Întâlnirea de sub măslin
Kostas fusese jandarm, jandarm pus să păzească un depozit de muniție. O slujbă plicticoasă și grea, mai ales că, pe timpul verii, fiecare colț de piatră din insula Eghina dogorea de arșiță. Dar năpasta vipiei îi era mai tot timpul domolită de discuțiile cu starețul Nectarie. Om bun, blând și cuviincios (măcar de ar fi toți preoții din Atena ca el!), monahul încercase mereu să-l convingă de existența lui Dumnezeu, dar Kostas părea din piatră. Curgeau șiroaiele de sudoare pe fruntea albă a lui gheronda Nectarie, încercând să-i dovedească nevăzutul, să-l facă să accepte imposibilul. Doar seara, când soarele scăpăta peste piscul muntelui Oros, înroșind marea și alungând din livezile de măslini boarea de miresme, mai, mai că ar fi fost gata să-l creadă! Era atâta frumusețe în jur încât, cine știe, poate că lumea chiar fusese zidită de o ființă atotputernică, de a cărei măreție nu suntem vrednici. Dar tot nu se lăsa înduplecat. Prea erau grele și ciudate toate "poveștile" starețului: nașterea lui Iisus dintr-o Fecioară, mersul pe apă, Învierea din morți și ridicarea la cer. Mai bine era să rămâi realist și cu picioarele pe pământ. O viață avem și trebuie să ne-o trăim!
Așa gândise jandarmul nostru și astăzi de dimineață, când coborâse de pe vapor. În port se întâlnise chiar cu starețul Nectarie. Parcă-l aștepta, deși nu se mai văzuseră de trei ani și mai bine. Bătrânul monah era vesel și senin ca de obicei, cu fruntea aceea înaltă și albă, pe care nu se lipea fir de griji. Hotărât lucru, omul acesta avea o taină. S-au așezat, ca de obicei, pe băncuța de sub măslin, cea cu vedere la mare, și au început să vorbească. Doar că acuma starețul păruse mai tăcut, alegându-și mai greu cuvintele. Lui Kostas îi stârnise mare bucurie întrevederea aceasta. Nu se dumirise până acum cât de mult îi lipsise părintele Nectarie în anii cât fusese plecat din Eghina. La despărțire îl îmbrățișă cu lacrimi în ochi, ca pe un prieten bun. Și cum căldura zilei începuse să crească, înainte de a se îndrepta spre cazarmă, Kostas intră să se răcorească într-o cafenea, unde întâlni câțiva colegi militari. Se îmbrățișară, apoi Kostas le povesti despre întâlnirea cu starețul... Camarazii îl priviră ca pe un nebun. Ce tot vorbea? Care stareț? Bătrânul Nectarie murise de mult, să tot fie trei ani de-atunci... Uimit și neliniștit, Kostas se hotărî pe loc să urce la mânăstire ca să vadă dacă ce aflase este adevărat. A plecat în fugă. Nici nu le-a mai dat binețe amicilor din cafenea... Dar maicile de la mânăstirea unde viețuise Nectarie i-au adeverit cele aflate. Starețul era mort! "Mort?!" "Mort de mult, de peste doi ani!" Plecase la Domnul la scurtă vreme după ce el părăsise insula. Kostas rămase înlemnit, pe marginea mormântului înecat în flori, frământând în mână o batistă pe care o umpluse de lacrimi. Știa foarte bine că se întâlnise dimineața cu starețul. Stătuseră amândoi sub măslin, și părintele Nectarie se străduise, ca de fiecare dată, să-l convertească la credință. Încremenit pe marginea mormântului, Kostas simți brusc că aici, la mormântul lui Nectarie, starețul va vorbi mereu cu el. Ca și în dimineața asta. Ca și odinioară. Și că-l va duce spre Dumnezeu.
