Capitala mondială a paranormalului: Pădurea Hoia-Baciu

Un triunghi românesc al Bermudelor

La doar trei kilometri de Cluj, intri în pădurea Hoia-Baciu și pășești într-un loc rupt de timp, un loc mis­te­rios și mirific, în care normalul și paranormalul se con­fundă, iar convenționalul și neconvenționalul nu se mai pot deosebi. De la început, te surprinde forma stranie a copacilor. În nicio pădure nu sunt atâția copaci strâm­bați sau răsuciți nefiresc. Peste tot, câte șase sau opt copaci răsar din aceeași rădă­cină. În loc să crească spre cer, stau arcuiți ca într-o rugăciune, cu coroanele la pă­mânt, aplecați nefiresc de o forță neștiută. Încă din strămoși, țăranii clujeni cunoșteau puterile stranii ale pădurii și se fereau de ea, căci era peste puterea lor de înțelegere. Mult timp, despre pădure nu s-a prea vorbit, oamenii temându-se să pomeneas­că locul pe care îl credeau căzut sub bles­tem. Abia la începutul anilor 50, un sin­gu­ratic, biologul Alexandru Sift, prin lungi cercetări de pionierat, a ridicat vălul mis­terelor din pădure. Investigațiile lui au fost con­tinuate în anii 1970 de mai multe echi­pe de cercetare sau de către cercetători solitari din România. În 1968, agențiile inter­naționale de presă au transmis foto­grafiile de excepție ale unui OZN discoi­dal care survolase pădurea clujeană. Atunci a început cariera ei internațională. Ra­poarte despre Hoia-Baciu au fost pre­zentate peste tot, la institute de cercetare din Europa și SUA. Astăzi, pădurea Hoia-Baciu este o legendă vie. Fascinația cu care ea îi atrage pe cei ce vor să-i dezlege secretele crește de la an la an. De o ju­mătate de veac, într-o zonă de numai câțiva kilometri pătrați, aici sunt consem­nate și studiate cu îndârjire manifestări absolut extraordinare, cum a fi bizarele materializări și dematerializări care pulve­rizează limita și logica științei. Dar pădu­rea Hoia Baciu nu este singurul loc straniu din lume. Pe harta locurilor cu fenomene inexplicabile mai sunt și deșertul Mojave și Golful Breeze din SUA, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia sau Muntele Kailasa din Tibet. Între ele, pădurea Hoia-Baciu este considerată de toți marii parapsihologi ai lumii drept cea mai importantă, cel mai "activ" punct de pe Pământ. Prin forța și va­rietatea tulburătoare a aparițiilor din spațiul ei, pădurea clujeană este "capitala" mon­dială a paranormalului.

Nebuloase, lumini și OZN-uri printre copaci

Vom începe incursiunea în misterele pădurii Hoia-Baciu prin a povesti întâm­plă­rile de acolo. Sunt întâmplări ce par magice și care nu seamănă una cu alta, ca poveștile Șeherezadei. Ghidul meu autorizat în poveștile pădurii este profesorul universitar clujean Adrian Pătruț, președintele Socie­tății Române de Parapsihologie și autor a două cărți de referiță: "De la normal la paranormal" și "Fenomenele de la pădurea Hoia-Baciu". Când îl provoci, poveștile lui Adrian Pătruț par fără sfârșit. Așadar... Mai întâi au fost OZN-urile. OZN-uri după OZN-uri, singuratice sau în rafale aparute deasupra pădurii, ani după ani! Unele vi­zibile cu ochiul liber, sfere ori piramide de lumină în mișcare, sau atârnând inexplicabil pe boltă. Alteori apar nebuloasele acelea plutitoare... Sau dacă nu-s ele, poate vezi, cu puțin no­roc, luminile alea colorate magnific, țâșnind din iarba copacilor și dansând prin aer. Încă mai stranii sunt aparițiile invizibile cu ochiul liber, dar care s-au lăsat fotografiate!... Cu varietatea ei atât de mare de OZN-uri invizibile, sur­prinse pe imagini fotografice, pădurea Hoia-Baciu, cu împrejurimile sale, este fără rival pe plan mondial. Peste 1000 de fotografii făcute în mai bine de 30 ani, de zeci de oameni care au foto­grafiat intenționat sau doar accidental în zonă, prezintă OZN-uri invizibile. Apa­riții invizibile a surprins pe foto­grafii încă de la începutul anilor 50 și Alexandru Sift, care, plimbându-se prin pădure, a observat forme nebuloase, pe care altcineva le-ar fi ignorat. Încercând să le fotografieze, Sift a constatat că numărul structurilor din fotografie este mult mai mare decât cele pe care le văzuse. Au urmat multe cercetări solitare, cu fotografii surprinzătoare. "În martie 1969, Alexandru Sift a văzut din Cluj o pată de un albastru foarte intens, care se deplasa pe cerul albastru" - povestește Adrian Pătruț. "A făcut o poză și a observat un fel de halou întunecat în care se afla un OZN discoidal biconcav. Mergând a doua zi în pădurea Hoia-Baciu să vadă eventuale urme ale evenimentului pe care-l observase, a găsit pe pământ un șanț circular de 4-5 metri. De parcă ceva foarte greu ar fi călcat acolo. În locul acela, iarba s-a uscat și n-a crescut 3-4 ani. Chiar și după 40 de ani, urma aceea era bine vizibilă. Dar ur­mele de pe sol nu sunt singurele care însoțesc fenomenele din pă­durea bântuită. Ades, cei care le-au urmărit, au detectat, între al­tele, anomalii mag­netice care dau peste cap busolele, dar și emisii radioactive pu­ternice, în urma cărora unora părul le-a căzut sau au albit".

