30 octombrie 1971. Ora cinci dimineața. Certejul, o mică localitate minieră din Apuseni, nu departe de orașul Deva, era încă scufundat în somn. Doar la câteva ferestre se aprinseseră lumini, pete galbene în întunericul umed, oameni ce se pregăteau să intre în schimbul de dimineață la mină. O dimineață tăcută și posomorâtă de toamnă. Noaptea rece încă nu se ridicase. Fuioare de ceață se agățau de vârfurile brazilor. Totul a început în tăcere. Fără zgomot, cețurile au fost împinse în jos, spre vale, de ceva invizibil. O creatură uriașă, nevăzută, de aer, se rostogolea cu o viteză incredibilă. Brazii s-au îndoit și au trosnit ca la o furtună pornită de nicăieri. Era un suflu distrugător, ca al unei explozii. Primele case au fost spulberate. Și, imediat, au început să bubuie ferestrele celorlalte și să zboare acoperișurile. Acel suflu gigantic arunca în aer animale, mașini, mătura tot ce găsea în cale. Ca o rafală de uragan. Apoi a urmat o secundă de liniște. Ce-a fost asta? Oamenii au sărit din somn și s-au gândit la cutremur. Alții au apucat doar să deschidă ochii și să simtă frica aceea colosală, pe care instinctul ți-o dictează înaintea unei catastrofe. Dar majoritatea nu au avut timp să reacționeze în niciun fel. Nu au avut timp nici să se dea jos din pat sau să meargă la fereastră, să vadă ce se întâmplă. În negura malefică a acelei dimineți, întunericul plin de cețuri sfâșiate era complice cu moartea: trei sute de mii de tone de steril au ras, în doar câteva secunde, întreaga vale a Certejului. Un mâl gros, care a zdrobit și a înghițit cu furie blocuri, case, grădini. Toate au fost făcute una cu pământul, în doar câteva clipe. Oamenii nici nu au avut timp să țipe. Se auzeau doar trosniturile blocurilor de beton, căzând unul după altul, zidurile se prăbușeau cu sunet înfundat, casele erau sfărâmate cu zgomot de oase rupte. Apoi, când masa aceea neagră și diformă a acoperit totul, au urmat iarăși câteva clipe de liniște totală. Și abia apoi au izbucnit urletele. Strigăte de ajutor, strigăte disperate, ridicându-se de pe întreaga vale, din stratul de nămol. Oamenii din casele aflate mai sus, pe dealuri, au ieșit afară și atunci au început alte strigăte, care anunțau catastrofa: "S-a rupt barajul!". Întregul steril rezultat din tratarea cu cianuri a minereului aurifer era depus într-un lac artificial și zidul barajului cedase, pe o lungime de 80 de metri. De fapt, Certejul nu era o simplă localitate din Apuseni, era o colonie minieră veche, unde se extrăgea și se prelucra minereul aurifer. Tot sterilul rezultat din tratarea minereului cu cianură era depus de mai mulți ani în acest lac uriaș. Și muntele parcă s-a răzbunat pentru tot acest timp în care a fost sfredelit, scormonit, otrăvit. În acea zi fatidică de 30 octombrie 1971, până la prânz erau deja aliniate, pe podeaua căminului cultural din Certej, 21 de cadavre. Bătrâni, copii, soți îmbrățișați. Corpuri găsite în valul de steril, ce îi mumificase instantaneu. Toate aveau ceva în comun: erau fără haine, pentru că cianura din steril le topise. După câteva zile, căutările s-au oprit. Bilanțul: 89 de morți, șase blocuri și un cămin cu 30 de camere rase, șapte case și 24 de gospodării distruse total. Numărul decedaților a fost numărul cadavrelor găsite. Nu s-a spus nimic despre cei dispăruți, adică despre cei ce nu au mai fost găsiți în halda de steril revărsată. Ei zac probabil și acum sub lava aceea otrăvită care ocupă, și astăzi, valea Certejului. Se spune că în total au fost 150-170 de morți, poate și mai mult. Din fericire, au existat și câțiva supraviețuitori. Domnul Mîrza își amintește acele zile de teroare: "Am participat la salvarea oamenilor. Era foarte dificil, din cauză că sterilul, mâlul acela gros care se revărsase, în anumite locuri era destul de adânc. Riscai să te afunzi și tu în el și să nu mai poți ieși. Era ca un nisip mișcător care te înghițea cu cât te zbăteai mai mult. În plus, din cauza cianurii, nu te puteai atinge de el, că topea tot. Pentru salvarea oamenilor s-au improvizat podețe de scânduri pe care mergeam până la ei și încercam să îi scoatem. Unii erau prin pomi, alții pe câte o bucată de zid rămasă în picioare. A fost o tragedie".
