Dr. ALBERTO BASCIANI: România trebuie să-și găsească locul său adevărat în interiorul UE, dar cred că această întârziere este o reflectare a turbulențelor din politica internă

Specialist în istoria Europei Centrale și Orientale, la Universitatea "Roma Tre”, Italia

Aniversarea a 23 de ani de la victoria Revo­lu­ției Române (sau cum dorește fiecare s-o nu­mească) trece și în acest an în umbra eve­ni­mentelor politice la zi, fiind acoperită de zgomotul de fond al luptei pentru putere. Nimeni nu are timp și chef și dispoziție să vorbească sau măcar să asculte noile dezvăluiri privind evenimentul care, orice s-ar spu­ne, cu toate umbrele sale, ne-a înscris pe orbita ca­pi­talismului și democrației de tip occidental. Pornind de la respectul pe care ar trebui să-l purtăm celor impli­cați în răsturnarea dictaturii comuniste și comemorând cu pioșenie jertfele celor peste o mie de tineri care au cre­zut că-și dau viața pentru libertate ("vom muri, dar vom fi liberi”), am găsit necesar să cunoaștem, o dată în plus, opinia unui istoric străin, detașat de interpre­tările la "firul ierbii” de la București și beneficiind de o viziune europeană a istoriei moderne. Am avut șansa de a-l descoperi pe profesorul Alberto Basciani, lau­reat al celebrei Universități "La Sapienza” din Roma, cu o teză despre Revoluția de la 1848 din Țările Ro­mâ­ne, și doctor în istorie al Universității din Madrid, cu o teză despre Dobrogea și relațiile bulgaro-ro­mâne, pe scurt, un străin interesat de istoria României. Răspun­zând cu amabilitate solicitării de a acorda un interviu re­vistei "Formula AS”, doctorul Basciani ne-a oferit vi­ziunea sa asupra evoluției tranziției românești, asupra identității naționale în context european, punc­tând în mod admirabil prezența românească în Italia, grație li­bertății de circulație și de emigrare aduse de apar­te­nența la UE.

"În decembrie 1989, poporul român a plătit un preț mare în termeni de vieți omenești și, în acest sens, putem vorbi de revoluție”

- Se împlinesc 23 de ani de la victoria Revoluției Române. Dv., ca specialist în Revoluția de la 1848 din Țările Române, puteți face o paralelă între cele două revoluții?

- Cred că este dificil să se facă o paralelă între aces­te două evenimente, întrucât par complet diferite unul de celălalt. În 1848, a existat o încercare a elitei, a celor conștienți că Principatele Române ar fi trebuit să "prin­dă” trenul mișcării extraordinare a popoarelor eu­ro­pe­ne din perioada revoluționară de la 1848-1849. În al doi­lea caz, căderea regimului comunist a fost un eve­ni­ment inevitabil, provocat de marile schimbări care au avut loc în restul Europei de Est, ca urmare a discre­ditării totale a regimurilor comuniste. Desigur, în decembrie 1989, poporul român a plătit un preț ma­re în termeni de vieți omenești și, în acest sens, putem vorbi de revoluție, dar, desigur, există întrebări încă multe, la care nu s-a dat răspuns, legate de dinamica acelor zile și de sfârșitul regimului comunist.

- De ce oare în România n-a fost posibilă o revoluție "de catifea”?

- În România nu a fost posibilă o revoluție de catifea, din mai multe motive. În primul rând, din cauza clanului ceaușist absolut despotic, din cauza puterii personalizate a regimului comunist. Cele mai recente "revoluții arabe” ne învață că astfel de regimuri sunt destinate să cadă violent și, de obicei, dictatorii plătesc cu viața pierderea puterii. În al doilea rând, trebuie spus că regimul totalitar comunist din România a eliminat, de-a lungul anilor, aproape complet prezența oricărei opoziții. Este inutil să căutăm în România o persona­litate de tipul lui Havel; aici nu vom găsi nici mișcări de opoziție, cum ar fi "Solidaritatea” poloneză, înră­dăcinate în structura socială, în rândul intelectualilor. A fost inevitabil, prin urmare, având în vedere slăbiciu­nea societății civile românești, ca opoziția reală îm­potriva regimului să ia naștere doar în interiorul PCR, iar de aici, impresia unei lovituri de palat, a unei con­ju­rații.

