A trăit 93 de ani, dintre care aproape 70 i-a petrecut în mânăstire. De-a lungul vieții, s-au perindat pe la scaunul său de spovedanie mulțimi de oameni. L-au avut duhovnic fețe mari bisericești, dar și țărani simpli, pentru că părintele Paisie Olaru avea cuvânt potrivit pentru toți.
Dacă cineva îi bătea la ușa chiliei era primit. Întotdeauna. Spovedea neîntrerupt, ore în șir, zi și noapte. Nimeni nu știa când doarme sau când mănâncă, pentru că nu părea să aibă timp pentru astfel de îndeletniciri pământești. Așa l-au cunoscut toți - în scaunul de spovedanie, de parcă s-ar fi născut direct bătrân și înțelept. Sute de mii de oameni și-au mutat suferința în inima sa cuprinzătoare și caldă, pentru a ieși primeniți.
Nu avea multă carte. Mersese la școală doar trei ani, dar înțelepciunea sa nu putea fi culeasă din buchii. Era insuflată de Sus. De aceea, o căutau și țăranii simpli și intelectualii rasați. Cuminți, se așezau sub epitrahilul său, iar părintele îi binecuvânta - "Tătucă! Să vă dea Domnul un colțișor de rai!”. Ruga sa pentru ucenici țâșnea întotdeauna spontan, o chemare a inimii frăgezite de har - "Binecuvântează Doamne căsuța lor și măsuța lor, viața lor și bucuria lor. Să ne vedem la ușa raiului!”. Dintre toți părinții care ne-au luminat întunecatul secol XX el este, înaintea tuturor, Duhovnicul.
Sfetnicul părintelui Cleopa
E toamna anului 1935. România reîntregită era rotundă ca o pâine și era mare, mai mare ca niciodată. Poporul ei alcătuia o lume puternică și pusă pe fapte, o lume care avea încredere în destinul ei. În toamna aceea, părintele Cleopa, pe atunci doar tânărul soldat Constantin, se abătea într-o scurtă permisie pe la schitul Cozancea, din apropierea satului natal. Părintele Paisie Olaru se nevoia acolo de aproape 14 ani. Era doar un smerit monah care-și durase o chilie într-o poieniță foarte aproape de mânăstire, unde trăia contemplând frumusețea naturii, cufundându-se în dragostea lui Dumnezeu. Avea 38 de ani și îi îndrumase pe drumul credinței pe Constantin și pe frații săi încă din copilărie, când aceștia veneau să-și pască oile aproape de chilioara sa. Între el și viitorul mare stareț al Sihăstriei se crease o legătură duhovnicească puternică, deși părintele Paisie nu era preot și nu putea să-l spovedească pe tânărul cioban care venea la el doar pentru sfat și luminare lăuntrică - "Părintele Paisie ne-a crescut și ne-a fost sfetnic și părinte duhovnicesc în Cozancea, mie și celorlalți patru frați ai mei, care am plecat la mânăstire. Fără Sfinția Sa, poate nu mergeam nici unul dintre noi la călugărie”.
Încă de pe atunci, monahul sihăstrit în poienile de lângă schitul Cozancea răspândea în jur taina care avea să-l consacre la maturitate - aceea de povățuitor de suflete, știință care nu cere neapărat harul preoțesc, ci harisma înțelepciunii și focul iubirii dumnezeiești. Oamenii, mai ales cei însetați de rugăciune, le simt fără greș. Părintele Paisie l-a îmbiat pe Constantin să se facă monah și să vină să ucenicească lângă el, dar acesta i-a răspuns că vrea să meargă la Sihăstria, unde se călugăriseră deja doi dintre frații săi. Atunci, înțeleptul monah i-a propus să facă un legământ - "Doamne, dacă este voia ta, binecuvântează-ne ca să fim împreună și în veacul acesta și în cel ce va să fie. Și dacă moare fratele meu înaintea mea, să fiu eu la capul lui, iar dacă mor eu, să fie el la capul meu!”. L-au pecetluit cu un "Amin!”, iar Constantin a plecat. Nu știau pe atunci că așezaseră temeliile celei mai trainice prietenii duhovnicești din câte a cunoscut monahismul nostru de secol XX.
