiativa a capotat în Camera Deputaților: 236 de voturi "împotrivă" și 43 "pentru". E în toată această suspectă consensualitate a clasei po­litice împotriva proiectului de lege o explicație pentru unde suntem acum și un semnal de alarmă pentru ce se vrea să fim.
Un muzeu înseamnă probe, înseamnă con­text, înseamnă o sistematizare care te ajută să înțelegi lucrurile mai bine decât atunci când le-ai citit în cărți sau ți-au fost prezentate la școală. Un muzeu mai înseamnă, apoi, și o îm­păcare cu trecutul, o asumare a lui și un semnal pentru generațiile viitoare, despre ce a fost bun sau rău, problematic sau discutabil, în anii de dinainte. Orice muzeu, și cu atât mai mult cele cu tematică istorică, e o bornă în calea uitării. Toate capitalele est-europene, dar mai cu seamă Praga, Varșovia și Budapesta, au de ani buni muzee dedicate comunismului. Sunt muzee bine puse la punct și apreciate, vizitate deopo­trivă de localnici și de turiștii occidentali, cu­rioși să vadă cât mai explicit cum se trăia în co­mu­nism. Un muzeu al comunismului amenajat într-un colț al mastodontului numit Casa Popo­rului - și așa un obiectiv pe care orice turist străin venit la București îl bifează - ar fi, pe lângă certul beneficiu cultural și informațional pus la dispoziția generațiilor care nu au prins comunismul și care au cam început să rela­tivizeze primejdios de ușor ororile de atunci! - și o extraordinară lovitură de imagine pentru turismul din Capitală. Numai că tocmai actualii "chiriași" ai Casei Poporului, parlamentarii, se opun Muzeului Co­mu­nismului. Se tem, pe­sem­ne, să nu le strice senectutea celor care i-au că­țărat pe funcții, se tem să nu vadă pe acolo fo­tografiile bunicilor și părinților care au pus umărul la bascularea lui Ceaușescu, spre ceea ce numim acum post-co­munism. Se tem, unii, să nu cumva să își vadă propriile fotografii. Vă­zând lejeritatea cu care acești oameni refuză ideea muzeului, nu poți să nu te gândești dacă, de fapt, inițiativa nu e su­perfluă și dacă, vorba Guvernului Ungureanu, chiar nu se nasc, cum­va, "paralelisme institu­ționale". Căci Muzeul Comunismului deja exis­tă. A dovedit-o, de atâtea ori în ultimii 20 de ani, felul de a gândi al celor de la Casa Popo­rului.