"Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată" (proverb românesc, Anton Pann)

Dr. Cristina Aosan
Acum 25 de ani, nu aș fi crezut că voi ajunge să cumpăr de la magazin apă de băut.

La fel, nu aș fi crezut în ruptul capului că o să cumpăr usturoi din China. Mâine, însă, dacă Mol și Chevron reușesc să-și pună planurile în aplicare, s-ar putea să cumpărăm apa de băut la preț dublu, și de ce nu, adusă din import.
Străinii au descoperit că pot extrage de pe pă­mân­tul românesc o nouă bogăție, uriașă ca afacere pentru ei, dar și ca implicații geopolitice pentru noi: gazele de șist. Ce sunt acestea? Denumite astăzi "gaze ne­con­venționale", sunt știute încă din 1820: gaze naturale cap­­tive în roci sedimentare, numite șisturi sau roci rezervor. Gazele de șist sunt distribuite difuz, ca niște bule mici în masa de rocă. Ar putea arăta precum o gresie poroasă, spre deosebire de punga imensă de gaz din exploatarea convențională de gaz metan. Dacă în șisturi se aplică o presiune, ele au proprietatea de a se desface în foi subțiri (gr. schistos=rupere), care se desprind unele de altele. Astfel se eliberează gazul captiv din aceste roci rezervor.
Imaginați-vă acum că pentru eliberarea acestui gaz se aplică metoda numită "fracturare hidraulică", prin care se pompează subteran circa 10.000 metri cubi de lichid la prospecțiune, respectiv, 60.000 de metri cubi în exploatare, cu cicluri care se repetă, pentru fiecare sondă, de 8-10 ori, pe durata a circa 5 ani. Lichidul uti­lizat pentru fracturare, în scopul de a disloca rocile re­zer­vor, conține apă (ca agent hidraulic), nisip sau parti­cule ceramice, în proporție de 4-9% (mențin deschise canaliculele rezultate) și 0,5% până la 2% diverși aditivi chimici. Ca să avem o imagine despre cantitatea de substanțe chimice pompate în subteran, socotind doar procentul minim utilizat, adică 0,5%, înseamnă aproximativ 50 de metri cubi doar la o prospecțiune, adică cât 2-3 vagoane cu diverse substanțe chimice. Iar la exploatarea în sine, pe un singur ciclu de fractu­rare, vorbim de o "îmbogățire" a solului cu câteva trenuri marfar încărcate cu amestecuri de aditivi chi­mici.
De reținut este faptul că procedeul utilizează pre­siuni enorme, de 1.000 de atmosfere, pentru a disloca rocile în adâncime. Ceea ce e tragicomic în pre­zen­tă­rile comerciale de pe site-urile societăților care își pro­pun să exploateze gaze de șist este insistența cu care ne explică grija față de mediu. Aceasta constă în aceea ca s-ar izola cu beton acviferele (straturile geo­logice cu apă). Dar betonarea este, de fapt, un element tehnic fără de care forajul în sine nu ar putea exista, căci s-ar sur­pa, ca orice groapă ne­con­solidată. În fapt, prin be­­tonarea realizată în pa­ra­lel cu forarea, se constituie un tub vertical de 2-4 km adân­cime (forajul vertical), din capătul căruia pornesc alte 4-8 tuburi orizontale (fo­ra­jele ori­zon­tale), dis­pu­se ra­dial, fiecare de câte 1-6 km lungime. După de­fi­nitivarea forării, deci și a construirii tubu­rilor de be­ton, la ca­pă­tul forajelor ori­­zontale, cât și pe toată lungimea lor, ur­mează a fi practicate găuri prin mici explozii, în număr de 80-100 pe fiecare foraj ori­zon­tal. Lichidul pompat de la suprafață prin pre­siu­ne stră­­bate tubul vertical de be­­ton, ajunge în cele ori­zon­­tale, apoi iese din aces­tea prin acele găuri, pă­trun­­­zând în straturile de roci, spre a elibera gazele. Dato­ri­tă imensei presiuni, o par­te din lichid refulează apoi pe aceleași tuburi, trans­­­­portând și gazele. De­vine lesne de înțeles chiar și pentru un ne­spe­cialist că aceste așa-numite "izolări de acvifere", adică tu­bulaturile de beton, nu sunt făcute din grijă față de me­diu. Ele reprezintă sim­ple elemente tehnice ale pro­cesului tehnologic, fără de care nu s-ar putea capta gazul. În acest fel, pe durata unui an de ex­ploa­tare, sunt pompați circa 100.000 me­tri cubi de flu­id, din care refluează doar 30-40%. Res­tul rămâne în sub­te­ran, o moștenire otrăvită pentru stră­nepoții noș­tri. Adep­ții acestei industrii afirmă că acest lichid otră­vit ar rămâne cantonat strict în locul de injecție, dar acest lu­cru este o impo­si­bili­ta­te fizică, chimică și geo­logică.