Sorin Chirla este un alt supraviețuitor al dezastrului de la Certej. Pe atunci avea doar câțiva anișori: "Noi aveam prima casă de lângă baraj. Din cauza asta, suflul barajului rupt a spulberat-o pe jumătate. Dormeam înăuntru eu, mama mea și fratele meu. Tata era plecat la lucru, în schimbul de noapte. Din nefericire, mama și fratele meu au fost în acea jumătate de casă spulberată și nu au supraviețuit. Eu am fost aruncat cumva în fereastră și am rămas agățat acolo. Acolo unchiul meu m-a găsit și de acolo am fost salvat. A fost o tragedie. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu în fiecare zi că am trăit".
Autoritățile comuniste de la acea vreme au declarat în mod oficial doar 48 de victime, pentru a nu fi nevoite să recunoască o catastrofă și să declare zi de doliu național. Au demarat imediat cercetările pentru găsirea vinovatului. În primul rând, l-au pus sub acuzație pe proiectantul iazului pentru decantare. Însă probele nu au arătat că ar fi fost o greșeală de proiectare la iaz sau la baraj. S-a discutat inclusiv despre cârtițele ce ar fi putut să slăbească pământul de sub baraj. O cauză posibilă ar fi fost tipul sterilului depozitat: în anumite zone, avea o granulație sau o umiditate diferită și asta ar fi declanșat alunecarea. Nimic însă nu a fost clar, nicio cauză nu a fost stabilită cu exactitate. Clară a fost însă catastrofa și clare au fost victimele, oameni nevinovați striviți în somn de o haldă uriașă de steril.
Certejul de azi
"Domnii sunt de la companie", îmi spune în șoaptă o chelneriță în vârstă de la una dintre cârciumile Certejului și se uită la mine cu înțeles. "Domnii" sunt niște zdrahoni care stau relaxați, fiecare cu câte o bere în față, discutând cu voce tare și atitudine de stăpâni ai locului. Sunt îmbrăcați bine și mașina de teren parcată în față e a lor. La masa de lângă ei, doi bărbați trecuți de a doua tinerețe împart o bere trecându-și de la unul la altul sticla. Sunt îmbrăcați terfelogit și unul din ei îl întreabă periodic pe celălalt: "Și zici că n-ai o țigară?". Cam așa arată, de fapt, întregul Certej de astăzi. Altădată, era o colonie minieră prosperă. Veneau aici să se angajeze muncitori din toată țara, pentru că munca era grea, dar și salariile erau pe măsură. Se dădeau locuri de cazare și exista o cantină. Acum, peste Certej s-a lăsat lepra sărăciei, mușcând viguros din tot ceea ce odinioară era înfloritor. Blocurile muncitorilor arată ca niște ghetouri, vechiul magazin universal s-a închis, mina nu mai funcționează și fostul sediu arată exact ca în urmă cu 40 de ani. Toate sunt învăluite în aerul comunist al anilor '80, la care se adaugă femeile și bărbații șomeri, ce stau pe la câte un colț de stradă, bârfind mărunt. Sunt îmbrăcați jerpelit și parcă tot așteaptă ceva, cu un licăr de speranță în privire, ca o luminiță gata să se stingă. Lângă fosta clădire de birouri este statuia unui miner. Ros de timp, minerul-statuie este ciung de o mână și pare cu adevărat simbolul minerilor din Certejul de astăzi. Mai departe de cartierul de blocuri sunt și case, unele dintre ele îngrijite. Cine a avut șansa unei case cu grădină acum o duce mai bine un pic.
