Cetatea Ardeu se află pe partea dreaptă a Mureșului, cum te duci către Deva. Peste apă și peste drum de Munții Orăștiei, clasica patrie a dacilor. Dar dacii sunt răspândiți pretutindeni, pe suprafețe uriașe, până hăt, departe în zona Munților Apuseni, zona cu cele mai bogate zăcăminte de aur din România. Aflată pe "Drumul aurului", pe un deal semeț, între cămările pline de bogății ale Apusenilor și Muntele Sfânt Kogaionon, cetatea de la Ardeu e locul din care vezi limpede sensul tainic al lumii dacilor. Înțelegi dragul și grija lor pentru aceste locuri și vezi râvna cu care luptau să mulțumească zeilor pentru darurile lor. Vezi cu câtă înțelepciune se foloseau de aurul Apusenilor și înțelegi cât de risipitori și de nevrednici sunt conducătorii de azi, care dau pe doi bani bogăția pentru care dacii au luptat până la unul.
Ardealul văzut de sus
De-abia ai urcat pe Cetățuia Ardeului și, până să apuci să-ți tragi sufletul, între tine și orizontul căutării tale se naște un sens, se naște o lume. În zilele geroase de iarnă, când aburii lăptoși ai văilor stau încotoșmănați în cruste groase de gheață, iar soarele, suveran pe cer, luminează lumea cu privire rece, atunci, de sus, de pe vârful Cetățuii Ardeului, Ardealul se vede ca-n palmă, în toată splendoarea sa, până departe, înspre Corabia-Vâlcoi, Zlatna sau Alba Iulia, acolo unde palpită inima de aur a Ardealului. Un paradis încremenit, parcă, de Dumnezeu, în plin zbucium al facerii, mărturie a marelui miracol al creației Sale: dealuri izbucnind la tot pasul, dintr-un mare clocot al vieții, ape repezindu-se, ca argintul viu, să-și facă loc către mări, munți în care aurul stă cât pe ce să erupă precum vulcanii și să poleiască, cu foiță fină, ca-n aureolele catapetesmelor, ce-i mai frumos și mai sfânt în Ardeal.
Trebuie să fie senin și foarte rece, ca să bați cu privirea din vârful Cetățuii până hăt, la peste 70 de kilometri distanță. Trebuie să fie musai către -20 de grade, altfel splendoarea depărtărilor îți scapă, ca o nălucă, într-o clipită. Dar efortul de a urca culmea abruptă a Cetățuii nu e nicicând zadarnic. Căci nu trebuie să vezi până la Zlatna ca să înțelegi sensul lumii dacilor. De acolo, de pe culmea de unde soldații scrutau în zare carele de aur venind agale spre curtea regelui lor, de acolo, de sus, de-abia de acolo, vezi ordinea înnăscută, fără de cusur, a Ardealului, vezi toată rânduiala văilor și a câmpurilor și a munților. Urcând dealul Cetățuii înțelegi, deopotrivă, adevărata măreție a Regatului Dac, înțelegi sensul tainic al Sarmisegetuzei și tâlcul cetăților de apărare care o înconjurau, înțelegi ce căutau în zonă cetățui precum cea de la Piatra Craivii sau de la Ardeu. Înțelegi, de fapt, până la urmă, uimitoarea rezonanță a dacilor cu ordinea ascunsă a lumii...
O lume întreagă, în jurul Muntelui Sfânt
În ultima sală a expoziției de la Muzeul Civilizației Dacice din Orăștie, pe o machetă de 3 pe 3, vezi Ardealul așa cum îl vedea Zamolxe însuși, stând, undeva sus, deasupra întregii lumi dacice. De jur-împrejul Grădiștei Muncelului, mai multe plăcuțe indică, pe crestele unor munți miniaturali, sistemul de apărare imaginat de marii regi. "Pentru aproape 200 de ani, din epoca marelui rege Burebista, până la cucerirea romană, centrul de putere al lumii dacice a fost aici, la Orăștie. Aici s-au dezvoltat o civilizație și o arhitectură militară, civilă și religioasă unice în afara lumii greco-romane", îmi spune arheologul Mihai Căstăian. La câțiva zeci de kilometri în jurul Sarmisegetuzei, dacii au construit un sistem de fortificații care să controleze accesul pe principalele direcții: în nord, dinspre Valea Mureșului, se află cetatea de la Costești și Cetatea Blidaru, în partea de vest, legătura cu Țara Hațegului e controlată de cetatea de la Piatra Roșie, aflată pe un pinten calcaros, în sud, legătura cu bazinul Văii Jiului e gestionată de cetatea de la Bănița, și ea cocoțată pe un vârf calcaros, iar la răsărit, pe Valea Sebeșului, e cetatea de la Căpâlna.
