Nu l-am refuzat când mi-a fost întins, așa cum refuz, de regulă, orice alt pliant de la ambulanți. I-am aruncat o privire indiferentă în lift, dar apoi una plină de grijă soțului meu, care stătea cu bustul gol, aplecat peste cădița în care o spălam pe Sofia noastră mică. Avea pe spate 1000 de semne și alunițe. Printre ele, una mare, în două culori, care semăna leit cu una din pozele de pe pliant. "Ha-ha-ha, ai cancer", am glumit, apoi ne-am văzut mai departe de băiță și de viața noastră de părinți tineri, cu doi copii cruzi.
Pentru că una dintre colegele mele de birou se plângea că are o aluniță cu halou, am sunat o prietenă să-mi recomande un doctor dermatolog. Pe lângă ea, am făcut o programare și pentru soțul meu, și s-a întâmplat să fie exact de ziua lui. A mormăit, s-a codit, mi-a spus că sunt nebună, dar a venit. Colega mea avea un halou închipuit. Pe noi, în schimb, doctorul ne-a programat pentru operație în regim fulger a doua zi. "Doamnă, ce să vă spun..." s-a codit medicul. "Este un melanom, dar sperăm să fie un Clark II". Biopsia a durat două săptămâni, timp în care am intrat pe toate forumurile de cancer de piele și am aflat cum stăm: era cea mai rapidă formă de tumoră; unul dintre cei mai periculoși adversari, care metastazează aproape instantaneu; iar tinerețea nu era deloc un atu, mai degrabă o împrejurare agravantă.
Ca să nu plâng acasă sau la birou, am stat jumătate de zi din fiecare zi a celor două săptămâni, într-un internet café de lângă Universitate. Îmi făcusem prieteni noi: o mamă de doi copii, medic, cu un soț la fel de bolnav, o tânără dintr-un alt oraș, care lupta cu aceeași plagă și tot așa, o listă de oameni cu povești care m-ar fi lăsat indiferentă până ieri. Înainte să se împlinească cele două săptămâni, eram din ce în ce mai convinsă că biopsia va fi un dezastru. Începusem să văd negru pe alb, cu scris de doctor: Clark IV.
Era într-o joi când a sunat telefonul de la spital: "Lucrurile sunt amestecate! Clark IV, dar...". Probabil că ar fi urmat încurajări, dar știam deja că și după un Clark II au murit oameni cu metastaze cerebrale, așa că am închis. Am încercat să nu fac mișcări bruște, ca să nu se năruie de tot lumea mea. M-am îmbrăcat cuminte, am sunat după un taxi, cu un ton egal, și am dispărut din birou. Prima explozie a început pe scaunul din spatele șoferului. Am plâns cu spasme, cu neajutorare și cu disperarea că nu mă pot stăpâni între oamenii care conduc mașini galbene și nu plâng.
Am încercat să mă rog în drum spre casă. Nu reușeam deloc să fac un videoclip în care să nu plâng cu sughițuri: "Sun la ușă, el îmi deschide și mă întreabă: «cum este biopsia?». Eu îi spun că nu mare lucru, niște tâmpenii. Cine a auzit de Clark IV?". Nu mai știu cum am făcut, dar n-am vărsat lacrimi cu el de față. L-am convins că are o problemă, dar nu alarmantă. Să n-o lăsăm să scape de sub control, atât. Toată seara am căutat cu disperare cărticica cu care plecasem de la Biserica "Radu Vodă", cu trei săptămâni înainte. Îmi făcuse intrarea acolo o prietenă. Auzise ea că dacă citești acatistul Sfântului Nectarie timp de 40 de zile, ți se poate îndeplini orice dorință. N-am vrut să o jignesc, dar m-am uitat la ea ca la o femeie pierdută. Când am mai auzit că este și vindecător de cancer, m-a bușit râsul. Am încercat de câteva ori să citesc din el, dar nu reușeam să trec de "bucură-te", "icoase" și "condace". Cu mintea mea periculoasă, am catalogat experimentul drept unul sectar și am aruncat cartea ca pe un rețetar de care nu aveam nevoie. Am aruncat-o, bun! Dar unde? O vedeam peste tot și nu era nicăieri. Am răscolit haotic peste tot și, într-un sfârșit, am găsit-o. După ce i-am adormit pe toți și am terminat ultima treabă din casă, am căutat un colț pentru mine și acatist.
