Cu Hristos, după gratii
Părea suspendat. Între lumi, între cuvinte, între tăceri. Vocea lui puncta limpede liniștea camerei mici, în care se mai auzea doar fâșâitul șters al reportofonului. Era în vizită prin țară, una dintre puținele pe care și le permisese după revoluție. Înainte, nu se putuse apropia de România. Nu pentru că nu-și dorea, ci pentru că aici îl aștepta iarăși temnița, din care abia scăpase, datorită patriarhului Iustinian.
Fusese arestat încă din studenție, când, împreună cu alți tineri teologi, semnase un manifest în care-i îndemna pe toți românii să postească în Sâmbăta Patimilor, care atunci se întâmplase pe 1 mai, Ziua internațională a muncii, una din marile sărbători comuniste. După o primă detenție de cinci ani, a trecut porțile Mânăstirii Antim, intrând în celebrul grup de rezistență prin credință și cultură, care avea să fie cunoscut sub numele de "Rugul Aprins". În total, a stat în închisorile comuniste 11 ani, anii tinereții cei mai frumoși. M-a surprins mereu că nu-i regretă. Lumină, rugăciune, Dumnezeu, iubire - reveneau des pe parcursul interviului, chiar și atunci când făcea referire la prigoana comunistă. Când fâșâitul reportofonului a încetat și între noi s-a întins nestingherită tăcerea, am înțeles. Părintele nu a fost de fapt închis. Niciodată. În temniță a găsit libertatea totală a credinței în Dumnezeu. Cu Hristos, după gratii.
Rugul Aprins
"Părinții duhovnicești pe care i-am cunoscut în viață și care au avut o înrâurire asupra persoanei mele sunt aproape toți în cimitir... Între ei, la loc de cinste este pentru mine părintele Benedict Ghiuș, un duhovnic mai puțin cunoscut, pentru că era un om de o intimitate duhovnicească rară. Nu se expunea. L-au ales cam fără voia lui Episcop de Argeș, pentru că i-a depus candidatura Nichifor Crainic. A fost duhovnicul mișcării «Rugului Aprins», de la Mânăstirea Antim. La el ne mărturiseam, el ne-a dat binecuvântarea să începem rugăciunea inimii. Era foarte căutat de intelectuali, dar era așa de modest, încât se consulta cu toți călugării, simpli, așa cum erau. Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuș o oră, ieșeai complet purificat, pentru că omul acesta trăia credința la mari dimensiuni. N-a fost un duhovnic popular, ca să spunem așa. A fost duhovnicul intelectualității Bucureștiului. Nu mărturisea lume simplă, pentru că, după părerea mea, nici n-ar fi putut să înțeleagă lumea ce spunea el. Era foarte adânc și rafinat. Profesori universitari, ca Alexandru Codin Mironescu, Paul Stelian, doctorul și poetul Vasile Voiculescu, toți se mărturiseau la părintele Benedict Ghiuș. Era un model. Era suficient să te uiți la el. Mie mi-era de ajuns să-l văd. Duhovnicia ieșea din el într-un mod natural. Nu era o contrafacere, nu era o sforțare de a fi spiritual pentru că, după părerea mea, dacă vrei să devii om duhovnicesc, trebuie să trăiești o viață naturală. Pentru că trebuie să devii natural, în viața ta cu Dumnezeu. Așa cum e țăranul român. El este natural. Își face o cruce mare dimineața și se duce la lucru. Își ceartă copiii, de multe ori și nevasta, dar crede în Dumnezeu și se roagă, e părintesc, e cald. Există și o duhovnicie și niște oameni cu «aripi» așa de mari încât nu le dau voie să zboare..."
"Preoția e foc, taică!"
"În afară de părinții din Rugul Aprins, am cunoscut mulți oameni simpli, care nu erau mari teologi, dar pe care i-am iubit mult. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie și cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore și în pilde, pentru că ceea ce nu poți exprima logic - și noi putem exprima logic foarte puțin - poți exprima prin pilde sau metafore, prin forme de limbă care sunt mai aproape de mit. Eu cred că așa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană, tot așa mitologia asta românească, țărănească, ne-a dat niște călugări mari, care vorbesc în metafore, despre lucruri foarte adânci. Iar pe mine m-au interesat întotdeauna nu atât cei care erau cărturari, ci oamenii duhovnicești, mai ales cei simpli, pentru că ei au o adâncime specială, pe care cărturarii nu o pot înțelege, ei fiind mult mai complicați în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar m-au impresionat mult mai mult adâncimile unui părinte ca Antipa, de la Cernica, care era și duhovnicul multor intelectuali din București, care se duceau la acest om care abia știa să se iscălească, pentru că nu făcuse carte. Îmi amintesc că, atunci când eram student teolog, mă duceam la mărturisire, iar el îmi spunea mereu: «Să nu te faci preot, taică». El, care slujea altarului, aproape întotdeauna spunea: «Să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii», adică profesor, «că preoția e foc, e foc, taică».