O scrisoare trimisă lui Iisus
Silivria era, la mijlocul secolului XIX, o cetate mică, pe malul mării Marmara. Fusese pe vremea bizantinilor o mare glorie, din care rămăseseră doar ruinele albe, bătute de soare, și nostalgia neamului grecesc, obidit de mai bine de patru veacuri de turci. Acum, visele locuitorilor cetății erau purtate de vânt și de corăbii spre Istanbul, străvechiul Constantinopol, orașul care palpita încă de viață și de care o despărțeau doar 67 de kilometri. Aici, în Silivria, s-a născut Sfântul Nectarie, pe 1 octombrie 1846, chiar în ziua în care biserica prăznuiește "Acoperământul Maicii Domnului". Un prunc sărac, venit pe lume într-o familie umilă, dar credinciosă. Era al treilea copil din cei șapte și a primit la botez numele de Anastasie, numele Învierii Domnului. Când a împlinit 14 ani, a trebuit să-și caute norocul în lume, căci părinții nu-l mai puteau ține. A plecat și el, ca mai toți cei din Silivria, să-și găsească de lucru la Istanbul. Avea însă o dorință fierbinte, să studieze scrierile părinților bisericii, ca mai apoi să le poată vesti oamenilor Evanghelia. Odată ajuns în marele oraș, a intrat ucenic la un negustor de tutun. Muncea de dimineața până seara, pentru un blid de mâncare și un acoperiș deasupra capului. Nici vorbă de bani sau măcar de haine. Când i s-a rupt și cămașa de pe el, Anastasie s-a sfiit să mai meargă duminica la biserică. Deși îi era foarte dragă liturghia, și-și petrecea tot timpul liber rugându-se, i se făcuse acum rușine de privirile iscoditoare ale celorlalți creștini. Așa că, în naivitatea copilăriei, s-a gândit să-i scrie o scrisoare chiar lui Hristos! A ticluit-o îndelung și nu s-a rugat decât să-i trimită niște haine, cu care să poată merge la biserică. Atât! A pus-o apoi într-un plic, a lipit timbrul și a scris la destinatar - "Lui Iisus Hristos, în ceruri." S-a întâmplat însă ca un negustor înstărit, venit în prăvălia unde lucra Nectarie, să ia această scrisoare pentru a o pune la poștă și, văzând destinația exotică, să o deschidă și să o citească. Mișcat până în străfunduri de durerea micului Anastasie, i-a răspuns chiar el la scrisoare, ca din partea lui Iisus, punând și o sumă de bani înăuntru. Pentru sărmanul copil toată împrejurarea a fost un miracol. Fericit, el va începe să studieze asiduu din scrierile bisericii ortodoxe, pentru a culege sfaturi necesare unei vieți creștine. Copia apoi aceste cuvinte înțelepte pe hârtia în care învelea pachetele de tutun ale clienților. Când aceștia își desfăceau marfa acasă, găseau acolo și câte un sfat care, cine știe, le putea schimba viața. Mai târziu, Sfântul Nectarie va edita toate aceste maxime ale sfinților într-o culegere despre care spunea, adesea, că are cuprinsă în ea toată înțelepciunea creștină.
Învățătorul călugăr
La Constantinopol, seara, când briza începe să adie dinspre Golful de Aur și larma precupeților se potolea, Anastasie își începea drumul lăuntric. La început citea din cărțile împrumutate de la biserică. Apoi se ruga. Îndelung, fără să țină seama de timp. Se ruga pentru familia-i năpăstuită, pentru oamenii cu care se întâlnea zilnic, dar, mai ales, se ruga ca Domnul să-l folosească în lucrarea de mântuire a oamenilor. Să-l așeze ca o săgeată într-un arc și să tragă cu el, țintind inimile lor. Și ruga i s-a împlinit. Un creștin i-a văzut înțelepciunea și l-a recomandat să fie învățătorul copiilor sărmani de la Școala Metocului Sfântului Mormânt din Constantinopol. De acolo a ajuns învățător în insula Hios, unde păstorea un mitropolit evlavios. Aici și-a așezat el temeliile sfințeniei. Viața sa nu are nimic spectaculos. Nici isprăvi ascetice ieșite din comun, nici vreo mărturisire chinuitoare. Nu a trăit nicio clipă în pustiu, ci printre oameni, în mari orașe, la fel ca noi toți. O viață obișnuită, de la un capăt la altul. La fel cum iubirea nu este ieșită din comun. E felul de a fi al omului. Copiilor din Hios le preda nu după manuale, ci după cărțile bisericii. Și, odată cu buchiile, le picura în suflet credința în Iisus. Făcea, în sfârșit, ceea ce-și dorise întreaga viață - vestirea evangheliei, învățătura iubirii. Și totuși, în adâncul sufletului, nu era împăcat. Ar fi vrut să se dăruiască mai mult. Deplin. Așa a ajuns călugăr. A intrat în mânăstirea Nea Moni de pe insula Hios, așezându-se sub ascultarea unui bătrân monah, părintele Pahomie. De la el a învățat să aibă răbdare, să deosebească duhurile și, mai ales, să iubească. În asta s-a desăvârșit. Când a fost destul de întărit pe drumul nevoinței, a primit harul preoției și, odată cu el, un nou nume - Nectarie.