În rest, Certejul s-a depopulat masiv: unii au plecat să facă bani în altă parte, alții au plecat tocmai pentru că au făcut bani aici. Pentru că singurele afaceri care mai merg sunt cele cu "Compania", adică cu canadienii de la Eldorado Gold Corporation, care dețin 80% din Deva Gold SA. Această companie a cumpărat drepturile de exploatare ale fostei mine și s-a apucat de investiții. La fel ca la Roșia Montană, în primul rând au cumpărat de la oameni terenuri și case, acolo unde au știut că în adâncuri așteaptă să fie scos la suprafață aurul. Mult aur. Au fost oameni care și-au vândut pământurile sau casele la prețuri exorbitante. Satul Bocșa Mare a fost cumpărat în totalitate. În Bocșa Mică, doar doi oameni mai dețin pământ. Pentru o proprietate s-a plătit, după cum se vorbește, și un milion de euro. Așa s-au cumpărat suprafețe impresionante de către Eldorado. Speranța celor ce au rămas este să se pornească odată exploatarea, ca să aibă un loc de muncă. Ca și cum niciodată Certejul nu ar fi suferit cea mai mare catastrofă din România. Ca și cum niciodată aici nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum nu familiile și prietenii și rudele lor au fost scoase din sterilul cu cianură. Sărăcia și dorința unui viitor pentru ei și pentru copii îi fac pe oameni să uite ceea ce s-a întâmplat. Așteaptă cu toții să se împlinească promisiunile de bunăstare ale "Companiei" visând la ziua când Certejul va deveni el însuși un adevărat Eldorado. În ciuda dezastrului din 1971, "compania Eldorado" vrea să facă un alt iaz pentru decantare, mai mare și mai sus, în munte. Peste 180 de hectare de pădure defrișate, doi munți rași în totalitate și un lac de acumulare pentru cianurile folosite la extragerea aurului, de 63 de hectare. O idee despre cum va arăta locul poți să îți faci vizitând, la marginea satului, cariera, locul de unde deja s-a extras minereu prin decopertare. Câteva utilaje forează și acum non-stop, supravegheate de oameni în pelerine galbene. Peisajul este însă unul selenar. Acesta este prețul de plătit pentru doar 16 ani de viață mai ușoară. Va rezista de data aceasta barajul? Cândva, pe aici, se plimba Avram Iancu. Nu departe, la Săcărâmb, s-a întâlnit cu Laszlo Kossuth, plănuind renașterea nației române.