Erau niște oameni care vibrau. Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar și cu teamă, pentru că Sfânta Liturghie nu este o simplă rugăciune; este un miracol care se întâmplă, vine Dumnezeu și intră în materia pâinii și a vinului, care este aceeași cu materia Universului întreg, și sfințește astfel tot Cosmosul. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Universului. Și ne sfințim și noi. În biserică plouă harul Duhului Sfânt. Ei bine, călugării ceia simpli știau lucrul ăsta nu din cărți, nu din teologie, nimeni nu i-a învățat teologia euharistică, îl știau din experiență."
"Între cei patru pereți ai celulei, am descoperit infinitul din noi"
"La «Canal», l-am avut duhovnic pe părintele Evghenie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am și apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Știa «Scara» Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Și veneau la el preoții și călugării catolici. Toți îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinții Părinți. Avea o memorie extraordinară. El m-a influențat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: «Să știi că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop». Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoare, m-am întrebat și eu, în anumite momente grele: «De ce, Doamne? De ce eu?». Eram și eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: «De ce eu să sufăr și alții nu? Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!». Dar Dumnezeu mi-a scos în cale niște oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoții au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină niște bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare niciun deținut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era «tratamentul intelectualilor»... Pe cei de drept comun îi educau ca să îi redea societății comuniste, dar nouă ne luau toate mijloacele de informație și nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic! În final, asta a fost foarte bine, pentru că, în loc să ne facă animale, așa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înșine, ca să ne punem întrebarea: «Ce suntem noi?». Pentru că vă spun: când stai între cei patru pereți ai celulei și nu ai niciun orizont, nicio perspectivă unde să privești, te întorci către tine însuți. Trebuie să te întorci, să te duci undeva! Acolo am descoperit infinitul din noi... Am descoperit că persoana umană este infinită, că așa a făcut-o Dumnezeu - a suflat asupra sa și i-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este - după Sfinții Părinți - și locul rugăciunii, unde locuiește Dumnezeu, este un loc căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci, în situația aceea de izolare, timp de doi ani aproape, singur, atunci am înțeles cuvintele Scripturii, pe care le memorasem cândva: «Voi sunteți biserica Dumnezeului celui viu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi». Atunci am înțeles de ce Mântuitorul a spus: «Împărăția lui Dumnezeu este în voi». Dumnezeu nu este material sau spațial, să Îl plasez într-un colț, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experiență care trebuie făcută. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: «Ieșirea din tine este ieșirea din Paradis». Este o aventură mare și singură în viața omului. Este ceva extraordinar înăuntrul nostru, Dumnezeu este acolo!"
"Pe Dumnezeu nu Îl poți cunoaște fără să te cunoști pe tine"
- După închisoare, ați plecat în America, unde trăiți și acum, într-o mânăstire ortodoxă. Cum vi s-a părut societatea capitalistă, după experiența comunistă?
- Da, după închisoare, Patriarhul Iustinian s-a străduit să fiu scos din țară, Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh, care i-a înțeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă îl critică, și pe el, și pe Preafericitul Teoctist, să știți că ei au fost mari înțelegători ai suferinței umane. Revenind la societatea americană, aș vrea să vă spun să nu judecați capitalismul american prea rău. Să știți că americanul nu e capitalist în felul în care vă imaginați, pentru că există acolo un fel de socialism bazat pe trusturi. Dacă ești muncitor la Ford, de exemplu, de la Ford primești, pe lângă salariu, și o mașină, din doi în doi ani, la Ford te și îmbraci, pentru că Ford nu face numai automobile. Au și magazine cu de toate și caută să-l țină pe om înăuntrul acestui sistem. Ce să vă mai spun, că aproape toți sunt acționari. Adică un muncitor spune: "fabrica mea", nu spune: "fabrica lui Ford". Deci, nu mai este capitalismul de la început de secol XIX, există în el și o latură socială.
