Înainte de asta, inițiativa legislativă trecuse de Senat, prin adoptare tacită, în mai 2012, deși primise aviz negativ din partea Guvernului Ungureanu, în funcție la data depunerii proiectului, dar și din partea comisiilor de specialitate. Inițiativa a fost propusă în 2012 de patru parlamentari și prevedea înființarea unui muzeu al comunismului, subordonat Ministerului Culturii, într-o clădire pusă la dispoziție de guvern, pe raza Bucureștiului. La vremea respectivă, în avizul negativ al guvernului se arăta că există deja un Institut de Investigare al Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, că s-ar naște paralelisme instituționale și că nu sunt indicate sursele de finanțare. Explicația halucinantă a Cabinetului Ungureanu nu poate fi întrecută decât de scorul zdrobitor cu care inițiativa a capotat în Camera Deputaților: 236 de voturi "împotrivă" și 43 "pentru". E în toată această suspectă consensualitate a clasei politice împotriva proiectului de lege o explicație pentru unde suntem acum și un semnal de alarmă pentru ce se vrea să fim.
Un muzeu înseamnă probe, înseamnă context, înseamnă o sistematizare care te ajută să înțelegi lucrurile mai bine decât atunci când le-ai citit în cărți sau ți-au fost prezentate la școală. Un muzeu mai înseamnă, apoi, și o împăcare cu trecutul, o asumare a lui și un semnal pentru generațiile viitoare, despre ce a fost bun sau rău, problematic sau discutabil, în anii de dinainte. Orice muzeu, și cu atât mai mult cele cu tematică istorică, e o bornă în calea uitării. Toate capitalele est-europene, dar mai cu seamă Praga, Varșovia și Budapesta, au de ani buni muzee dedicate comunismului. Sunt muzee bine puse la punct și apreciate, vizitate deopotrivă de localnici și de turiștii occidentali, curioși să vadă cât mai explicit cum se trăia în comunism. Un muzeu al comunismului amenajat într-un colț al mastodontului numit Casa Poporului - și așa un obiectiv pe care orice turist străin venit la București îl bifează - ar fi, pe lângă certul beneficiu cultural și informațional pus la dispoziția generațiilor care nu au prins comunismul și care au cam început să relativizeze primejdios de ușor ororile de atunci! - și o extraordinară lovitură de imagine pentru turismul din Capitală. Numai că tocmai actualii "chiriași" ai Casei Poporului, parlamentarii, se opun Muzeului Comunismului. Se tem, pesemne, să nu le strice senectutea celor care i-au cățărat pe funcții, se tem să nu vadă pe acolo fotografiile bunicilor și părinților care au pus umărul la bascularea lui Ceaușescu, spre ceea ce numim acum post-comunism. Se tem, unii, să nu cumva să își vadă propriile fotografii. Văzând lejeritatea cu care acești oameni refuză ideea muzeului, nu poți să nu te gândești dacă, de fapt, inițiativa nu e superfluă și dacă, vorba Guvernului Ungureanu, chiar nu se nasc, cumva, "paralelisme instituționale". Căci Muzeul Comunismului deja există. A dovedit-o, de atâtea ori în ultimii 20 de ani, felul de a gândi al celor de la Casa Poporului.