Un exemplu că acest lucru este perfect posibil sunt acele curio­zități din zonele de "Foc viu" și de vulcani no­ro­ioși. Aici, fisurile create de mișcă­rile tectonice permit gazelor și lichidelor de adâncime să iasă la suprafață. E doar o chestiune de timp până când aces­te fluide otrăvite vor ajunge, efectiv, în apele de su­prafață. Dar, surpriză! Deși se apreciază, în gene­ral, că gazul de șist este la adâncimi de 2-4 km, totuși, în Statele Unite s-au rea­li­zat nu mai puțin de 50.000 de foraje pentru gaz de șist la adâncime mică, de numai 30 de metri (revista "Le Point"). Cu atât mai rapid pot străbate aditivii chimici până la stratul de apă potabilă. Iar asta nu e tot: acele zeci de mii de metri cubi de apă chi­mizată ca­re refluează la suprafață împreună cu gazul de șist se de­pozitează în niște iazuri de decan­ta­re. Acest fluid, după ce a trecut prin rocile fisurate, an­trenează la su­pra­față nu doar gaz, dar și metale grele și materiale ra­dioactive din compoziția acelor roci, care se adaugă aditivilor inițiali. Ce se va întâmpla cu aces­te iazuri în România? Eu cred că vor rămâne moștenire viitoarelor administrații. Iar între timp, natura își va face datoria și va absorbi acest lichid otrăvit prin fisu­ri­le din pereții iazurilor, care se vor crea inevitabil în timp, pe seama neglijenței și nepăsării. Peste câteva zeci de ani, poate nici nu se va mai ști bine originea lor și pericolul pe care încă îl vor reprezenta. Strănepoții noș­tri se vor scălda voioși în ele, după care, îmbol­nă­vindu-se, cu greu cineva și-ar mai putea da seama care este cauza.
Dar în ce constau, oare, acele substanțe chimice din lichidul de forare? Nu are nici un rost să le trecem în re­vistă, pentru că, oricum, compozițiile exacte sunt păs­trate secrete. Motiv pentru care nici una din com­paniile implicate în extragerea gazelor de șist din lume nu vorbește despre efectul lor asupra arealului și nu există nici un studiu de impact asupra mediului al aces­tor substanțe, nici luate singular, nici în asociere.
Pentru rigoarea demersului jurnalistic, vom in­for­ma cititorii că Direcția de Mediu, Sănătate Publică și Si­guranță Alimentară din Parlamentul European a pu­blicat un raport în care se identifică 260 de substanțe chimice, dintre care unele cunoscute pentru toxicitate, efecte mutagene și cancerigene. Dar această listă pare doar un rezumat față de raportul Comisiei pentru Ener­gie și Comerț a Camerei Reprezentanților din SUA, ca­re în perioada de referință 2005-2009, trece în re­vistă nu mai puțin de 750 de substanțe chi­mice, cu men­țiunea că aces­tea nu epui­zea­ză subiectul, din pricina le­gislației care permite com­­pa­niilor să păstreze secre­tul acestor cocktailuri otrăvite, pe motivul concurenței. Trist este că cetățeanul român nu va afla niciodată ce substanțe ar fi uti­lizate în acest proces.
În SUA nu a cerut nimeni niciun aviz de mediu acestor companii, până în momentul în care cetățenii afectați nu s-au or­­ganizat și nu și-au cerut drep­turile prin intermediul unor avo­cați. În aceste con­diții, ne întrebăm cum ar putea arăta exploatările deschise de acești giganți eco­nomici în Ro­mânia, pe care ei o consideră ca din lu­mea a 3-a? (Vă invi­tăm să vi­zio­nați fil­mul Gas­land pe Inter­net!)