Principala problemă pe care mi-am pus-o acolo a fost: cum poți să trăiești în societatea asta capitalistă și totuși să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar, în același timp, Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră.
Noi, ca ortodocși, acolo, în America, avem o misiune: să schimbăm direcția cunoașterii, pentru că Apusul, din care face parte și America, e orientat în exterior. Occidentalii explorează universul din afara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenția omului spre sine, spunându-i că mai există o dimensiune lăuntrică. Noi nu disprețuim cunoașterea cosmologică, cunoașterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca și Creator, dar pentru a ne cunoaște pe noi și pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaștere a lui Dumnezeu este o experiență personală. Pe Dumnezeu nu Îl poți cunoaște fără să te cunoști pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoașterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieții morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine și, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgomotoase.
Și vă dau un exemplu: noi avem niște tabere de copii, vara, tabere religioase, le spuneți dumneavoastră, aici îi aducem să învețe religie. Pentru că în America nu se predă religie în școlile publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, ci pentru că acolo sunt 1200 de secte și atunci nu știi ce fel de religie să predai în școală. Și statul, care de fapt e respectuos față de biserică (nu plătim taxe, nu plătim impozit pe proprietăți, pe nimic), a refuzat să introducă religia în școală, pentru că nu știe ce fel de religie să predea. Așadar, revenind, aveam o tabără de copii și aveam o fetiță care asculta permanent la două radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, cu două căști, una în urechea stângă, alta în cea dreaptă, probabil că erau două programe: unul de sport și unul de muzică. Și eu i-am spus: "Shut them off!"-"Închide-le!". Și știți ce mi-a spus? "Părinte, dacă eu le închid, înnebunesc!". Ce tragedie la o fetiță de 14 ani să spună lucrul ăsta! "Dar tu nu poți să stai pe banca aia? Doar să stai o oră acolo!". "Dar ce să fac?". "Nu faci nimic; stai și taci; poate Dumnezeu vrea să-ți vorbească ceva!".
Vedeți, ăsta este rolul ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creștini în Franța, în Germania, în America. Ei, și ce?! Nu pentru asta ne-a trimis Dumnezeu acolo. Ne-a trimis acolo ca să deschidem porțile unei cunoașteri adevărate, să deschidem porțile Bisericii.
"New York-ul este pentru mine cel mai bun deșert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza"
- Părinte, dar cum credeți că pot fi unite aceste două preocupări: o viață care trebuie să se folosească de economia capitalistă, acum asta este economia din marea majoritate a statelor lumii, și pe de altă parte, preocuparea către o viață interioară, care necesită timp și liniște.
- Exteriorul nu vă împiedică cu nimic să trăiți cu Dumnezeu, în relație cu El, și să vă bucurați de toate câte El le-a creat. Iar prin munca dumneavoastră, să le dezvoltați și să le înmulțiți. Pentru că așa l-a făcut Dumnezeu pe om, să creeze. Un lucru să nu uitați: în orice situație vă aflați, să nu Îl uitați pe Dumnezeu! Am văzut că în România tramvaiele fac gălăgie, circulația mașinilor, sirenele de la fabrică, toate zgomotele astea industriale în care trăim. Păi să vedeți ce este în New York! New York-ul este pentru mine cel mai bun deșert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza. Că nimeni nu te cunoaște. Este atâta lume pe stradă, este un așa furnicar, încât nimănui nu-i pasă de tine. Poți să îți pui o pălărie țuguiată, poți să mergi desculț, să-ți atârni o coadă, nu se uită nimeni la tine! Pentru că nu-i interesează. De aia și New York-ul are, totuși, niște Sfinți, să știți. Are părinți, are călugări... E posibil, pentru că asta este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Și atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, poate exista o liniște și o pace a minții și a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar, dacă tu ai pace în tine, ești foarte fericit. A spus Iisus: "Pacea Mea v-o dau vouă". El e Pacea Lumii. Deci, dacă Îl avem pe Iisus în noi, să nu ne fie frică. Nu vă fie frică de niciun zgomot din afară. Dacă avem pace în noi, va fi liniște și în afară. Depinde din ce perspectivă privești.
Foto: arhiva mânăstirii ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului" din Rives Junction, Michigan, SUA.