Motivul pentru care acest complex sistem de cetăți, de temple și de aglomerări civile a fost dezvoltat de către daci este în mod cert de natură religioasă, spun specialiștii. "Tot acest sistem montan circumscrie Sarmisegetuza Regia, Muntele Sfânt al dacilor, Kogaionon", punctează ghidul nostru, învârtindu-se în jurul machetei. O întreagă lume creată pentru liniștea marilor preoți, pentru ca nimeni să nu poată tulbura taina rugii lor. "Aș putea spune că mărirea dacilor a fost legată de religie, iar înfrângerea lor și cucerirea Daciei s-au datorat tocmai prea marii lor credințe, căci nu au vrut să-și părăsească, pentru nimic în lume, Muntele Sfânt și au rămas aici, înfruntându-i, cu un curaj nebun, pe romani", spune Mihai Căstăian.
Cetatea de pe "Drumul aurului"
Dacă în Munții Orăștiei se află un sistem închegat de fortificații, cu rol militar peste Mureș, în Munții Metaliferi se găsesc două cetăți mai diferite, puțin cunoscute, cea de la Piatra Craivii, pe drumul spre Alba Iulia și Roșia Montană, respectiv cea de la Ardeu, pe drumul dintre Zlatna și Mureș. Străjuită dintr-o parte de impetuoasa, cândva, Cetățuie, iar de cealaltă, de Piatra Peșterii, deasupra cărora semețește Culmea Raiului, Valea Ardeului este și azi, cum a fost și acum două milenii, drumul cel mai scurt care leagă Munții Orăștiei de aurul Apusenilor. Un labirint verde ce șerpuiește prin văi înguste până la marea comoară a regilor daci: aurul care, scos în filoane mari, trebuia să ajungă, grabnic și în siguranță, în cetatea de la Sarmisegetuza.
Dacii știau foarte bine cu ce bogăție fără seamăn îi binecuvântaseră zeii. Aurul trebuia exploatat cu cap, tezaurizat și folosit apoi cu multă chivernisire pentru întărirea marelui regat. "Nimeni nu se putea atinge de aurul Apusenilor, totul încăpea pe mâna regilor, era monopol regal. Practic, la fel ca și cetatea de la Piatra Craivii, cetățuia de la Ardeu avea rolul de a controla legătura dintre exploatările de aur ale dacilor din Apuseni și cetatea de la Sarmisegetuza", îmi spune, la rândul său, istoricul Ioan Oltean. Transporturile de aur trebuie să fi fost numeroase și consistente, de unde și importanța strategică extraordinară a cetățuii de pe Valea Ardeului. O cetate mică, tăiată în vârful unui deal înalt, care putea adăposti, însă, suficient de mulți soldați, pentru a asigura bunul mers al bogăției Apusenilor înspre Muntele Sfânt. Fiind monopol regal, aurul din Dacia a ajuns în cantități uriașe la Sarmisegetuza. Având aur la discreție, dacii își permiteau să bată monedă, practic, identică cu cea romană. Nu mai puțin de 30 de ștanțe monetare dacice au fost descoperite până în prezent, ceea ce arată că acest tertip al contrafacerii de monedă romană era politică de stat în Dacia. Disponibilitatea sa monetară extraordinară a făcut din Dacia un loc cât se poate de dezirabil. Așa se explică și însemnele grecești de pe cetățile dacice - pentru că dacii își permiteau să-și încredințeze ridicarea cetăților celor mai buni arhitecți și meșteri de cetăți grecești. Așa se explică și buna lor organizare militară - pentru că puteau plăti cei mai buni strategi ai lumii, mulți dintre ei fugari din Imperiul roman, să li se alăture! Înțeleapta exploatare a aurului a făcut din Dacia un rival de temut în lumea antică...