O călătorie în trecut

- Care sunt cele mai stranii evenimente din Hoia-Baciu pe care le-ați trăit sau la care ați asistat, d-le Adrian Pătruț?

- Ceva cu totul aparte mi s-a în­tâmplat în 2000, în preajma Paștelui. Mă dusesem atunci la pădure cu un cercetător originar din Cluj, care trăiește în Germania. Deodată, am observat că din vârfurile a mii și mii de copaci curgea ceva. Era o sevă, un lichid... Parcă era un izvor ce curgea de pe copaci, de la 10-15-20 de metri și se aduna la rădăcinile lor. Am rămas încremenit. Pădurea Hoia-Baciu e cunoscută pentru vegetația ei foarte, foarte uscată, așa că era ceva neobișnuit ce văzusem noi acolo. A doua zi, când ne-am întors, nu mai era nici urmă din seva aceea abundentă ce curgea de pe miile de copaci. Pământul uscat o absorbise cu totul. Mai există o altă întâmplare tulburătoare la care am asistat, și pe care n-am povestit-o nimănui până acum. S-a petrecut după 1989 și în ea a fost implicată o studentă de la Cluj. Eram cu toții la liziera pădurii, la doar 50 de metri de oraș, pe coasta dinspre sud, care dă spre Someșul Mic și de unde se vede tot orașul, în­tr-o deschidere panoramică frumoasă și mare. Și atunci, ceva i s-a întâmplat fetei... Am văzut-o cum a stat tă­cută și pierdută ca într-o transă, vreme de o oră. Și când s-a trezit, ne-a povestit ceva straniu. Brusc, în­cepuse să vadă Clujul cel vechi, de acum mai bine de 50 de ani. Nu numai că-l văzuse, dar chiar se plim­base o oră întreagă (ora aceea a ei de transă!) prin Clujul fără blocuri. Mersese pe străzile și pe bulevardele lui, așa cum se înfățișau ele și înainte, și în timpul răz­bo­iului. O vreme, am ascultat-o toți, unii mai încrezători, alții mai sceptici, după care ne-am dus la autobuz. Sfâr­șitul poveștii a fost stupefiant. Când să plătească, fata a găsit în buzunar o monedă de argint de 100 de lei, cu chipul Regelui Mihai. Apărută de niciunde! Era do­vada că ea fusese cu adevărat, o oră, în trecut. Călă­to­rise, nu avusese o simplă retrocogniție. E ceva greu de gândit, încă.

- Ceea ce povestiți dvs. mă lasă fără cuvinte...

- Altă întâmplare aparte am trăit-o în 1975. Fu­sesem să fotografiez niște ruine, erau chiar în centrul pădurii. Era prin ianuarie și am făcut câteva sute de fotografii lângă ruinele alea, cu un grup foarte mare de prieteni. După vreo două săptămâni, m-am întors să caut locul acela, pentru că-mi plăcuse, mă simțisem bine acolo. Dar ruinele nu mai erau acolo, nici țipenie, ca și când n-ar fi fost!... Și nici nu le-a mai văzut după aia nimeni, nicicând! Iar după câțiva ani, și imaginile lor au dispă­rut, s-au volatilizat pur și simplu din fotografiile mele.

- V-aș întreba acum de ce sunt co­pacii din pădurea Hoia-Baciu atât de contorsionați? Există vreo explicație?

