La fel, nu aș fi crezut în ruptul capului că o să cumpăr usturoi din China. Mâine, însă, dacă Mol și Chevron reușesc să-și pună planurile în aplicare, s-ar putea să cumpărăm apa de băut la preț dublu, și de ce nu, adusă din import.
Străinii au descoperit că pot extrage de pe pământul românesc o nouă bogăție, uriașă ca afacere pentru ei, dar și ca implicații geopolitice pentru noi: gazele de șist. Ce sunt acestea? Denumite astăzi "gaze neconvenționale", sunt știute încă din 1820: gaze naturale captive în roci sedimentare, numite șisturi sau roci rezervor. Gazele de șist sunt distribuite difuz, ca niște bule mici în masa de rocă. Ar putea arăta precum o gresie poroasă, spre deosebire de punga imensă de gaz din exploatarea convențională de gaz metan. Dacă în șisturi se aplică o presiune, ele au proprietatea de a se desface în foi subțiri (gr. schistos=rupere), care se desprind unele de altele. Astfel se eliberează gazul captiv din aceste roci rezervor.
Imaginați-vă acum că pentru eliberarea acestui gaz se aplică metoda numită "fracturare hidraulică", prin care se pompează subteran circa 10.000 metri cubi de lichid la prospecțiune, respectiv, 60.000 de metri cubi în exploatare, cu cicluri care se repetă, pentru fiecare sondă, de 8-10 ori, pe durata a circa 5 ani. Lichidul utilizat pentru fracturare, în scopul de a disloca rocile rezervor, conține apă (ca agent hidraulic), nisip sau particule ceramice, în proporție de 4-9% (mențin deschise canaliculele rezultate) și 0,5% până la 2% diverși aditivi chimici. Ca să avem o imagine despre cantitatea de substanțe chimice pompate în subteran, socotind doar procentul minim utilizat, adică 0,5%, înseamnă aproximativ 50 de metri cubi doar la o prospecțiune, adică cât 2-3 vagoane cu diverse substanțe chimice. Iar la exploatarea în sine, pe un singur ciclu de fracturare, vorbim de o "îmbogățire" a solului cu câteva trenuri marfar încărcate cu amestecuri de aditivi chimici.
De reținut este faptul că procedeul utilizează presiuni enorme, de 1.000 de atmosfere, pentru a disloca rocile în adâncime. Ceea ce e tragicomic în prezentările comerciale de pe site-urile societăților care își propun să exploateze gaze de șist este insistența cu care ne explică grija față de mediu. Aceasta constă în aceea ca s-ar izola cu beton acviferele (straturile geologice cu apă). Dar betonarea este, de fapt, un element tehnic fără de care forajul în sine nu ar putea exista, căci s-ar surpa, ca orice groapă neconsolidată. În fapt, prin betonarea realizată în paralel cu forarea, se constituie un tub vertical de 2-4 km adâncime (forajul vertical), din capătul căruia pornesc alte 4-8 tuburi orizontale (forajele orizontale), dispuse radial, fiecare de câte 1-6 km lungime. După definitivarea forării, deci și a construirii tuburilor de beton, la capătul forajelor orizontale, cât și pe toată lungimea lor, urmează a fi practicate găuri prin mici explozii, în număr de 80-100 pe fiecare foraj orizontal. Lichidul pompat de la suprafață prin presiune străbate tubul vertical de beton, ajunge în cele orizontale, apoi iese din acestea prin acele găuri, pătrunzând în straturile de roci, spre a elibera gazele. Datorită imensei presiuni, o parte din lichid refulează apoi pe aceleași tuburi, transportând și gazele. Devine lesne de înțeles chiar și pentru un nespecialist că aceste așa-numite "izolări de acvifere", adică tubulaturile de beton, nu sunt făcute din grijă față de mediu. Ele reprezintă simple elemente tehnice ale procesului tehnologic, fără de care nu s-ar putea capta gazul. În acest fel, pe durata unui an de exploatare, sunt pompați circa 100.000 metri cubi de fluid, din care refluează doar 30-40%. Restul rămâne în subteran, o moștenire otrăvită pentru strănepoții noștri. Adepții acestei industrii afirmă că acest lichid otrăvit ar rămâne cantonat strict în locul de injecție, dar acest lucru este o imposibilitate fizică, chimică și geologică.