Petru cel milostiv
Când s-a născut, în 1897, l-au numit Petru. Ca pe apostol. La fel ca și acela, avea să întoarcă inimile oamenilor către Dumnezeu, inundându-le cu credința lui simplă și fierbinte. A crescut alături de cei opt frați ai săi, în sunetul aromitor al rugăciunilor de dimineață sau seară și în mireasma de tămâie a duminicii. Părinții săi erau oameni simpli și cu multă credință în suflet și la fel era și micul lor sat botoșănean. La bătrânețe, părintele Paisie povestea cum tatăl său, Ion, pădurar pe moșia unui boier, își petrecea mare parte a timpului în bordeie săpate cu mâna lui, trăind în singurătate, în mijlocul codrilor. Se ruga simplu și cu voce tare, de-l auzeai din depărtare. "Mama”, spunea părintele "era tare jeloasă, și de multe ori, în cântecele ei amesteca și câte un bocet.” O femeie cu o inimă delicată, care s-a sfârșit de dorul feciorilor ei plecați pe front. Când primul război mondial a izbucnit, Petru se apropia de 20 de ani. Doi frați ai săi fuseseră deja încartiruiți, iar mama sa plângea mereu de dorul lor. Zilnic, pe la poarta familiei Olaru trecea încet cortegiul câte unui soldat din sat, care murise în luptă. "Mama îi bocea pe toți ca pe copiii ei - «Dragii mamii, puii mamei, de amu nu vă mai vede mama», iar eu îi ștergeam lacrimile și îi ziceam: «Taci, mămăică, nu mai plânge». Și, de jalea ei, plângeam și eu. Draga mea, mămuca mea! Că nu-i nimic mai scump pe acest pământ decât numele de mamă!”. Sfârșită de dorul copiilor ei, chinuită de vestea atâtor morți din marea familie a satului, Ecaterina s-a frânt. A murit de tânără. Când ieșeau pe poartă cu sicriul ei, unul din cei doi copii plecați pe front tocmai se întorcea. Era viu și nevătămat. Dezertase, doar pentru a-și vedea mama pentru ultima oară. Pentru Petru era prea mult - "De durere și plâns, am crezut că o să cad și eu în groapă, alături de ea”. Petru nu a mers la școală decât trei clase, dar în toate a fost premiant. Cu cunună. Drept cadou a primit de la învățătorul Șandru câteva cărticele cu viețile sfinților. Citind isprăvile lor, s-a gândit să se facă monah. Biserica i se lipise de suflet și, cu anii, ea îi va lua locul mamei trecute la Domnul, în tinerețe.
Monahul din codrii Cozancei
Petru nu a plecat departe. Se îmbibase de atmosfera patriarhală a satului său natal și nu a vrut să fugă de el. Și-a schimbat doar felul viețuirii, nu și locul, așezându-se în toamna lui 1921 la schitul Cozancea, cale de două ceasuri de mers de casa părintească. Aici, sufletul său milostiv a găsit repede o ascultare pe măsură - îngrijirea monahilor bătrâni. Le ducea de mâncare, le deretica prin chilie, adăstând la creștetul lor când erau bolnavi. După ce mureau, tot el le săpa groapa și se ruga pentru sufletul lor. Încet, inima i se deschidea către iubirea de oameni. Încăpeau acolo și buni, și răi, căci nu toți monahii de care se grijea erau sfinți. Dar părintele îi ocrotea cu milă și înțelegere. Unul dintre ei avea să spună - "Paisie, tu mie îmi ești și tată, și mamă!”. După ani de călugărie, sufletul său s-a deprins a înota în apele limpezi ale rugăciunii. Adăsta în codru ceasuri în șir, deprinzând arta strunirii gândurilor și a rugăciunii inimii. S-a rugat de stareț să-i îngăduie să plece, să se sihăstrească, pentru că sufletul său tânjea spre adâncul dumnezeirii. Nu a primit binecuvântare, de vreme ce era foarte folositor obștii, dar, cu timpul, i s-a îngăduit să-și ridice o chiliuță într-o poiană din pădure. Acolo îl va fi sfătuit pe părintele Cleopa, pe atunci doar un copil care-și păștea oile în apropiere, și tot acolo va fi ajuns să guste din roadele pustniciei. Dorul acesta îl va marca de altfel toată viața, fiind mereu silit să împace dragostea de Dumnezeu cu cea de oameni.