- În anul 2008, am fost în Poiana Ro­tundă, la o filmare, împreună cu o echipă ProTV. Totul a mers bine, am filmat o porțiune de pădure. Revenind peste trei săptămâni, am observat trei copaci care erau puternic torsionați și răsuciți. Am comparat imaginile lor cu cele de pe filme, dar în ele copacii erau normali! Această torsionare foarte puternică - și să știți că erau copaci mari, înalți de 20 de metri, iar doi dintre ei erau stejari, copaci vânjoși și duri - toată torsionarea, așadar, se produsese într-un timp foarte scurt. Și dacă e să vă povestesc alte întâmplări stra­nii din pădure, îmi amintesc că am văzut de mai mul­te ori, iernile, urme de pași care se opreau brusc, pe zăpadă, și apoi dispăreau! Ca și când cei care căl­caseră pe acolo, ar fi fost aspirați undeva!... De ase­menea, o fotografie celebră, este a omului fără um­bră! Fotografia a fost făcută într-o zi superbă de mai și umbrele copacilor din apropiere se văd clar. Lângă omul fără umbră apare și o structură neobiș­nuită, care a fost numită "balaurul bioplasmatic". El a generat această ciudățenie.

- Până la urmă, la câțiva kilometri de Cluj, se întâmplă lucruri pe care noi nici nu ni le putem imagina.

- Așa se pare. Să vă mai povestesc. Mai sunt acolo și toate sunetele acelea neobișnuite care se aud în pădure. Odată, am auzit sunete de salvare, în imediata noastră apropiere, deși eram în miezul pădurii. Alteori, se aud sunete de ceas cu cuc, dar și sunete de cauciucuri care explodează sau sunete de cauciuc care se dezumflă în prezența ta. Și tot soiul de alte țipete scurte și ciudate. Ca să nu mai zic de ciripitul acela de pui, care era mereu prezent pe platoul pădurii. Multe dintre toate aceste sunete noi le auzeam, dar nu se înregistrau alături de vocile noastre. O altă întâmplare a fost următoa­rea. Înregistrasem odată ceva pe repor­tofon, un comentariu despre pădure. Și acasă, ascultând înregistrarea, am auzit-o pe o frecvență mai joasă; apoi am re­as­cul­tat-o și s-a auzit și mai lent, tot mai încet, tot mai lent, până când a înghețat. Înregistrarea din pădure fusese de zece ori mai lentă decât una normală!... De asemenea, în pădurea Hoia-Baciu, de foarte multe ori, bateriile aparatelor de filmat și ale aparatelor foto se descarcă inexplicabil. Am pățit acest lucru de cel puțin trei ori, cu echipe ale TVR. Mergând în zonă, înainte de a începe filmarea, toate bateriile, inclusiv cele de rezervă, s-au descărcat. Revenind în Cluj, ele au început să funcționeze normal. Ne-am întors în zonă și uneori am putut continua, alteori nu. Descărcarea fusese parțială. Într-un singur caz a fost o descărcare totală și bateriile au trebuit reîncărcate la acumulator. Bioformele sunt alte manifestări exotice interesante din pădure. Ele sunt niște apariții care seamănă cu oameni sau cu animale. Vizibile sau nu cu ochiul liber, ele apar prin iarba pădurii clujene, sub forma unor capete omenești sau a unor oameni întregi. Adesea, ele reproduc trăsăturile unei persoane în viață sau defunc­te, dragă aceluia care le vede. Într-o fotografie celebră făcută de Alexandru Sift, a apărut un cap grotesc, invizibil cu ochiul liber. Într-o alta, apare un cap mic, de bărbat, pierdut în iarba pădurii, la lizieră. Este o materializare aproape perfectă, care amintește de o ectoplasmă - substanța spirituală pe care spiritiștii spun că o emană mediu­mu­rile în timpul transei. Într-o altă fotografie, lângă Sift apare ceva, un om trans­parent, cu un ochi exagerat de mare și brațe prea lungi.

- Ce ascund aceste fotografii, domnule Adrian Pătruț?