Un exemplu că acest lucru este perfect posibil sunt acele curiozități din zonele de "Foc viu" și de vulcani noroioși. Aici, fisurile create de mișcările tectonice permit gazelor și lichidelor de adâncime să iasă la suprafață. E doar o chestiune de timp până când aceste fluide otrăvite vor ajunge, efectiv, în apele de suprafață. Dar, surpriză! Deși se apreciază, în general, că gazul de șist este la adâncimi de 2-4 km, totuși, în Statele Unite s-au realizat nu mai puțin de 50.000 de foraje pentru gaz de șist la adâncime mică, de numai 30 de metri (revista "Le Point"). Cu atât mai rapid pot străbate aditivii chimici până la stratul de apă potabilă. Iar asta nu e tot: acele zeci de mii de metri cubi de apă chimizată care refluează la suprafață împreună cu gazul de șist se depozitează în niște iazuri de decantare. Acest fluid, după ce a trecut prin rocile fisurate, antrenează la suprafață nu doar gaz, dar și metale grele și materiale radioactive din compoziția acelor roci, care se adaugă aditivilor inițiali. Ce se va întâmpla cu aceste iazuri în România? Eu cred că vor rămâne moștenire viitoarelor administrații. Iar între timp, natura își va face datoria și va absorbi acest lichid otrăvit prin fisurile din pereții iazurilor, care se vor crea inevitabil în timp, pe seama neglijenței și nepăsării. Peste câteva zeci de ani, poate nici nu se va mai ști bine originea lor și pericolul pe care încă îl vor reprezenta. Strănepoții noștri se vor scălda voioși în ele, după care, îmbolnăvindu-se, cu greu cineva și-ar mai putea da seama care este cauza.
Dar în ce constau, oare, acele substanțe chimice din lichidul de forare? Nu are nici un rost să le trecem în revistă, pentru că, oricum, compozițiile exacte sunt păstrate secrete. Motiv pentru care nici una din companiile implicate în extragerea gazelor de șist din lume nu vorbește despre efectul lor asupra arealului și nu există nici un studiu de impact asupra mediului al acestor substanțe, nici luate singular, nici în asociere.
Pentru rigoarea demersului jurnalistic, vom informa cititorii că Direcția de Mediu, Sănătate Publică și Siguranță Alimentară din Parlamentul European a publicat un raport în care se identifică 260 de substanțe chimice, dintre care unele cunoscute pentru toxicitate, efecte mutagene și cancerigene. Dar această listă pare doar un rezumat față de raportul Comisiei pentru Energie și Comerț a Camerei Reprezentanților din SUA, care în perioada de referință 2005-2009, trece în revistă nu mai puțin de 750 de substanțe chimice, cu mențiunea că acestea nu epuizează subiectul, din pricina legislației care permite companiilor să păstreze secretul acestor cocktailuri otrăvite, pe motivul concurenței. Trist este că cetățeanul român nu va afla niciodată ce substanțe ar fi utilizate în acest proces.
În SUA nu a cerut nimeni niciun aviz de mediu acestor companii, până în momentul în care cetățenii afectați nu s-au organizat și nu și-au cerut drepturile prin intermediul unor avocați. În aceste condiții, ne întrebăm cum ar putea arăta exploatările deschise de acești giganți economici în România, pe care ei o consideră ca din lumea a 3-a? (Vă invităm să vizionați filmul Gasland pe Internet!)
Retrospectivă istorică
În doar două decenii, între anii 1895-1914, trusturile străine au reușit să acapareze aproape integral industria petrolului din România. După 1929, prin aplicarea politicii porților deschise, capitalul autohton din domeniu lăsat în concurență cu uriașele capitaluri străine, a fost evident surclasat. După al doilea război mondial, rușii au luat și ei tot ce au putut căra de aici în Uniunea Sovietică. Vestea despre redobândirea, de curând, a unei platforme maritime în Marea Neagră a venit odată cu adevărul că era deja concesionată unor companii străine. E posibil ca istoria să se repete și în ceea ce privește gazele de șist...