N-aveam decât două camere, așa că cel mai sigur loc s-a întâmplat să fie în baie. M-am încuiat, m-am așezat pe jos și am început să citesc. Toate cuvintele care nu se legau acum trei săptămâni au căpătat un sens evident. Pe la jumătatea acatistului, am izbucnit în plâns: "Că la tine nimic nu este cu neputință, Sfinte Nectarie!" și am știut că dacă ar vrea să mă ajute, n-ar fi deloc imposibil pentru el. Am terminat de citit și toată greutatea zilei s-a dus în sus. M-am culcat liniștită, în prima mea noapte de femeie aproape văduvă, și am spus așa: "De-acum, nu mai pot să fac nimic. De-acum este treaba ta, Sfinte Nectarie!". Cele 40 de zile s-au scurs între drumuri la doctori și programări disperate în Elveția, pentru investigația PET (tomografie cu emisie de pozitroni). Cu fire nevăzute, Sfântul Nectarie mă ajuta să ajung la birou, apoi acasă, unde-mi spălam copiii, cu aceleași mișcări pe care le făceam și înainte să aflu că nu vor mai avea tată. Mă ajuta să vorbesc cum vorbesc toți oamenii, la birou, chiar dacă aș fi deschis gura doar să le spun că l-am întâlnit pe Hristos; stătea în fiecare noapte, la mine în baie, pe jos.
Abia așteptam să se facă noapte și să mă duc, nevăzută de nimeni, la întâlnirea mea. Uneori plângeam, la partea de început; alteori, dacă mă apucam de plâns, nu mă mai opream până la sfârșit; pot spune, cu mâna pe inimă, că niciodată nu a lipsit de la întâlniri. L-am întâlnit pe Hristos într-o baie, deși merita să-l invit într-o sală de tron regal; l-am întrezărit într-o disperare de care nu m-a putut vindeca niciun doctor sau om; l-am cunoscut pe Hristos, când tot ce îmi era cunoscut nu mi-a mai fost de folos. Pe Hristos nu poți să-l simți câtă vreme mai simți om aproape. Este o chestiune privată între tine și El. Hristos vine la tine tiptil, când ești moale; când ești căzut la pământ, fără șanse reale să te ridici. Întâi te mângâie blând, apoi te susține să urci și tot ce îți cere este să nu-L uiți după ce nu mai ai nevoie de El, ca să zburzi. Hristos își face intrarea pe ușile trântite de medici, ca lespezile pe un mormânt.
Am ajuns în Elveția într-o duminică de iulie. Orașul petrecuse peste zi și era plin de cheflii și de tarabe cu bere și wurști. Ne înlănțuisem cu brațele strâns și umblam ca doi stranieri legați la galere; ne-am învârtit pe străzi, abătuți și excluși dintr-o lume care mergea mai departe, cu bucurii. Am plâns până am adormit și m-am ținut pentru ultima oară de acatist. Am cântărit fiecare cuvânt și m-am temut că se vor termina și nu am apucat să-l conving pe Iisus. A doua zi, eram programați la Nuclear Medicine, pentru un diagnostic precis. Înainte să alunec în somn, m-am gândit cât de bun a fost Sfântul Nectarie cu mine. Atât de bun, încât dacă aș mai fi făcut un copil, l-aș fi numit ca pe el.
Primul contact cu spitalul s-a petrecut abrupt. L-au luat de lângă mine brusc și l-am mai văzut după jumătate de oră, trecând dezbrăcat, dintr-o cameră în alta. Goliciunea nu are nimic uman în spital. Te lasă descoperit și vulnerabil și vorbește cu glas tare despre slăbiciunea ta. I-au dat să bea o soluție de contrast și l-au întins, pentru o oră, pe pat. După 5 ani, mi-a mărturisit teama animalică pe care a trăit-o, în așteptarea unui diagnostic.
După investigație, l-am văzut pe medic venind către locul în care îl așteptam cu inima bubuind. Mi s-a părut că s-a încruntat și eram convinsă că ținea în mână o hartă de metastaze. S-a oprit lângă noi îmbufnat: "Unde spuneați că ați avut melanomul? Vă întreb pentru că nu am găsit nicio urmă din el. Dar am găsit o tumoră cu celule-gigant în genunchi. Nu pune probleme, dar trebuie ținută sub control". Am ieșit din spital în zbor. Am anunțat lumea întreagă că nu melanomul, ci poate un altfel de cancer ne va despărți. Au urmat două operații grele și necesare, o recuperare chinuitoare, un an de interferon și o jumătate de an de citostatice. Printre toate protocoalele de spital, se insera și dorința mea: "Și cu Nectarie cum rămâne?". "Poate doar ca poreclă, draga mea! Cum să-i spun copilului meu: «Nectarie, coboară imediat de pe tobogan?». Și cum să facem al treilea copil, când eu fac cură de citostatice?".
Ei bine, Petru Nectarie va împlini 3 ani în martie. Nectarie este curcubeul din viața noastră, care nu poate însemna decât că bunul Dumnezeu nu ne va mai trimite potop.
Dragii mei, dacă viața va fi pentru voi grea, vestea cea bună și minunată este că există un sfânt, printre mulți alții, care poate face minuni. Cine i-a cunoscut apropierea mărturisește că este un sfânt cald și bun, deschis să te ajute și să te iubească.
Avocat OTILIA SAVA