Primul ucenic
Era în primăvara anului 1932. Iarna nu-și lepădase toate cojoacele, și peticele de zăpadă mai brăzdau încă verdele crud al ierbii abia mijite. Era vremea vecerniei, când ziua începe să se îngâne cu noaptea, iar părinții se retrag de la feluritele ascultări spre liniștea stranei. În curtea schitului Cozancea a intrat un bătrân straniu. Avea plete mari și barbă albă, iar în picioare nu purta încălțări. Venise cale de câteva ceasuri prin zăpadă și glod și-și lepădase opincile ca să nu le murdărească. Impresionat de această apariție, părintele Paisie l-a poftit în chilie. Îl chema Gheorghe, era cioban de când se știa și tot de când se știa nu dormise decât pe pământ. Nu fusese căsătorit niciodată și nici nu ținuse să-și agonisească avere. Era mai degrabă un om al pădurii și al jivinelor, decât al satului. Un cioban cu o credință cât munții pe care hălăduia. Peste câțiva ani, avea să se mute cu părintele Paisie în aceeași chilie, devenindu-i ucenic. Primul și, probabil, cel mai destoinic. "Săracul, se închina și făcea metanii nenumărate. M-am apucat odată să număr câte poate să facă. Am ținut socoteala la opt sute și apoi am adormit numărând”, povestea părintele Paisie despre moș Gheorghe.
Viața celor doi s-a împletit dumnezeiește. Tânărul monah îl învăța pe bătrân rânduielile călugăriei, primind în schimb de la acesta exemplul viu al unui suflet oțelit în nevoință, neclintit în rugăciune și post. Fratele Gheorghe era mai mult decât un cioban evlavios. Era un sfânt - "Când auzea de Dumnezeu, de Maica Domnului sau de sfinți, apoi vărsa lacrimi multe, multe. De aceea îl iubeam, că nu mă mai săturam de vorba lui!”. Când a trecut de 80 de ani, s-a îmbolnăvit și a fost călugărit, primind numele de Ghenadie. Simțind că moare, s-a cerut afară din chilie, să vadă cerul sub care trăise mereu. L-au așezat direct pe iarbă. Bătrânul s-a întors apoi cu fața către răsărit, a spus o rugăciune și a murit. Era toamna anului 1948. După trecerea la Domnul a tovarășului de chilie, nici părintele Paisie nu a mai rămas în schit. De ani de zile râvnea să petreacă împreună cu părintele Cleopa, în mânăstirea Sihăstria, dar nu primea binecuvântarea starețului. Acum nu a mai fost nevoie și a plecat. Avea pe atunci 51 de ani și fusese hirotonit preot doar de un an. Cu toate acestea, acolo, la Sihăstria, râuri de oameni vor alerga către scaunul său de spovedanie.
Sihăstria
La Sihăstria, părintele Paisie a primit o chilie, chiar în coasta altarului. Avea o singură "ascultare” - să spovedească obștea și pelerinii. El, care era preot doar de un an, trebuia să le dea sfaturi spre desăvârșire unor monahi încărcați de experiență. Pentru că el, smeritul Paisie, el, monahul pustnic din codrii Cozancei, avea ceva în plus. Stătea ascunsă în inima lui o iubire năpraznică, o iubire care se cerea împărtășită cui avea nevoie de ea. Nu vechimea în preoție l-a făcut un duhovnic căutat, ci mila care se revărsa prin toți porii inimii sale. Și mila aceasta era simțită de sufletul oricărui credincios. Erau gata să străbată pentru ea mii de kilometri, să aștepte ore în șir la ușa părintelui, cerșind - nu pâine, ci cuvânt. Cuvânt viu, coborât din cer. Și părintele le dădea. Îi spuneau: "pustnicul”. Pustnic, deși trăia într-o mare obște și era înconjurat zilnic de sute de pelerini.
La Sihăstria, părintele Paisie s-a revărsat pentru prima oară spre lume. Și nu s-a cruțat. "Spovedea zi și noapte, și călugări, și mireni. Nu avea timp nici să mănânce. Mânca și se ostenea pe ascuns. Nimeni nu știa cât și cum se roagă, cât și cum postește, ce lucrează și ce taină are. Era plin de smerenie, blândețe și de dragoste. Plângea cu cel care plânge și se bucura cu cel care se bucură”, își amintea părintele Cleopa. "Eu mă spovedeam la el și el la mine. Eram foarte mulțumit că l-a adus Dumnezeu la Sihăstria.”
Anii în care se năștea această bulboană spirituală nu erau ușori. Tancurile sovietice instalau chiar atunci în România un regim crud și ateu. Și totuși, în mijlocul prigoanei ce stătea să se nască, Dumnezeu zămislea mișcări spirituale de a căror vigoare, prospețime și frumusețe ne minunăm și astăzi. Așa au fost părinții Paisie și Cleopa la Sihăstria, Arsenie Boca la Sâmbăta de Sus, Constantin Galeriu la Ploiești sau cei din Rugul Aprins, la București. Peste câțiva ani, regimul va distruge aceste mișcări. Năpraznic, încercând să le șteargă de pe fața pământului. Membrii Rugului Aprins vor ajunge în temniță, părintele Constantin Galeriu și părintele Arsenie Boca la canal, iar părintele Cleopa va fi urmărit și amenințat de Securitate, fiind silit de mai multe ori să fugă în munți. Acolo a stat într-o singurătate deplină, adâncit în rugăciune pentru sine și pentru întreaga lume. Ca un miracol, părintele Paisie a fost cruțat. Patruzeci de ani nu s-a clintit din scaunul spovedaniei, iar regimul nu l-a tulburat. În tot acest timp, a pendulat între Sihăstria și schitul de la Sihla, între obște și pustnicie. Dar, fie că era jos, în cămăruța din umbra altarului, fie că era sus, la chilia aninată de buza stâncilor, ușa i-a fost mereu deschisă.
