Gheorghe Vâlcea - tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA - "Unul ca el se naște o dată la o mie de ani"

Cristian Curte
I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puținii martori ai ultimilor ani petrecuți pe pământ de părintele Arsenie

"Să-mi faci crucea"

Noiembrie, 1989. Afară ninge ușor și fulgii se lipesc de fereastră. Dalta mușcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul". Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare și gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredelește inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărțirea e prea grea și-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un "I" înalt și zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjenește și lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinerețe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, așa că se inter­nase. Părintele a sosit neanunțat. În salon, câțiva bărbați își omorau timpul jucând zaruri și flecărind lucruri lu­mești. Când a deschis ușa, au înlemnit cu toții. În jurul bărbatului cu barbă albă și ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­țenie nenumită, care te țintuia. A venit la el la pat și i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aș dori să vii cu mine să-ți arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păși fără să mai simtă du­rerea aceea sfâșietoare. Au plecat împreună din spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ța­ră. Nu-ți pot spu­ne amănunte, pentru că i-aș pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt".
L-a ascultat buimăcit. Deși bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Și acum îi vorbea de moarte și de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima cli­pă, că nu va fi așa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârșise în tim­pul vieții, și-și va prelungi șederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze și crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scân­du­ră, așa cum își mai dăltuiesc și acum ță­ranii din Țara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe fața ei. A așteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: "Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simțit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.
Lacrimile îi curg și acum, când își amintește cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un "L" încârligat și bătrân, așa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor - "Arsenie Ieromonahul". Atât. Așa voise părintele, desenând el însuși literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oa­meni, mulțimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult!".

Desenele unui artist

"Dacă ar veni cineva la mine și mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să știți că aș fi gata să sap! Toată viața! Așa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"
Gheorghe Vâlcea e și el acum un om în vârstă. De câte ori amintește de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au po­topit. Deși e aproape octogenar, continuă să lucreze și acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri, cuie și dălți, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului ani în șir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieții pă­rin­te­lui. Cei mai e­nig­ma­tici și mai pu­țin cu­noscuți. Cei în care "domnul bă­trân", așa cum îl numeau apro­piații pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securității, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.
"Erau ultimii ani ai comunismului. Mă știa lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine și mi-a spus că e nevoie de niște lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau niște femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuțe, date afară din mânăstire de comuniști, cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după niște schițe pe care măicuțele mi le adu­ceau".
Desenele erau de o frumusețe aparte. Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri și văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieșite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuțe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeș. "Nu le-am crezut! Știam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".
A venit la el pe neașteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, viețuia dis­cret, ascuns de ochii celorlalți, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriți în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoști pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lu­me". Așa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i dez­văluie meșterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui și smerenia sa. O sme­renie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiș, Gheorghe Vâlcea mește­rind sus șița, iar părintele, de jos, dându-i indi­cații. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare și să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu ceva. A doua zi l-a așteptat cu o ceașcă de ceai și, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat și l-a luat în brațe. Pe nepregătite: "Nea Vâlcea, te rog să mă ierți dacă ieri ți-am greșit cu ceva! Iartă-mă, că și eu te voi ierta, și n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrățișarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. "De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depășește lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicatețe extraordinară și a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu".
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalți să-l mai numească "părinte", pentru a nu atrage atenția Securității, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună și-n stele. În încăperea micuță, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moșea acum la nașterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare și cu multă dragoste. "Eu învățam de la el, întrebându-l despre lumea asta și, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meșteșugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenție. Niciodată nu mă contrazicea. Mulți spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun și foarte blând. Se apropia de tine cu o așa delicatețe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i reziști. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Și vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naște o dată la o mie de ani!"

Miracolul

Își internase soția la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simțise bine. Au fost pe la mai mulți doctori și, în cele din urmă, ajun­seseră la București. Când i-au dat vestea, era pe hol, așteptând-o. Soția avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi spuseseră clar - șanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, așa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt, dacă are credință în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare". A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încon­tinuu. Nu știam unde să mă mai ascund de oameni".
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniștit, așa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenția, dar mie nu-mi stătea mintea decât la so­ția mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părin­tele singura nădejde. Am tot așteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârșit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soția la București și totul o să fie bine». Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii și a știut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am ple­cat întărit".
După trei zile, femeia a intrat în operație. Gheorghe Vâlcea a așteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Își pu­sese încrederea în rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­țele se năruie. Deodată, din sala de ope­rație a ieșit o doctoriță. Era răvă­șită. A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuțit după in­ter­venție. A început operația, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic, nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet și nu mai primește pe nimeni. Așteptăm și rezultatul biopsiei, și dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!". Miracol a și fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înțeles pe deplin cu cine fusese prieten atâția ani. S-a întors la Sinaia și marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?". O privesc pe soția lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie. S-a mai întâmplat și cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Își pierduse orice nădejde. Fața lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Așa că l-am rugat să se externeze și să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine".
Părintele i-a primit în grădină și a început să le vor­bească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere și boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârșit, a venit la prietenul meu și i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece și i-a spus: «Stai liniștit, că nu o să mori din asta». Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăiește și acum și e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluție, iar de atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea".

De dincolo de mormânt

Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieșit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ținuse atât de mult. Nu mai știe decât că l-au prins preoții în brațe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, și între el și plecarea la Domnul a părintelui s-au așternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulți. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Așa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.
Ani de-a rândul s-a numărat și el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, și la fel și ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în fața crucii ieșite din mâinile lui. Îngenunchea și se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Știa sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Și-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!". Și-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simțea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop și s-a pră­bușit în fața crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios și că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bă­trânețele l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, așa că de acum îi va vorbi de acasă.
Când s-a ridicat, a sim­țit că durerile îl pără­sesc. Se simțea mai bine. A mers câți­va pași, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. "Și să știți, aveți cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele. M-au chinuit întreaga viață, mai bine de douăzeci de ani, dar, din momentul acela, părintele m-a vindecat. Drept spusese că de dincolo mă va putea ajuta mai ușor".
De atunci nu s-au mai despărțit. Nea Gheorghe Vâlcea îi vorbește mereu. Când sculptează în micul lui atelier, acolo unde au stat la taifas zile în șir, când lucrează prin grădină sau când stă, pur și simplu, gân­dindu-se. Atunci, în ceasurile ace­lea de liniște, când cugetul devine mai subțire și mai sprin­ten, simte prezența părintelui Arsenie. "Vorbesc atunci cu el, așa cum vorbesc acum cu dum­nea­voastră. Și-l simt. Știu că mă ascultă și mă vede. Atunci se aprinde-n mine focul pe care mi l-a lăsat și care nu o să se stingă decât în clipa când vom fi din nou împreună. Pentru că pe părintele l-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Și nu o să am pace până când nu-l voi reîntâlni. Din nou. Dincolo. Așa cum mi-a pro­mis".

Foto: George Crăsnean și Cristian Curte