Necunoscutul
Poartă o pălăriuță de o culoare incertă. E încins cu o curea lată de piele peste ilicul de lână. La brâu poartă o secure. Are bocancii plini de noroi roșu. Se apropie de mine și îmi spune: "Am văzut că vă interesează fosta exploatație auriferă. Dacă vreți... veniți cu mine... Aș putea să vă spun câteva lucruri...". În ciuda înfățișării, nu pare un țăran. Are o vorbă apăsată și privirea lui mă fixează direct, fără ocoliș. Îl urmez și, în timp ce o luăm pe o potecuță ascunsă în hățișuri, imediat ce ieși din șoseaua principală, mă prezint. "Am înțeles ce vreți dumneavoastră. Eu nu o să vă spun cine sunt. Am un copil și pentru că m-am opus proiectului de exploatare al Companiei deja a avut probleme la școală. Sunt presiuni enorme aici în sat. E vorba nu doar de exploatarea în sine ci și de prețurile terenurilor, de pădurea care trebuie tăiată și care în anumite locuri e pădure seculară". Imediat, picioarele încep să ni se afunde în acel pământ roșu, cleios, care era și pe bocancii săi. Nu apuc să mă mir și în fața noastră apare clipocind... un râu roșu ca sângele. Necunoscutul se oprește, privește apa, apoi mă cercetează pe mine cu privirea. În cele din urmă explică: "Ăsta e Măcrișul. În copilăria mea, era o apă limpede, cu pești în ea. Acum a rămas din el ceea ce vedeți. Câtă vreme exploatările se făceau în subteran, așa ceva nu exista. Odată ce au început decopertările și pământul a fost jupuit, minereurile au început să reacționeze cu oxigenul și acesta este rezultatul". Și fără să aștepte vreun răspuns, se îndepărtează câțiva pași, până într-un loc unde câteva pietre abia se văd din învolburarea roșie. Calcă pe ele și din trei pași este pe malul celălalt. "Haideți!" îmi spune și, odată ce am trecut acest râu otrăvit, parcă am trecut în tărâmul de dincolo. Pe malul celălalt, începe brusc un deal ciudat, ca un scalp de om bolnav, pe care ici-colo au rămas smocuri de păr, ierburi și copăcei sfrijiți: "Asta este halda cu steril care a rupt barajul în anii '70", îmi spune necunoscutul. Ajungem în vârful ei și de-acolo se vede clar valea pe care această lavă toxică s-a scurs, făcând ravagii. Chiar în gura barajului de altădată, actualul primar a nivelat sterilul și a făcut un teren de fotbal. E posibil ca victime nedescoperite să fie încă acolo, dedesubt. Dar, pentru asta, primarul vrea să facă și un monument, în amintirea celor dispăruți în catastrofă. În partea unde era flotația, peisajul arată selenar, cu excepția gunoaielor. Necunoscutul începe să îmi vorbească. Scoate securea și îmi desenează organizarea de altădată a exploatației și organizarea pe care o propune compania Eldorado. După fiecare desen, mă întreabă dacă am înțeles și îl șterge cu piciorul, privind suspicios în jur. Îmi explică toate combinațiile chimice și întregul proces de extragere al aurului. Nu știu de ce are încredere în mine, dar îl ascult și încerc să țin minte tot ce îmi spune, pentru că nu este de acord să înregistrez. "Dacă Eldorado ar fi dorit într-adevăr să facă ceva pentru oamenii de aici, de ce nu a lăsat vechea mină să funcționeze? La revoluție, 1800 de oameni lucrau aici. Dacă le păsa așa de mult de ei, de ce i-a trimis în șomaj? Doar ca să îi înfometeze, să îi umilească și acum să îi ademenească cu promisiuni? Când a fost privatizată exploatația, aici nu se mai producea la capacitate maximă, dar tot se făceau 200 de kilograme de aur pe lună. Era de-ajuns cât să se plătească salariile și să se țină mina deschisă. Până la urmă, nu pierdeau nimic și oamenii puteau să aibă un trai decent. Dar ei au vrut să închidă. Și eu nici acum nu îmi dau seama dacă vor într-adevăr să mai deschidă vreodată exploatarea. De zece ani de zile forează pentru a explora terenul. Au dreptul, prin contract, la 40 de astfel de probe pe an. Adică o țeavă de oțel groasă, băgată în pământ, de unde se scoate acel miez ce urmează să fie trimis la un laborator. Până acum, au 400 de astfel de probe, dar e ciudat: de