Sihla
Sihla e cam la un ceas de mers pe jos de Sihăstria, dar drumul e pieptiș și te duce într-o altă lume. În vremea în care părintele Paisie a urcat aici, schitul era ca un cuib de vulturi, iar codrii din împrejurimi ascundeau sălașele multor pustnici. Ridicat aproape de steiurile de stâncă, la adăpostul cărora a trăit, în deplină singurătate, Sfânta Teodora, schitul era și el mai curând un sălaș de sihaștri decât o obște. Părintele Paisie și-a ales o chiliuță sus, mai departe de biserică, prinsă de buza unei stânci. De acolo vedea primul răsăritul soarelui și era cel dintâi care se cufunda în negura nopții. Putea să-i dea laudă Domnului pentru o nouă zi și se putea retrage când ultima geană de lumină scăpăta în spatele crestelor. O liniște nesfâșiată de oameni se întindea peste locurile acestea binecuvântate de rugăciunile sutelor de pustnici care foiau prin codrii din apropiere.
Schitul Sihla a avut puțini viețuitori. Erau părinți care iubeau tăcerea și rugăciunea îndelungă, iar pentru părintele Paisie, aceasta era atmosfera ideală. El își ritma viața cu slujbele de noapte, adăstând în taină la rugăciunea săvârșită în chilie și primind, oricând era nevoie, pe toți pelerinii ce veneau pentru sfat. Dacă avea răgaz, ceea ce se întâmpla foarte rar, muncea la o micuță grădină pe care și-o săpase și o îngrijea singur. De stat nu l-a văzut nimeni să stea vreodată. Nici măcar o clipă. În tot acest timp, a moșit la nașterea lăuntrică a credincioșilor. Printre ei, nume mari ale culturii românești. Fără părintele Paisie, Ioan Alexandru sau Horia Roman Patapievici, nu ar fi avut drumul netezit spre tinda bisericii.
Amurgul
La Sihla e noapte, noaptea pe care părinții o fac zi, prin rugă și priveghere. Părintele Paisie e deja bătrân, dar parcă așa a fost de când lumea, parcă s-ar fi născut cu tâmplele ninse și barba încărunțită, așa cum trebuie să fie orice duhovnic bun. E trecut de 80 de ani, din care mai bine de 60 de ani s-au scurs deja în mânăstire. O viață de om trăită ca una de înger. La miezul nopții, toți monahii coboară la slujbă. Fără osebire. Pașii bătrânului calcă prin beznă adulmecând treptele de piatră care duc spre biserică. Sub el râpa e abruptă și rea, dar doi ucenici s-au învățat să-i poarte trupul, ușor ca un fulg, uscat de posturi și rugăciuni. Părintele cântă hâtru, vesel că merge la rugăciune, "Hai la rai, hai la rai, cu căruța cu doi cai”. Din când în când, se împiedică de bolovani și face haz de ei: "Ș-au mai criescut stânșile aistea! Ieri noapte nu erau așa di mari!”. Cele optzeci de ierni îi atârnau din ce în ce mai greu pe umeri. Dar se lupta cu neputințele lutului și spovedea la fel ca la început. Dar acum e vremea slujbei, a miezonopticii, iar pelerinii vor aștepta până în zori.
Părintele ajunge în biserica luminată doar de flacăra plăpândă a unei lumânări. Nu au curent la schit și e mai bine așa, căci mintea se adună mai ușor în penumbra pâlpâindă. La momentul potrivit, părintele Paisie începe să rostească rugăciunea "Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila...” Întotdeauna o spune el. Sunt cuvintele unui psalm scris de regele David, în urmă cu mii de ani. Le auzi în biserică mereu, sunt nelipsite de la orice slujbă sau rugăciune particulară, dar în gura părintelui, ele trezesc doruri pe care nu le cunoști. Un ucenic spunea că dânsul nu se ruga ca noi, ceilalți - "Când rostea cuvintele, parcă descria lumea de dincolo”.
