Îl cunosc pe domnul profesor de mult, de peste 40 de ani. Îl cunosc de pe vremea când ne întâlneam pe holurile filologiei bucureștene sau la o masă rezervată din timp la Capșa, unde Marin Preda râdea zgomotos și povestea plin de haz cum Sadoveanu invita diferite persoane la masă, cum doamna Profira aducea o tavă imensă cu plăcinte "poale-n brâu", abia scoase din cuptor, și maestrul începea să muște ostentativ din fiecare plăcintă, invitându-i apoi pe mesenii toropiți de emoție și admirație să continue tocmai ceea ce el începuse, cu o sublimă și sadoveniană impolitețe: "Luați, bă, și mâncați!".
Îl cunosc pe domnul Eugen Simion de o viață. Când l-am văzut prima oară, eu aveam 19 ani, iar el, 39. Nu știu când a împlinit 80 de ani. Nu știu când a trecut atâta amar de timp. Știu doar că tresar de câte ori mă uit în oglindă și, văzându-mă cât am albit, parcă îmi vine să-i propun domnului profesor Simion un schimb - eu să-i dau vârsta mea, iar el să-mi ofere tinerețea și energia lui intelectuală; seninătatea și neastâmpărul grav al ideilor lui. Tare mă tem că-mi va declina oferta! Tare mă tem că mă va întrerupe cu un surâs concesiv ironic și, grăbind ușor despărțirea, îmi va spune cu intonația lui elegant pariziană, inconfundabilă: "Monșer, apreciez oferta, dar la vârsta mea e prematur... Uite ce, mai discutăm peste 20 de ani".