ce ar avea nevoie să ia probe, când ei au cumpărat inclusiv hărțile foarte bune și foarte detaliate ale inginerilor români? Pe acele hărți sunt trecute cu exactitate acele filoane declarate altădată «strategice», în care aurul este nativ. Nu poți să nu te gândești că cele 400 de "probe" au fost, de fapt, 400 de tuburi de aur nativ scoase și valorificate. Nu poți să nu te gândești că de fapt asta e toată afacerea lor, furtul aurului pe șest, și că niciodată aici nu se va mai organiza o mină adevărată. Și dacă se va mai face, așa cum propun ei, este o calamitate. Vedeți acei doi munți? Nu doar că vor fi rași, dar în locul lor vor rămâne două găuri, ca de vierme. Și mai sus vom primi moștenire un iaz pentru decantare a cianurilor, mai mare ca cel pe care stăm. Pentru că ei nu vor să mai exploateze așa cum făcea Ceaușescu. Pe atunci, se folosea puțină cianură și se neutraliza cu var. Acum, e vorba de minereu complex din care ei vor să scoată și altceva în afară de aur, e vorba de metale rare și, în loc de 300 de tone de cianură pe an, ei vor utiliza peste 1600 de tone! Vor mai mult și mai repede: se va folosi mai multă dinamită și mai multă cianură". Ne îndreptăm spre râul roșu. Înainte de a trece în cealaltă lume, necunoscutul se oprește și privește înapoi. "De la Gelu, de la Menumorut, de mii de ani strămoșii noștri s-au bătut pentru pământurile astea. Pentru ce? Ca să vină Goldu din Canada și să ne ia pământurile? Uitați acolo! Acolo era satul Bocșa Mare. Au cumpărat tot satul și au demolat toate casele. Noi i-am spus, într-o vreme, imediat ce au vândut oamenii, satul Gol. Acum, că toate casele au fost demolate, îi zicem satul Gold. O comunitate întreagă a fost ștearsă. Pentru ce atâta distrugere și dezrădăcinare?". Necunoscutul cu securea prinsă în cureaua de piele o ia la dreapta și se pierde prin hățișuri. Ne despărțim înainte de a ajunge la drumul principal. Nu vrea să fie văzut împreună cu mine.
Deva sub teroare
"Știți povestea biblică în care Esau i-a vândut lui Iacob dreptul de prim-născut pentru un pumn de linte. Mi se pare că ceea ce se întâmplă la Certej este exact această poveste. Vrem să avem acum, vrem doar prezentul și uităm care vor fi urmările. Ne vindem viitorul pentru un pumn de linte. Și ceea ce este mai grav e că ne vindem viitorul copiilor noștri. Și la fel este și cazul Roșia Montană", îmi spune Marius Gabor, un producător de produse bio. El este din Deva și m-a chemat aici pentru că acum, când avizul de mediu pentru exploatarea de la Certej s-a dat, pentru ca apoi să se tergiverseze anularea lui, mai bine de un an, o parte a comunității din Deva este revoltată și speriată. Majoritatea sunt familii ca și cea a lui Marius, familii tinere, cu copii la școală. Sunt îngroziți și speriați de posibilitatea începerii exploatării cu cianuri la Certej: "De la noi, din Deva, și până la Certej sunt în linie dreaptă doar 10 kilometri. Cum să faci un lac de cianură de peste 60 de hectare acolo? Cum să dai aprobare pentru așa ceva, când nu există studii serioase în ce privește reacția cianurii descoperite la temperaturile de vară, de peste patruzeci de grade? Dacă ne vom trezi cu ploi acide sau cu un aer irespirabil? Doar o pală de vânt și Deva ar putea să fie acoperită de un nor de cianură evaporată din acel lac!". De aceeași părere sunt și alte zeci de familii din Deva. Oamenii îngrijorați de o asemenea perspectivă au început să formeze grupuri și asociații și să caute mijloace de luptă împotriva unei asemenea grozăvii, la doi pași de orașul lor. "Nu vedem rostul unei asemenea distrugeri, îmi mai spune Marius Gabor. Distrugem ireversibil natura pentru doar 16 ani de exploatare. După această perioadă, cei ce și-au dorit locuri de muncă se vor trezi în aceeași situație, însă într-un peisaj selenar și cu o resursă nesfârșită, natura, terminată. Suntem destui oameni în Deva care nu vom accepta așa ceva și o să facem tot ce putem ca să nu se ajungă la asemenea catastrofă".