Retrospectivă istorică

În doar două decenii, între anii 1895-1914, trusturile străi­ne au reușit să acapareze a­proa­pe integral industria pe­tro­lului din România. După 1929, prin aplicarea poli­ticii porților deschise, capita­lul autohton din domeniu lăsat în concurență cu uria­șele capitaluri străine, a fost evi­dent surclasat. După al doilea război mondial, rușii au luat și ei tot ce au putut căra de aici în Uniunea So­vietică. Vestea despre redobândirea, de curând, a unei platforme maritime în Marea Neagră a venit odată cu adevărul că era deja con­cesionată unor companii străi­ne. E posibil ca isto­ria să se repete și în ceea ce pri­veș­­te gazele de șist...
Oamenii au strigat în stradă, pe 4 aprilie, la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de șist. Alte acțiuni si­milare s-au mai desfășurat deja și sunt anunțate în mul­te dintre orașele țării. Merită încercată o acțiune de coalizare a societății civile și de retrezire a unui simț civic adormit, în jurul unui bun atât de prețios cum e apa. Noi suntem peste 70% apă. Tot ce este viu conține apă. Contaminarea apei potabile este un fapt de o deo­sebită gravitate. Iar acest lucru mă duce cu gân­­dul la nici mai mult nici mai puțin decât una din directivele KGB-ului, de control asupra populației prin controlul calității apei. Vă sună cunoscut?

Rațiuni practice

Diverși analiști aserviți se străduiesc să arate justi­ficări pentru exploatarea gazelor de șist. Ne explică cu blândețe că România va rămâne fără gaze și petrol în următorii 15 ani și că trebuie să facem ceva. Tot la fel ni se prezintă tabloul mondial și se afirmă că ar mai fi petrol pentru mai puțin de 30 de ani, gaz natural con­vențional pentru 70 de ani și cărbune pentru mai puțin de 250 de ani.
Ne întrebăm atunci, de ce sunt descurajate soluții deja găsite, precum mașina care funcționează electric, fără benzină? De ce nu se exploatează corespunzător energia eoliană, când o singură centrală de mare putere se spune că poate produce cam cât consumă un județ întreg? De ce nu se captează mai multă energie solară?
Revenind la oile noastre, România își asigură din surse proprii, în momentul de față, minimum 70% din ne­cesarul de gaz al țării. Iar din întregul necesar, popu­lația consumă doar 20%. Pe de altă parte, sunt difuzate recente informații despre noi zăcăminte convenționale în perimetrul Neptun al Mării Negre, descoperite de OMV Petrom și Exxon. Doar aceste zăcăminte ar pu­tea asigura aprovizionarea cu jumătate din necesarul Ro­mâniei, după cum se estimează. Deci, ideea că ga­zele de șist ne-ar putea scăpa din sfera de influență ru­seas­că și că nu am fi nevoiți să mai cumpărăm gaz scump de la ei este falsă, căci noi avem deja gaz sufi­cient.

Istorie recentă

Am lucrat în Banat, timp de 12 ani, ca medic de fa­milie și medic naturist. Acolo am analizat apa dintr-un nu­măr mare de fântâni, pe teritoriul a patru sate. Dintre toate, una sin­gură avea apă potabilă, în adevăratul sens al cu­vân­tului. Cantitatea de nitriți și nitrați în apele din pânzele freatice era de la 10 până la de 50 de ori peste limita ma­ximă admisă. Ei provin din infiltrații ale în­grășă­min­telor chimice cu azot. Pentru cabinet, am fă­cut un foraj la 80 de metri adâncime, și abia acolo am gă­sit o apă potabilă, o apă de calitate. Ei bine, mi-am fă­cut datoria de om și de medic, și am anunțat auto­ri­tățile comunale și județene, administrative și me­dicale, despre nivelul inadmisibil al poluării apei. Efec­tul? Zero. Nimănui nu i-a păsat. Cu prilejul cam­paniilor elec­torale, fiecare can­didat a promis cel puțin un foraj de apă mai adânc. Acum, satul în care am trăit mai bi­ne de un deceniu are un foraj. Dar care nu este echipat cu o pompă de adân­cime. Veșnica problemă, nu sunt bani... Între timp, este cert că un copil sugar a murit in­toxicat cu apa otră­vită cu care i se prepara laptele praf. Sigur, nu a fost nimeni tras la răspundere pentru asta.
Infiltrațiile de nitrați și nitriți se realizează prin me­canisme simple, fără fisurări provocate, fără presiuni imense exercitate artificial, care grăbesc asemenea fe­no­mene; și fără lacuri reziduale. Iar acestea sunt doar două substanțe toxice, din careuna poate ucide repede. Dar dacă ar fi cu mult mai multe în apa pe care o bem, cu care gătim și ne spălam ?
Să sperăm că autoritățile responsabile, media și cetățenii vor înțelege implicațiile uriașe și mizele aces­tei chestiuni, care depășește cu mult, în oroare, tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, după 1989.

Vicepreședinte al Societății Române de Apiterapie