Oamenii au strigat în stradă, pe 4 aprilie, la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de șist. Alte acțiuni similare s-au mai desfășurat deja și sunt anunțate în multe dintre orașele țării. Merită încercată o acțiune de coalizare a societății civile și de retrezire a unui simț civic adormit, în jurul unui bun atât de prețios cum e apa. Noi suntem peste 70% apă. Tot ce este viu conține apă. Contaminarea apei potabile este un fapt de o deosebită gravitate. Iar acest lucru mă duce cu gândul la nici mai mult nici mai puțin decât una din directivele KGB-ului, de control asupra populației prin controlul calității apei. Vă sună cunoscut?
Rațiuni practice
Diverși analiști aserviți se străduiesc să arate justificări pentru exploatarea gazelor de șist. Ne explică cu blândețe că România va rămâne fără gaze și petrol în următorii 15 ani și că trebuie să facem ceva. Tot la fel ni se prezintă tabloul mondial și se afirmă că ar mai fi petrol pentru mai puțin de 30 de ani, gaz natural convențional pentru 70 de ani și cărbune pentru mai puțin de 250 de ani.
Ne întrebăm atunci, de ce sunt descurajate soluții deja găsite, precum mașina care funcționează electric, fără benzină? De ce nu se exploatează corespunzător energia eoliană, când o singură centrală de mare putere se spune că poate produce cam cât consumă un județ întreg? De ce nu se captează mai multă energie solară?
Revenind la oile noastre, România își asigură din surse proprii, în momentul de față, minimum 70% din necesarul de gaz al țării. Iar din întregul necesar, populația consumă doar 20%. Pe de altă parte, sunt difuzate recente informații despre noi zăcăminte convenționale în perimetrul Neptun al Mării Negre, descoperite de OMV Petrom și Exxon. Doar aceste zăcăminte ar putea asigura aprovizionarea cu jumătate din necesarul României, după cum se estimează. Deci, ideea că gazele de șist ne-ar putea scăpa din sfera de influență rusească și că nu am fi nevoiți să mai cumpărăm gaz scump de la ei este falsă, căci noi avem deja gaz suficient.
Istorie recentă
Am lucrat în Banat, timp de 12 ani, ca medic de familie și medic naturist. Acolo am analizat apa dintr-un număr mare de fântâni, pe teritoriul a patru sate. Dintre toate, una singură avea apă potabilă, în adevăratul sens al cuvântului. Cantitatea de nitriți și nitrați în apele din pânzele freatice era de la 10 până la de 50 de ori peste limita maximă admisă. Ei provin din infiltrații ale îngrășămintelor chimice cu azot. Pentru cabinet, am făcut un foraj la 80 de metri adâncime, și abia acolo am găsit o apă potabilă, o apă de calitate. Ei bine, mi-am făcut datoria de om și de medic, și am anunțat autoritățile comunale și județene, administrative și medicale, despre nivelul inadmisibil al poluării apei. Efectul? Zero. Nimănui nu i-a păsat. Cu prilejul campaniilor electorale, fiecare candidat a promis cel puțin un foraj de apă mai adânc. Acum, satul în care am trăit mai bine de un deceniu are un foraj. Dar care nu este echipat cu o pompă de adâncime. Veșnica problemă, nu sunt bani... Între timp, este cert că un copil sugar a murit intoxicat cu apa otrăvită cu care i se prepara laptele praf. Sigur, nu a fost nimeni tras la răspundere pentru asta.
Infiltrațiile de nitrați și nitriți se realizează prin mecanisme simple, fără fisurări provocate, fără presiuni imense exercitate artificial, care grăbesc asemenea fenomene; și fără lacuri reziduale. Iar acestea sunt doar două substanțe toxice, din careuna poate ucide repede. Dar dacă ar fi cu mult mai multe în apa pe care o bem, cu care gătim și ne spălam ?
Să sperăm că autoritățile responsabile, media și cetățenii vor înțelege implicațiile uriașe și mizele acestei chestiuni, care depășește cu mult, în oroare, tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, după 1989.
Vicepreședinte al Societății Române de Apiterapie