Încercări
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Cairo era deja un important oraș al Africii. O mare comunitate de greci ortodocși locuia aici, îndeletnicindu-se cu negoțul. Își clădiseră și o catedrală impunătoare, așezată în vechiul centru al urbei, aveau și preoții lor, și slujbe în limba străveche, cea în care fuseseră scrise Scripturile. Aici avea să fie trimis ca slujitor părintele Nectarie, după terminarea facultății de teologie. Patriarhul ortodox Sofronie, care locuia în Alexandria, avea nevoie de un păstor iscusit și râvnitor față de cele sfinte. Nectarie nu l-a dezamăgit. Predica așa cum nimeni nu o mai făcuse. Simplu, pe înțelesul tuturor și cu multă căldură. Creștinii l-au îndrăgit pe loc. Așa a ajuns să fie uns Episcop de Pentapole și să-i fie încredințat spre păstorire tot orașul Cairo, fiind, în același timp, și secretar patriarhal. Dar râvna sa nu a rămas neobservată. Invidioși, ceilalți clerici au început să-l vorbească de rău. Îi speria dedicația sa pentru cele sfinte și iubirea de săraci. Și cum patriarhul era bătrân, s-au gândit că atunci când Nectarie va ajunge pe tronul de la Alexandria va înstrăina toate averile bisericii, lăsându-i în sapă de lemn. Așa că au intervenit pe lângă patriarh, spunându-i să-l alunge. Bătrân și neputincios, Sofronie l-a înștiințat pe tânărul episcop Nectarie că trebuie să plece. Oriunde dorește, numai să plece. Pe cartea canonică, patriarhul a scris și o motivație căznită. Episcopul Nectarie trebuie să părăsească Patriarhia Alexandriei, căci nu se poate obișnui cu clima... Așa a ajuns părintele Nectarie înapoi, la Atena. Era în anul 1890 și el rătăcea pe străzi, fără o lețcaie în buzunar. Un episcop cerșetor! O femeie milostivă și foarte săracă l-a luat în gazdă. Zile întregi s-a hrănit doar cu măsline și pâine. Ajunsese atât de slăbit de foame, încât scria că îi vine greu să iasă din casă, pentru a merge în audiență la Ministerul Culturii. În cele din urmă, oficialii i-au găsit o slujbă. Urma să fie predicator. Și asta a fost vreme de trei ani de zile. Se spune că la primul său cuvânt, creștinii din biserici au fost atât de uimiți de vorbele sale, încât la sfârșit au izbucnit în aplauze. Harul său răzbătuse prin suferințe.
Printre copii
E dis-de-dimineață, înainte de răsăritul soarelui, iar elevii încă dorm. Prin curtea Seminarului Teologic Rizareios din Atena trece un bătrân. Zvelt și senin, îmbrăcat într-un halat ponosit, mătură cu grijă fiecare alee, apoi trece în clădire și spală pe jos. Atunci când încep orele, totul strălucește. Nimeni însă nu știe că el, smeritul măturător, este chiar părintele Nectarie, directorul întregii școli teologice, predicatorul atât de respectat, fostul Episcop de Pentapole. De câteva luni, îngrijitorul școlii căzuse bolnav la pat, și în acele timpuri grele, asta însemna pierderea slujbei. La începutul secolului XX, nu existau nici concedii medicale și nici asigurări de sănătate. Munceai atât cât puteai, iar când nu mai erai în stare, erai concediat. Părintele Nectarie știe asta. Dar mai știe și că îngrijitorul e un om harnic, care are acasă copii de hrănit. Așa că, pentru a nu afla nimeni de absența sa, preferă să fie el măturătorul școlii, să spele pe jos și să-i trimită bietului om în fiecare lună salariul. Și asta nu e tot. Când elevii sunt neastâmpărați, părintele Nectarie, directorul cu inimă de mamă, îi cheamă în cancelarie și le spune pedeapsa. Nu le face nimic însă și ia asupra lui pedeapsa lor. Pentru fiecare năzbâtie, nu pune nimic în gură zile întregi. Nimic. Post negru. Fără pâine și fără apă. Și toți știu asta. În primul rând vinovații. Așa că fiecare elev încearcă să fie mai bun, mai silitor, mai cuminte. Ca să nu-l supere pe părintele Nectarie. Să-l lase să mănânce.
