- Simone Boué, cine sunteți și cine erați înainte să-l cunoașteți pe Cioran? Știu că v-ați născut în Vendée și ați făcut studii de engleză.
- Mi-am început studiile la Universitatea din Poitiers și apoi am obținut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de titularizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, și m-am instalat la un cămin studențesc pe boul. Saint-Michel. Avea și o cantină, deschisă pentru toți studenții. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.
- Vă mai amintiți ce impresie v-a făcut?
- Era foarte diferit de toți ceilalți. Poate și din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data și numele. Cioran nu s-a așezat la coadă, a venit lângă mine și m-a abordat, întrebându-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiindcă era ziua mea.
- Și de atunci ați locuit împreună?
- Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul și am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut și primul Paște împreună. Cioran a venit cu bicicleta și am făcut turul Alsaciei. După un an, Cioran și-a pus în mișcare toate cunoștințele și, mulțumită unor intervenții, am primit post la Orléans, apoi la Versailles și, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost nevoită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinților mei. Pe vremuri, să locuiești cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de ușor.
- Ați vorbit recent despre faptul că i-ați găsit, făcând ordine, caietele personale. Ce conțin ele? Sunt un fel de jurnal?
- Erau niște caiete puse deoparte, pe care scria "à detruire" ("de distrus"). Sunt notații de gânduri, stări și întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găsești scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l știam.
- La ce vă referiți?
- Ce scrie e de o tristețe sfâșietoare. Revine constant sentimentul eșecului existențial. E foarte dureros pentru mine să citesc așa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viața de zi cu zi, Cioran nu era deloc o ființă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Și aș spune că nu-i scăpau bucuriile și frumusețea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A și zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărțile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonț în cap".
- Vorbește și de dvs. în aceste caiete?
- Vorbește numai și numai de el. De mine niciun cuvânt. Deși, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.
- Cioran era foarte discret cu viața lui privată...
- N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieți paralele. Eu eram profesoară. Când mă întorceam acasă, nu-i vorbeam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.
- Și totuși, îi erați indispensabilă.
- Nu cred. S-ar fi descurcat la fel și fără mine.
- Nu vă deranjează că nu vorbește nicăieri de dvs.?
- Nu, doar mă uluiește.
- Dar când își primea prietenii erați acasă, nu?
- Cei foarte apropiați mă cunoșteau, desigur. Prin anii '50 Cioran ieșea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică și timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Și nici eu sub nicio formă n-aș fi vrut să le vorbesc de el alor mei.
- De ce?
- Ce le-aș fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschiși la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în fața unei uși, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.
- Să fii independent și în același timp să ai un cămin călduț: visul oricărui bărbat. Ce șansă a avut cu dvs.!
- Oh, nu! Nu văd lucrurile așa. Și sunt convinsă că nici el nu le vedea așa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relație am avut.
- Era un om dificil?
- Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n față. "Cum îl puteți suporta pe Cioran?". Și i-am zis: "Dar și el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur și simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanță. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, și nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris și trebuia să facem iar cumpărături.
- Și cum îi suportați toate capriciile astea?
- Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăiești cu celălalt. Ajungi la un modus vivendi. Și el trebuia să suporte chestii, cu siguranță. Deși, în mare, cu mine se conviețuia mai ușor.
- Nu v-ați dorit niciodată un copil cu el?
- Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săptămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înțelegea extraordinar cu ea. Atunci am înțeles că semăna el însuși cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioși și imprevizibili.
- Plecați în vacanțe?
- Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam și cortul. Eu aș mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri așa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conștiința, să nu mai existe decât în peisaj, în mișcarea pasului.
- Ieșeați și peste granițe?
- Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar și în Italia și Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viață. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o șansă extraordinară pentru mine, așa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid și m-a privit tot timpul cu reproș. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.
- Cu trenul mergea totuși, nu?
- Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se așeza și apoi schimba locul de două, trei ori.
- În ce punct se afla cariera lui literară când l-ați cunoscut?
- Scria în română. Știam că în România era cineva. În Franța însă era un anonim. În caietele sale, își povestește vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-și repete numele, nimeni nu-l cunoștea, se simțea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viața lui a fost un șir lung de umilințe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "Exerciții de admirație", în 1986. Și cred că a murit fără să știe că a fost recunoscut.
- Și totuși, nu e ciudat să te simți subestimat de contemporani, dar în același timp să refuzi interviuri și premii?
- Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Disprețuia gloria. Nu accepta să apară la televizor și pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: "Sunteți Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav și avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă și l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".
Traducere și adaptare
(Versiunea integrală poate fi citită în volumul Lectures de Cioran, Paris, L'Harmattan, 1997)