Nici Iulian Martin, președintele clubului de cicliști Făerag din Deva, nu este de acord cu o asemenea perspectivă. "Vă dați seama că eu am copilărit acolo, pe acei munți. Cum să dispară? Nu pot să fiu de acord cu așa ceva. Să găsească soluții pentru o exploatare cât se poate de curată sau de ecologică, așa înțeleg, avem nevoie de acel aur. Dar trebuie să punem pe primul loc frumusețea acelor munți și valoarea lor emoțională pentru noi. Dacă, într-adevăr, se va face o exploatare cu cianuri, o să le spun tuturor să evite acea zonă". Pe domnul Iulian l-am cunoscut de fapt chiar în Certej. Era împreună cu o armată de împătimiți ai bicicletei și făcuseră popas. Oameni fericiți că se pot plimba prin peisajul superb al Apusenilor, bucuroși de aerul curat. "În ultimul timp, tot mai mulți se înscriu în clubul nostru, în curând o să avem probabil și o competiție oficială. Ar fi păcat să le spun tuturor: «Nu mai mereți pe-acolo, că-i năcaz». Sunt oameni care vor să evadeze din stresul biroului sau al marilor orașe. Cum să le propui o plimbare pe malul lacului de cianură?".
La rândul său, Mihai Goțiu nu este doar un militant împotriva exploatărilor cu cianuri. Fiind din Deva, a urmărit cu emoție și cu atenție ceea ce se întâmplă la Certej. Alături de alți oameni a făcut tot ce a putut pentru stoparea distrugerii locurilor unde a copilărit. Împreună cu jurnalistul Tudor Știrbu, Camelia Jula sau Roxana Pencia, a tras un semnal de alarmă în legătură cu pericolul unui lac de cianură la doar câțiva pași de orașul Deva. "O asemenea exploatare trebuie oprită cu orice preț. Beneficiile ei sunt atât de mici în raport cu răul pe care îl face!... Distrugem natura, istoria, viața oamenilor. Am fost foarte îngrijorați pentru avizul de mediu favorabil dat anul trecut. Ministrul Mediului a reacționat și s-a trecut la anularea lui în instanță, unde se judecă și acum. Mi se pare grav că, totuși, după aproape un an, lucrurile încă nu sunt lămurite! Se creează un precedent foarte periculos în felul acesta: se dă un aviz ilegal, care ulterior se dovedește greu de anulat. Iar până va fi anulat, actul ilegal poate produce efecte foarte grave. Și mai periculos mi se pare precedentul unei exploatări cu cianură la cer deschis. La Certej, aprobările au mers mai repede, pentru că nu a existat problema patrimoniului, ca la Roșia Montană, deși chiar și așa se pune problema strămutării unor biserici și cimitire. Dar dacă se va porni acest tip de exploatare, ne putem trezi că inima României va fi înecată în cianură. Câteva zeci de alte mine așteaptă să se dea drumul la acest tip de exploatare. Și toate aparțin Goldului. E suficient să pornească doar una, și zeci de culmi ale Apusenilor vor dispărea. E în joc viitorul României și cred că politicienii ar trebui să se gândească cu responsabilitate maximă pe ce acte își pun semnătura".
1971-2013. La 42 de ani, deci aproape jumătate de secol de la catastrofa din Certej, se pune din nou întrebarea: "Pentru câți bani și-ar pune politicienii propria lor inimă într-un lac de cianură?" Și dacă se va face un nou iaz pentru decantare, cu un alt baraj, și acesta se va rupe din nou? Un alt expert va veni și, după studierea cârtițelor, va spune că e imposibil de găsit un vinovat pentru alte sute de victime. România nu are nevoie de încă o catastrofă la Certej. Nu are nevoie de o catastrofă la Roșia Montană. Aurul trebuie exploatat omenește și Munții Apuseni lăsați așa cum i-a făcut Dumnezeu.