- S-a vorbit mult despre altă fotografie, care face parte de-acum din folclorul pădurii. E vorba de omul acela care are un fel de ciot în loc de braț și un picior foarte alb care aproape se desprinde. Și care pare să reprezinte o dematerializare. A fost făcută în 1970. Ce s-a întâmplat atunci? Alexandru Sift a ieșit la un moment dat din pădure și a văzut la marginea ei un băr­bat și o femeie în balans, spate în spate. I-a re­cunoscut ca fiind niște apariții, niște arătări, pentru că îi mai văzuse și alte dăți acolo și chiar îi fotografiase. Sift a început să privească intens cele două apariții și femeia a dispărut brusc. Atunci a fotografiat bărbatul, exact când dispărea și el. Și așa a apărut acea dema­terializare parțială. Și mai este ceva extraordinar de interesant la pădurea Hoia-Baciu. Ea pare să aibă proprietatea de a se mula pe convingerile celor ce-i calcă pragul. Un sceptic care se îndoiește serios de puterile locului poate veni de zeci de ori în pădure și nu va trăi nicio experiență exotică. Dar cine e convins că în pădure se petrec fenomene neobișnuite le poate trăi din prima vizită. Mai mult, fenomenele pădurii par că-și iau chipul și asemănarea după ceea ce găsesc în mintea observatorilor lor. În funcție de convingerile, speranțele sau de traumele lor. Un grup de la Târgu Mureș, de pildă, care era obsedat de OZN-uri, fotografia frec­vent... OZN-uri. Noi, cei de la Cluj, eram preocupați de materializări. Și fil­mam foarte multe materializări. Sift, care citea multă literatură ezoterică, fotografia simboluri asociate celor ezoterice. Iar grupurile străine, obsedate de anomalii foto, prindeau efecte luminoase și distor­siuni.

Un roman polițist: pierderea dovezilor

- Cum v-ați îndrăgostit de pădurea Hoia-Baciu, domnule Adrian Pătruț?

- În 1974 a apărut un articol interesant în Flacăra despre Alexandru Sift, erau niște prime referiri la fenomenele neconvenționale care se petreceau chiar în apropierea orașul meu. Pentru noi, clujenii preocupați de asemenea evenimente, a fost o surpriză totală, o noutate absolută. Foarte, foarte puțini oameni cu­noșteau preocupările lui Sift: câțiva de la Institutul de Cercetare Biologică la care lucra și câțiva membri ai familiei. Atunci l-am căutat și eu pe Alexandru Sift, am discutat cu el, am făcut câteva ex­pediții împreună în zona pădurii Hoia Baciu și am fost câți­­va ani foarte apro­piați. Apoi ne-am despărțit din motive inde­pen­dente de noi.

- Pomeniți des numele lui Ale­xan­dru Sift. Ce s-a mai întâmplat cu el?

- A trecut prin niște experiențe ne­plă­cute. Mai întâi, a primit niște vizite mai speciale, în urma cărora s-a izolat de toți ceilalți cunoscuți sau prieteni care erau oarecum la curent cu preocupările sale. Apoi și-a pierdut și locul de muncă, pen­tru că a fost încurajat să ceară emigrarea într-o țară străină, ca să-și continue in­vesti­gațiile din pădu­re. Și asta nu se ac­cepta atunci. Și a tră­it până la sfârșitul zilelor, dintr-o pensie modestă a soției sale.

- Despre ce fel de vizite ciudate vor­biți?

- E greu de spus. Ele au fost confir­mate într-un fel de vecini... Ar fi acea poveste cu oamenii în negru - men in black, așa cum sunt numiți ei în filme. Ei l-au încurajat să plece din țară și l-au dotat pe Sift, ca să-și continue cercetările, cu o aparatură de care România nu dis­punea la acea vreme: aparate foto de ulti­mă generație, in­clu­siv în infraroșu. Și pe care a trebuit apoi să le vândă, pentru că n-avea din ce trăi.

- Ce s-a în­tâm­plat cu arhiva ex­cep­țională de fotografii a lui Sift?

- Există întotdeauna în fenomenele neconvenționale un capitol special: pier­derea dovezilor. Cele mai multe dovezi dispar împreună cu anumite persoane. Foarte multe filme, fotografii ale fenome­nelor paranormale se pierd din motive necunoscute. Evidențele se pierd în niște condiții ciudate. La fel a fost și cu Sift. Multe din materialele din arhiva sa le-a distrus el, personal, într-un moment de deznădejde. Dar o mare parte din arhivă, așa numitul testament fotografic al lui Alexandru Sift, rămăsese. Apoi a dispărut și el, în condiții ciudate. Eu avertizasem că se va întâmpla ceva cu arhiva. Aflasem de moartea lui Sift, întâmplată la scurt timp după moartea soției sale. Cum arhiva lui era încuiată în casă, am vorbit cu o rudă apropiată de-a lui Sift, dar ea n-a putut să vină în acele zile să scoatem arhiva. Pe urmă, am amânat și eu. Și când am intrat, în sfârșit, în casă, arhiva nu mai era! O luaseră niște persoane care au intrat în casă, au luat foarte multe lucruri de acolo și le-au dus la un centru de colec­tare a hârtiei, să capete ceva bani. Le-au dat la topit pentru câteva sticle de bere. Și când am ajuns la centrul acela, hârtiile și filmele lui Sift, tocmai fuseseră tocate. Am fost cu mai puțin de o zi, în urma lor.