"Pe mine, chipul său mă atrage ca un magnet. Mi-e cu neputință acum să mă mai despart de el. Același lucru îl mărturisesc și colegii mei. Îl vezi trăind în lume, existând ca toți ceilalți, stând de vorbă cu lumea și, totuși, simți că nu este al lumii, că nu are nicio legătură cu ambițiile, așteptările și visele oamenilor obișnuiți din jurul nostru. Părintele Nectarie se roagă firesc, fără exagerare, zi și noapte, îi iubește pe toți deopotrivă și visează cu teamă la împărăția neînserată a lui Dumnezeu. În jurul meu viețuiesc aproape 100 de tineri, cu caractere diferite, înclinați din fire să gândească lumește și să nu răspundă pentru faptele lor. La fiecare abatere se fac mici și se ascund, dar nu ca să nu-l mânie pe preasfințitul nostru director, ci ca să nu-l întristeze cu greșelile lor și să nu-l silească să lăcrimeze și să se pedepsească pe sine, lipsindu-se până și de pâinea atât de necesară", scrie cu emoție unul dintre elevii părintelui Nectarie.
Și părintele director mai face încă ceva. Dacă vreun elev se îmbolnăvește, are el grijă să cheme doctori, să poruncească leacuri și, mai ales, rugăciune. De rugat se roagă cu toții, elevi și profesori. Și postesc. Așa s-a ajuns la adevărate minuni. Cum a fost cea cu acel băiețel pe care doctorii l-au trimis înapoi la seminar. Să moară. Medicina era biruită. Nu și rugăciunea părintelui Nectarie, care s-a încăpățânat să creadă în vindecarea lui. Și a izbândit. Acolo unde toți doctorii din Atena spuseseră că nu se poate, acolo unde se descurajaseră chiar și mama și tatăl copilului, el, părintele Nectarie, cel cu rugăciune fierbinte, a reușit o vindecare. Una miraculoasă.
Mânăstirea din insula Eghina
Stătea de ceva timp neclintit, contemplând muntele și mânăstirea pe care o refăcuse în doar câțiva ani. Măicuța a crezut că adormise și l-a atins ușor pe umăr. A tresărit. Se ruga. "Mă rog acum pentru voi, înainte de plecare." "Dar unde plecați părinte?" "La cer".
Vorbea despre el firesc, ca despre casa lui. Îl purtase în inimă întreaga viață. Pentru el, pentru cer predicase, pentru el avusese grijă de elevii de la seminar și tot pentru el zidise acum mânăstirea aceasta. De aici, și minunile care îi potopeau pe toți din preajma lui. Pentru că părintele Nectarie nu mai trăia după legile acestei lumi. Nu o făcuse niciodată. El se născuse de la început, și aici, și dincolo, și trăise mereu suspendat între cer și pământ. Ca să le lege și să le amestece, să facă din ele o altă plămadă. Un cer-pământ. Unul în care oamenii să trăiască frumos.
Gândul mânăstirii îi venise de la câteva ucenice. Veneau să se spovedească la el, încă din vremea în care era directorul Seminarului Rizareios. Îl ascultau întru totul. Veneau cuminți, la liturghie, în fiecare duminică, se spovedeau în fiecare săptămână. Una cu osebire, Hrisantia. Nevăzătoare de la trei ani, dar cu o mare agerime a duhului. Un altfel de om. Ca și părintele. Cu timpul, ucenicele sale au început să se gândească la o mânăstire, iar părintele le-a încurajat. Dar nu doreau să intre într-una gata făcută. Ar fi vrut să pornească alături de părintele Nectarie într-o nouă ctitorie. Până la urmă, au găsit o lavră veche și părăsită în insula Eghina și au început să o refacă. În anul 1908 părintele Nectarie a părăsit Seminarul Rizareios și s-a așezat definitiv la Eghina. Stareță era Hrisantia, văzătoarea cu duhul, devenită între timp monahia Xenia.