Tezaurul capturat de romani avea o dimensiune de-a dreptul epopeică. Consultând izvoarele antice, la începutul veacului trecut, un important istoric francez a estimat tezaurul dacic la 165 de tone de aur și peste 330 de tone de argint! O cantitate spectaculoasă, probată, ulterior, de revirimentul economic al Imperiului Roman, după războaiele cu dacii, de fastul celor 123 de zile de circ, de exceptarea de la impozite și de sutele de denari oferite drept cadou cetățenilor Romei... Ce ironie a istoriei: la fel ca acum 2000 de ani, aurul dacilor de la Roșia Montană e pe cale să-i îmbogățească pe noii "cuceritori", niște capitaliști din afara României!
Poveștile aurului
Câtă bogăție se va fi petrecut, de-a lungul sutelor de ani de apogeu al puterii regilor daci, prin Valea Ardeului! Care întregi de aur trase opintit, de boi vânjoși, ca în basoreliefurile de pe Columna lui Traian. Au trecut mii de ani de atunci, dar imaginile acelea ale belșugului bântuie și azi amintirile oamenilor de pe Valea Ardeulului, ca și imaginația hulpavă a căutătorilor de comori. Nu există țăran din Ardeu care să nu fi ascultat, copil fiind, povești spuse iarna, la gura sobei, de "ăi bătrâni", despre comorile ascunse în pământurile din jur. Acum, bătrânii s-au cam dus, unul câte unul. Cel mai sfătos dintre ei, ajuns la aproape 100 de ani, tocmai ce s-a prăpădit în iarnă.
Numai moș Iosif Părău a mai prins poveștile vechi. La 84 de ani, nu are pic de astâmpăr, meșterește toată ziua în atelierul din șură să repare unelte și obiecte vechi de artizanat, de pe vremea când era tânăr. Dacă l-ar mai ține picioarele, ar mai sui o dată măcar dealul abrupt al Cetățuii, să vadă de sus întreaga splendoare a locurilor. "Zâce că demult, înainte de război, ceva domn mare de la București avea contract pe dealul Cetățuii, așa se zâcea. Apăi că făcuse contract ca să caute aurul dacilor or pentru altceva, asta nu mai știu... Da' ăi bătrâni povesteau că ar fi ascunsă pe aci pe undeva, ori sus pă Cetățuie, ori dincoace, la Piatra Peșterii, multă bogăție. Se auzea de un car mare din aur, cu boi, și ei din aur. Și-apăi, câte și mai câte alte comori nu or fi fost ascunse pe aici, da' cine știe unde să le cate după atâta amar de vreme...", îmi spune, șoptit, parcă anume ca să nu strice misterul, Iosif Părău. Pe laviță, la doi pași în spatele lui moș Iosif, nevasta îl ascultă cu fața acoperită într-un capăt de batic, uimită de parcă ar fi auzit prima oară despre comorile Ardeului.
Legendele despre "Drumul aurului"au adus Ardeul sub asediul căutătorilor de comori. Mihai Căstăian îmi povestește că în vara lui 2005, vreme de vreo două luni, s-au excavat 14 metri într-o peșteră din zonă, în care se crede că dacii și-ar fi ascuns comorile. Specialiștii nu știu ce au descoperit acolo căutătorii de comori, după cum nu știu nici acum dacă ancheta începută, într-un târziu, de poliție, a ajuns la vreun rezultat. Încă o mostră, pe lângă cea a celebrelor brățări dacice din aur, despre grija statului român față de tezaurul moștenit de la vechii daci...
