SFÂNTUL NECTARIE - Povestea unei minuni

Cititor Formula AS
Acum cinci veri, circula prin oraș un pliant cu semnele de alertă ale alunițelor. ADAS, scris vertical, fiecare literă conducându-te către o spaimă particulară (A = asimetrie, D = dimen­siu­ne etc.)

Nu l-am refuzat când mi-a fost întins, așa cum refuz, de regulă, orice alt pliant de la ambulanți. I-am aruncat o privire indiferentă în lift, dar apoi una pli­nă de grijă soțului meu, care stătea cu bustul gol, aplecat peste cădița în care o spălam pe Sofia noastră mică. Avea pe spate 1000 de semne și alunițe. Printre ele, una mare, în două culori, care semăna leit cu una din pozele de pe pliant. "Ha-ha-ha, ai cancer", am glu­mit, apoi ne-am văzut mai departe de băiță și de viața noas­tră de părinți tineri, cu doi copii cruzi.
Pentru că una dintre colegele mele de birou se plângea că are o aluniță cu halou, am sunat o prietenă să-mi recomande un doctor dermatolog. Pe lângă ea, am făcut o programare și pentru soțul meu, și s-a în­tâm­plat să fie exact de ziua lui. A mormăit, s-a codit, mi-a spus că sunt nebună, dar a venit. Colega mea avea un halou închipuit. Pe noi, în schimb, doctorul ne-a programat pentru operație în regim fulger a doua zi. "Doamnă, ce să vă spun..." s-a codit medicul. "Este un melanom, dar sperăm să fie un Clark II". Biopsia a du­rat două săptămâni, timp în care am intrat pe toate fo­rumurile de cancer de piele și am aflat cum stăm: era cea mai rapidă formă de tumoră; unul dintre cei mai periculoși adversari, care metastazează aproa­pe instantaneu; iar tinerețea nu era deloc un atu, mai degrabă o împrejurare agravantă.
Ca să nu plâng acasă sau la birou, am stat jumătate de zi din fiecare zi a celor două săptămâni, într-un in­ternet café de lângă Universitate. Îmi făcusem prieteni noi: o mamă de doi copii, medic, cu un soț la fel de bol­­nav, o tânără dintr-un alt oraș, care lupta cu aceeași plagă și tot așa, o listă de oameni cu povești care m-ar fi lăsat indiferentă până ieri. Înainte să se îm­pli­nească cele două săptămâni, eram din ce în ce mai convinsă că biopsia va fi un dezastru. Începusem să văd negru pe alb, cu scris de doctor: Clark IV.
Era într-o joi când a sunat telefonul de la spital: "Lucrurile sunt amestecate! Clark IV, dar...". Pro­babil că ar fi urmat încurajări, dar știam deja că și du­pă un Clark II au murit oameni cu metastaze cere­brale, așa că am închis. Am încercat să nu fac mișcări bruște, ca să nu se năruie de tot lumea mea. M-am îmbrăcat cu­min­te, am sunat după un taxi, cu un ton egal, și am dis­părut din bi­rou. Prima explozie a început pe scaunul din spatele șofe­rului. Am plâns cu spasme, cu neaju­to­rare și cu dispe­rarea că nu mă pot stăpâni în­tre oamenii care conduc ma­șini galbene și nu plâng.
Am încercat să mă rog în drum spre casă. Nu reu­șeam deloc să fac un videoclip în care să nu plâng cu sughițuri: "Sun la ușă, el îmi deschide și mă întreabă: «cum este bi­op­sia?». Eu îi spun că nu mare lucru, niște tâmpenii. Cine a auzit de Clark IV?". Nu mai știu cum am făcut, dar n-am văr­sat lacrimi cu el de față. L-am convins că are o problemă, dar nu alar­man­tă. Să n-o lăsăm să sca­pe de sub control, atât. Toată sea­ra am căutat cu disperare cărticica cu care ple­­casem de la Bi­se­rica "Radu Vodă", cu trei săptămâni înainte. Îmi făcuse intrarea acolo o prietenă. Auzise ea că dacă ci­tești acatistul Sfântului Nectarie timp de 40 de zile, ți se poate îndeplini orice dorință. N-am vrut să o jig­nesc, dar m-am uitat la ea ca la o fe­meie pierdută. Când am mai auzit că este și vin­decător de cancer, m-a bușit râsul. Am încercat de câteva ori să citesc din el, dar nu reușeam să trec de "bucură-te", "icoase" și "con­­dace". Cu min­tea mea periculoasă, am catalogat experi­mentul drept unul sectar și am aruncat cartea ca pe un rețetar de care nu aveam nevoie. Am aruncat-o, bun! Dar unde? O ve­deam peste tot și nu era nicăieri. Am răscolit ha­otic peste tot și, într-un sfârșit, am gă­sit-o. După ce i-am adormit pe toți și am terminat ul­tima treabă din casă, am căutat un colț pentru mine și acatist.