Prima minune
În ultimele zile, când era pe moarte, l-au adus în salonul mic al unui spital din Atena. Fără cinste și fără favoruri, l-au așezat alături de săracii pe care-i ajutase viața întreagă. Pentru doctori, Sfântul Nectarie era doar un călugăr sărman, unul care nu-și putea plăti tratamentul. A suferit mult în ultimele zile, dar și-a continuat misiunea. Le vorbea colegilor de salon de iubirea lui Hristos, de calea mântuirii, de împărăția cerurilor, către care știa că se îndreaptă. Lângă el se afla patul unui om care avea șira spinării ruptă, într-un grav accident. Era paralizat, iar medicii nu-i mai dădeau nicio șansă. Când Nectarie a trecut la Domnul, maicile au venit să-l schimbe în veșmintele arhierești. Pentru că nu aveau unde să-i așeze hainele călugărești, i-au dat jos vesta de lână neagră și-au întins-o pe picioarele înțepenite ale celui paralizat. Brusc, bolnavul a spus că simte ceva în mădularele betege, ca și cum acestea ar fi fost străbătute de curent electric. I-a chemat pe doctori, spunându -le că el crede că s-a tămăduit. Încet, a început să-și miște tălpile, apoi a fost coborât din pat și a făcut câțiva pași. Prima minune se înfăptuise. Înainte de a ajunge în mormânt, trupul neînsuflețit al Sfântului Nectarie începuse să-i tămăduiască pe oameni. Moartea sa era doar un alt început. Cel mai mare.
Plecarea
Vaporul de la Atena înaintează încet. La proră flutură un drapel mare, negru, vestind ultimul drum al părintelui Nectarie. Îl aduc la mânăstire. Acasă. Insula e ticsită de pelerini. Cu vederea sa lăuntrică, străpungând vremile, el le spusese maicilor, încă din timpul vieții - "În aceste locuri pustii se va ridica în curând o mare catedrală. Milioane de oameni vor veni să se închine, iar mânăstirea va deveni înfloritoare". Și cuvintele se împlineau. Cuvinte de sfânt.
La început, pe fruntea părintelui Nectarie au apărut câteva broboane de mir. Erau ca picurii de sudoare, doar că răspândeau o mireasmă aidoma celei descrise de sfinți în rai. După zile întregi de stat în arșiță, trupul îi mirosea ca și cum ar fi fost îmbălsămat. Era viu și l-au înmormântat așa, de viu. La câteva luni, l-au dezgropat. Gheara stricăciunii nu rosese din el. Era la fel ca înainte de a se muta la cer. Când i-au schimbat straiele arhierești și a venit rândul engolpionului, maicile au povestit că sfântul a ridicat ușor capul, lăsându-le să i-l petreacă pe după gât.
Cu timpul, vestea moaștelor neputrezite și izvorâtoare de mir a început să se răspândească în întreaga insulă, iar apoi și în Grecia și, de aici, în întreaga lume. Pelerinii au început să vină cu vapoarele. Orbi, ciungi, șchiopi, bolnavi nenumărați, se revărsau pe străduțele înguste, umplând micuța insulă cu murmurul rugăciunilor. Unii plecau vindecați. Minuni năpraznice, despre care vorbeau și medicii. Mai ales tămăduiri de cancer, boală care începea să secere tot mai multe vieți, vieți pe care sfântul Nectarie le putea răpi morții. Oameni pe care-i reclădea. Dinlăuntru mai întâi, căci trupul e o oglindă a sufletului. Cei care nu se vindecau, plecau totuși schimbați, transfigurați, dând mărturie de o uriașă revărsare de har. Una cum nu se mai văzuse din vremea Mântuitorului. Una care să străpungă bezna veacurilor, luminându-le oamenilor viața, reaprinzându-le credința. Stareța oarbă a Mânăstirii din Eghina, cuvioasa Xenia, l-a văzut cu duhul pe Sfântul Nectarie, chiar în ziua în care el își începea drumul spre cer, în spitalul din Atena. A intrat în curtea mânăstirii și i-a spus - "Am venit să îmi iau rămas bun pentru că voi pleca. Bucurați-vă!". De fapt, Sfântul Nectarie nu a plecat de aici. Niciodată. E cu noi, printre noi, chiar când citiți aceste rânduri. Aveți încredere. Și bucurați-vă!