O minune
E iarnă grea în pădurea Sihlei, și două suflete, o studentă și o copilă, se chinuie să răzbească spre schit. Plecaseră pe la amiază de la Sihăstria. Deși ningea vârtos, au socotit că vor ajunge repede. Se înșelaseră. Poteca pieptișă le storsese de vlagă și, încet, au fost prinse de întuneric. În scurtă vreme, s-au rătăcit. Nu știa nimeni de ele și deznădejdea prindea să-și facă loc în suflet. Rătăceau printre hățișuri și steiuri de stâncă, aprinzându-se de bucurie ori de câte ori o pată albă li se părea a fi schitul de la Sihla. Ajunseseră să înainteze din ce în ce mai încet, iar atunci când se opreau să-și tragă sufletul, zăpada care curgea de sus le îngropa. Târziu, pe la ora nouă, când aproape își pierduseră nădejdea, au zărit o lumină. Era farul unei mașini care se înțepenise în drumul spre schit. În ea, doi soți cu doi copii înghețați. Au pornit împreună la drum și, înainte de miezul nopții, au intrat în holul unde așteptau pelerinii ce doreau să se spovedească la părintele Paisie. Erau frânte. Deodată, ușa s-a deschis și bătrânul duhovnic a ieșit întrebând: "Copchilele șelea două nu au ajuns nici acum?”. Ba da, ajunseseră, și încă tefere și nevătămate, i-au răspuns credincioșii. "Măiculița Domnului bună!”. Părintele Paisie le-a îmbrățișat și, cu duioșie, și-a dat jos cojocelul ca să le învelească. Apoi le-a închinat cum închini un copil. Adâncit în rugăciune, părintele Paisie le "văzuse” și le ocrotise cu ruga sa aprinsă.
Plecarea
În ultimii cinci ani din viață, părintele Paisie a coborât la Sihăstria unde stătea mai mereu țintuit la pat. Un picior îi era beteag, iar monahul care-l îngrijea încerca să-i îndepărteze pe credincioși, ca să-i cruțe sănătatea. "Măi Neonile, măi”, îi mai arunca părintele câte o vorbă prin ușa chiliei, "lasă-i, sărașii. Dă-li drumul să vie să-i spovedesc, că pi mini mă dor chișoarili, nu limba”. Încet, încet, cu anii, privirea i se împăienjenise. Mai avea un dor. Să lase ceva scris în urma lui despre marii monahi pe care i-a întâlnit în viață. "Și uite așa, m-am operat la un ochi cu care amu, cu ochelari, pot să scriu aceste bazaconii”. "Bazaconiile” erau vieți de sfinți, dar părintele se prihănea pe sine ca să nu fie prins de mândrie. După fiecare povestioară, părintele atârna două-trei versuri, spre mai bună ținere minte. "Moartea nu e de vină / Numai oamenii pun pricină / Bine ar fi să ne pregătim / Și când vine s-o poftim”.
De așteptat, a așteptat-o mereu. Domnul i-a dat ani mulți, ca să povățuiască sufletele oamenilor spre lumină. La revoluția din 1989, încă mai era printre noi. Înțelept, ar fi spus în acel decembrie însângerat: "Acesta e un semn mare, că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul șarpelui, dar veninul lui a rămas și s-a răspândit în toată lumea prin coada lui...”. S-a stins un an mai târziu, pe 18 octombrie 1990, în chilia lui de la Sihăstria. Trecuse de 93 de ani. Sfârșit de sfânt, în pace, luminat de nădejdea raiului. La moartea sa, râurile de oameni care trecuseră pe la chilie au venit să-l petreacă pe ultimul drum - tineri și bătrâni, bogați și săraci, intelectuali subțiri și simpli țărani, din toate colțurile țării. L-au purtat într-un iureș de rugăciune, până la poarta raiului, de acolo de unde, după vorba sa, poate să strige la Maica Domnului ca să-i deschidă.
Rugăciunea cu care părintele Paisie îi binecuvânta pe pelerini
"Domnul să te ierte. Domnul să te audă. Domnul să te vadă. Domnul să te iubească. Domnul să te însoțească. Domnul să te apere. Domnul să te călăuzească. Domnul să te mângâie. Domnul să te ajute. Domnul să te apere de vrăjmași. Domnul să-i îmblânzească. Domnul să-ți moaie inima. Domnul să te facă să nu ții minte răul. Domnul să te ajute să nu faci rău. Domnul să te călăuzească să faci binele. Domnul să te facă milostiv. Domnul să-ți dea putere să ierți. Domnul să te facă să vezi în alții partea cea bună.”
Foto: Mânăstirea Sihăstria