Cu respirația tăiată
"Dacii musai or fost oameni vrednici", spune mândru moș Părău, "dacă or putut să ridice așa o minunăție de cetate tocmai sus, pe vârful dealului". Din prispa casei lui moș Părău, vezi piscul Cetățuii tocmai peste drum, înfipt semeț în norii morocănoși de început de primăvară. "Frumoasă tre' c-o fost Cetățuia pe vremea dacilor, așa am auzât de la tinerii care or venit de la Muzeu să sape sus, să găsască ce-o mai rămas de atunci!". Înaltă, cu ziduri mari și groase, cu turnuri zdravene, de unde puteai arunca cu bolovani dacă te ataca cineva, așa își imaginează moș Părău și vecinii lui, ieșiți între timp și ei la poarta casei, cetatea care păzea "Drumul aurului"...
Intuiția de meșter a lui moș Părău nu dă greș: într-un colț al Muzeului de la Orăștie, arheologii care au săpat la Ardeu au creionat o frumoasă reconstituire a Cetățuii. La poalele ei se găsea o întinsă așezare civilă, iar acropola era fortificată cu piatră, pământ și lemn, având ziduri groase de 2 metri și înalte de 6-7 metri. Cea mai importantă parte a incintei era turnul-locuință, care era folosit de conducătorul cetății. Fiind construit cu etaj, turnul domina întreg platoul cetății. Podeaua era pavată cu lespezi de travertin adus din apropiere, de la Geoagiu, iar etajul era probabil din lemn, cu acoperiș de șindrilă, spun specialiștii care au cercetat arheologic situl de la Ardeu, în ultimii ani. Tot ei consideră că înălțimea turnului era impresionantă, de vreme ce urme ale sale, după prăbușirea datorată incendierii de către soldații romani, se găsesc de-a lungul a 16 metri. "În interiorul curții, care era compartimentată, am găsit mai multe ateliere pentru prelucrarea bronzului, a osului și a cornului. De asemenea, undeva, la poalele cetății, în două locuințe datate la distanță de 100 de ani, am descoperit urme ale aceleiași ocupații, după instrumentarul descoperit, și anume prelucrarea pieilor", ne spune Mihai Căstăian.
Pe lângă controlarea drumului aurului, Cetățuia Ardeului servea, datorită poziției sale privilegiate, și ca punct de vamă. "Bogăția și importanța Cetățuii sunt legate tocmai de poziția sa. În antichitate se circula pe Cheilei Ardeului, iar cine deținea controlul acestor chei putea să controleze vama. Era o vamă destul de importantă, căci piesele aduse din lumea greco-romană sunt numeroase, mai ales bronzurile pe care arheologii le-au descoperit", își continuă Mihai Căstăian povestea.
Însoțit de privirea grijulie a lui moș Părău, am luat pieptiș dealul Cetățuii. Din drum până la baza dealului e o coastă deja înverzită, în ciuda ultimelor dâre de zăpadă ascunse în umbra groasă a unor râpe. Urcușul greu începe abia apoi, pe cărărui călcate de o turmă de capre, ce-și fac veacul sus, în Cetățuie. Ocolești mereu, cu pași adăugați, ca să poți înainta, printr-o vegetație țepoasă, sâcâitoare, chiar dacă nu e înfrunzită. Din loc în loc, trepte săpate în deal de echipele de arheologi, fac urcarea puțin mai grabnică. După mai bine de 10 minute ajungi sus, iar respirația ți se taie pe dată. Și la propriu, și la figurat. Ești, în sfârșit, mai aproape de "Rai", frumosul pisc numit astfel de sătenii din Ardeu. Vezi Piatra Peșterii, apoi privirea curge, de-a lungul Văii Ardeului, peste dealuri și munți, până hăt, departe. În zilele geroase de iarnă, de aici, de sus, de pe vârful Cetățuii Ardeului, Ardealul se vede ca-n palmă, în toată splendoarea sa, până departe, înspre Corabia-Vâlcoi, Zlatna sau Alba Iulia, acolo unde palpită inima de aur a Ardealului... Ai regatul lui Decebal la picioarele tale, respiri taina armoniei dacilor cu lumea și înțelegi de ce au preferat să moară luptând, în loc să-și părăsească aurul și zeii.
Fotografii de ANDREI CHERAN, CLAUDIU TÂRZIU și din colecția Muzeului Civilizației Dacice de la Deva