Troțki la... Cluj-Napoca

Ion Longin Popescu
Potrivit unei nefericite tradiții, în România, dacă ceva merge bine, neapărat se va găsi cineva care va depune toate străduințele să schimbe semnul "plus" cu "minus", să strice și să sfarme.

Dacă ne uităm atenți în societatea noastră, în ultimii 23 de ani, vom descoperi mii de exem­ple în acest sens. Am în față un caz de la Cluj-Napoca: Liceul Teoretic "Gheorghe Șincai", unul dintre cele mai bune licee din țară. În urma unei evaluări recente, la 22 de indicatori de performanță a obținut califi­ca­tivul "Foarte Bine", iar la alți 2 indicatori, calificativul "Ex­celent". Acesta din urmă se obține foarte greu și vi­zează "efica­ci­tatea educațională". Pentru rezultatele re­mar­cabile de la bacalaureatul din vara trecută, liceul a fost propulsat pe pri­mul loc în ierarhia școlilor clujene. Până aici, totul e bine, totul e admirabil. Dar, cum spuneam, nu putea rămâ­ne la nesfârșit un spațiu al echilibrului, unde profesorii și elevii, spre mulțumirea părinților, își găsiseră starea de nor­ma­litate. Pe baza noii legi a învățământului, Inspec­to­ratul Școlar Județean și însuși inspectorul general Valentin Cuibuș, cu binecuvântarea (sau la ordinul?) mi­nis­terului educației, s-a gândit la un experiment. Ce-ar fi, și-au spus domnii inspectori, să eliminăm clasele de real de la "Șincai" și să-l transformăm în liceu umanist? Afară cu matematica și informatica, trăiască "umanioarele"! Ușor de zis, mai ales când nu calculezi atent consecințele. Pe de o parte, mulți profesori rămân pe drumuri. Pe de al­ta, armonia și complexitatea programei școlare ar avea de suferit, iar părinții, comunitatea în general, n-ar mai avea unde să-și trimită copiii cu înclinații spre științele exacte. Tot ce s-a construit de-a lungul anilor, cu un șir îndelungat de eforturi, sudoare și lacrimi, de către profesori, elevi și părinți, ar urma, potrivit înțelepciunii "inspectorale", să devină amintire. Domnii din cabinetele locale, dar și din cele de la București, doresc o "superspecializare", indife­rent cu ce costuri! Liceul mixt, real/uman, așa cum s-a pomenit de la bătrânii dascăli interbelici, nu mai este pe placul "experimentatorilor" cu mânecuțe ai prezentului. Dân­șii doresc "acțiune", "motor", nu se împacă deloc cu li­niștea, cu stabilitatea, cu tradiția și performanța. Din pă­cate, iresponsabila patimă a schimbărilor permanente, parcă extrasă din arsenalul "revoluției permanente" a lui Lev Troțki, are, în cazul liceului "Șincai", încă o conse­cință dramatică: prin eliminarea profilului real și împuți­narea numărului elevilor și profesorilor, inspectoratul sau chiar ministerul va ordona mutarea școlii într-un spațiu mai mic. Este exact dorința bisericii reformate maghiare, care depune intense stăruințe să anuleze proprietatea statului român asupra întregului patrimoniu construit ce i-a revenit de drept, după Marea Unire din 1918. Liceul "Gheorghe Șincai" a fost, înainte de 1918, colegiu refor­mat. Naționalizat, a devenit Liceul românesc "Constantin Anghelescu". Sub comuniști, s-a numit "Ady-Șincai", iar din 1990, a primit numele actual. Ce doresc domnii ins­pectori? Să întoarcă roata istoriei? Nu pot să nu le amin­tesc o tristă constatare a istoricului Vasile Lechințan: "Mă doare inima să văd, dimineața, cum elevii maghiari vin în centrul orașului la școală, în timp ce românii se în­dreaptă spășiți și timizi spre școlile de la periferie". Asta se întâmplă din cauza scandaloaselor retrocedări ale șco­lilor centrale clujene către bisericile maghiare. Liceul "Șin­cai" are "șansa" de a urma destinul liceului sanitar "Vic­­tor Babeș", al liceului de muzică "Sigismund Todu­ță", al clădirii "Bastilia" a colegiului reformat, al liceului "Samuel Brassai" și al fostului liceu piarist, confiscate re­cent de bisericile maghiare, și alungate la periferia ora­șului. Dacă nu ne pricepem să ne apărăm valorile, să ne amin­tim cel puțin că și acest liceu a fost construit din fondurile publice acordate de principii calvini/reformați ai Transilvaniei, în secolele XVI-XVII, deopotrivă pentru români și maghiari, dar confiscate, treptat, de aceștia din urmă. Arhivele sunt pline de astfel de triste povești, mai ales că, după 1989, s-a încercat cu îndârjire legalizarea acestor nedreptăți istorice, prin falsuri "preoțești" și igno­ranță jenantă din partea judecătorilor români.