N-aveam decât două camere, așa că cel mai sigur loc s-a întâmplat să fie în baie. M-am încuiat, m-am așe­­zat pe jos și am început să citesc. Toate cuvintele ca­re nu se legau acum trei săptămâni au că­pă­tat un sens evident. Pe la jumă­ta­tea acatistului, am izbucnit în plâns: "Că la tine nimic nu este cu nepu­tință, Sfinte Nec­tarie!" și am știut că dacă ar vrea să mă ajute, n-ar fi deloc im­po­sibil pentru el. Am ter­minat de citit și toa­tă greutatea zilei s-a dus în sus. M-am culcat liniștită, în prima mea noapte de femeie aproape văduvă, și am spus așa: "De-acum, nu mai pot să fac nimic. De-acum este treaba ta, Sfinte Nec­tarie!". Cele 40 de zile s-au scurs între drumuri la doctori și pro­gra­mări dis­perate în Elveția, pentru in­vestigația PET (tomo­grafie cu emi­sie de pozitroni). Cu fire nevăzute, Sfân­tul Nectarie mă ajuta să ajung la birou, apoi acasă, un­de-mi spălam copiii, cu aceleași mișcări pe care le fă­­ceam și înainte să aflu că nu vor mai avea tată. Mă ajuta să vorbesc cum vorbesc toți oamenii, la birou, chiar dacă aș fi deschis gura doar să le spun că l-am întâlnit pe Hristos; stătea în fiecare noapte, la mine în baie, pe jos.
Abia așteptam să se facă noapte și să mă duc, ne­văzută de nimeni, la întâlnirea mea. Uneori plân­geam, la partea de în­ceput; alteori, dacă mă apu­cam de plâns, nu mă mai opream până la sfârșit; pot spu­­ne, cu mâna pe inimă, că ni­ciodată nu a lipsit de la în­tâl­­niri. L-am întâlnit pe Hris­tos într-o baie, deși merita să-l invit într-o sală de tron regal; l-am întrezărit într-o disperare de care nu m-a putut vindeca ni­ciun doctor sau om; l-am cunoscut pe Hris­tos, când tot ce îmi era cunoscut nu mi-a mai fost de folos. Pe Hris­tos nu poți să-l simți câtă vreme mai simți om aproape. Este o chestiune privată între tine și El. Hristos vine la tine tiptil, când ești moale; când ești căzut la pământ, fără șanse reale să te ridici. Întâi te mângâie blând, apoi te susține să urci și tot ce îți cere este să nu-L uiți după ce nu mai ai nevoie de El, ca să zburzi. Hristos își face intrarea pe ușile trân­­tite de medici, ca lespezile pe un mormânt.
Am ajuns în Elveția într-o du­minică de iulie. Ora­șul pe­tre­cuse peste zi și era plin de cheflii și de tarabe cu bere și wurști. Ne înlăn­țu­i­sem cu bra­țele strâns și um­blam ca doi stranieri legați la galere; ne-am învârtit pe străzi, abătuți și excluși din­tr-o lume care mer­gea mai de­parte, cu bucurii. Am plâns până am adormit și m-am ți­nut pentru ultima oară de aca­tist. Am cântărit fiecare cuvânt și m-am temut că se vor ter­mina și nu am apucat să-l con­ving pe Iisus. A doua zi, eram pro­gra­mați la Nu­clear Me­dicine, pentru un diag­nos­tic precis. Înainte să alunec în somn, m-am gândit cât de bun a fost Sfântul Nec­tarie cu mine. Atât de bun, încât dacă aș mai fi fă­cut un copil, l-aș fi nu­mit ca pe el.
Primul contact cu spitalul s-a petrecut abrupt. L-au luat de lân­gă mine brusc și l-am mai văzut după jumă­tate de oră, trecând dezbrăcat, dintr-o cameră în alta. Go­liciunea nu are nimic uman în spital. Te lasă desco­perit și vulnerabil și vorbește cu glas tare despre slăbi­ciunea ta. I-au dat să bea o soluție de contrast și l-au întins, pentru o oră, pe pat. După 5 ani, mi-a mărturisit teama animalică pe care a trăit-o, în așteptarea unui diagnostic.
După investigație, l-am văzut pe medic venind că­tre locul în care îl așteptam cu inima bubuind. Mi s-a pă­rut că s-a încruntat și eram convinsă că ținea în mâ­nă o hartă de metastaze. S-a oprit lângă noi îmbufnat: "Unde spuneați că ați avut melanomul? Vă întreb pentru că nu am găsit nicio urmă din el. Dar am găsit o tumoră cu celule-gigant în genunchi. Nu pune pro­ble­me, dar trebuie ținută sub control". Am ieșit din spi­tal în zbor. Am anunțat lumea întreagă că nu me­la­nomul, ci poate un altfel de cancer ne va despărți. Au urmat două operații grele și necesare, o recuperare chi­nui­toare, un an de interferon și o jumătate de an de ci­tos­tatice. Printre toate protocoalele de spital, se insera și dorința mea: "Și cu Nectarie cum rămâne?". "Poa­te doar ca poreclă, draga mea! Cum să-i spun co­pi­lu­lui meu: «Nectarie, coboară imediat de pe to­bogan?». Și cum să facem al treilea copil, când eu fac cură de citostatice?".
Ei bine, Petru Nectarie va împlini 3 ani în martie. Nectarie este curcubeul din viața noastră, care nu poate însemna decât că bunul Dumnezeu nu ne va mai tri­mite potop.
Dragii mei, dacă viața va fi pentru voi grea, vestea cea bună și minunată este că există un sfânt, printre mulți alții, care poate face minuni. Cine i-a cunoscut apropierea mărturisește că este un sfânt cald și bun, deschis să te ajute și să te iubească.
Avocat OTILIA SAVA