"După părerea mea, tranziția românească este caracterizată de lentoare și opacitate”

- Cum se vede de la Roma evoluția societății ro­mâ­nești în acești 23 de ani?

- Cred că, în primul rând, trebuie să vorbim de difi­cultățile enorme pe care le-a întâmpinat tranziția la democrație în România, tranziție care poate că nu este încă pe deplin realizată. După părerea mea, tranziția românească este caracterizată de lentoare și opacitate. Regimul comunist, la căderea lui, a lăsat enorme ruine materiale și morale, dar aceste dificultăți obiective în sine nu justifică întârzierile în transformarea econo­mică, socială și politică a societății românești. Totuși, în acești ani, au existat și câteva realizări de importanță istorică. Printre acestea, aș spune că, fără îndoială, cea mai importantă este intrarea în UE. Simbolic vorbind, aderarea României la UE a reprezentat reunificarea formală dintre națiunea română și restul Europei. Mai mult, prin aderare, s-a îndeplinit într-un fel visul unora dintre cei mai îndrăzneți revoluționari de la 1848, printre care Nicolae Bălcescu.

- În ce măsură s-au împlinit visele românilor din 1989?

- Astăzi, mulți români călătoresc și lucrează în stră­i­nătate, studiază în universități din Europa și Ame­rica; multe companii occidentale au birouri în Româ­nia; în prezent, există relații consolidate, economice și culturale, între România și restul țărilor occidentale. În acest sens, unele dintre visele societății românești din anul 1989 au fost împlinite. Cu toate acestea, sunt în­că provocări dificile, cărora românii trebuie să le facă față. România trebuie să evite crearea marilor diferențe de clasă, între cei care au prea mult și cei care au prea puțin; trebuie să evite diferența uriașă dintre ne­voile populației și comportamentul unei clase poli­tice prea gălăgioase și prea preocupate doar de sine.

"Integrarea României într-un suprastat federal, cum ar fi Federația Statelor Europene, propusă recent de Jose Manuel Barroso, îi va afecta identitatea națională”

- Mulți spun că România nu trebuia acceptată în UE. Abandonată, după războiul mondial, în sfera sovietică, n-ar fi fost datoria țărilor occidentale să facă o reparație istorică?

- După al doilea război mondial, destinul Ro­mâ­niei a fost identic cu al celorlalte țări din Europa Cen­trală și de Est. Acest lucru a fost rezultatul faptului că Uniunea Sovietică a fost unul dintre protagoniștii în­frân­gerii Germaniei naziste. Adevărata problemă a apărut după 1989, când, spre deosebire de anul 1945, în Europa de Vest, nimeni nu a dezvoltat un nou Plan Marshall și pentru Europa Centrală și de Est. În con­secință, cred că decizia de a accepta România în UE a fost o alegere înțeleaptă din punct de vedere politic și, de asemenea, un act curajos al Uniunii. Acum, sarcina României este de a deveni un jucător important în Eu­ropa, prin promovarea unei întăriri constante a struc­turilor politice și prin încurajarea celor mai buni spe­cia­liști și a celor mai dinamice energii din societate. Nu în ultimul rând, România trebuie să dea la o parte atitudinea de victimă. Aș spune că, spre deosebire de Polonia, de exemplu, aveți încă un drum lung de par­curs. România trebuie să-și găsească locul său ade­vă­rat în interiorul UE, dar cred că această întârziere este o reflectare a turbulențelor din politica internă româ­neas­că.

- În ce constă, de fapt, identitatea românească în concertul european și cum va fi afectată de obligația de a urma întru totul directivele Comisiei Europene?

- România este o țară dinamică și tânără, care nu și-a pus încă în evidență întregul potențial. În ultimii ani, și-a construit cel puțin la nivel declarativ iden­ti­tatea politică a unui stat de drept. În acest sens, este evi­dent că integrarea României într-un suprastat fede­ral, cum ar fi Federația Statelor Europene, propusă re­cent de Jose Manuel Barroso, dacă nu îi afectează iden­titatea politică, în sensul adoptării valorilor demo­cra­tice (condiție a integrării), îi afectează, în schimb, identitatea națională. Dacă este să rămânem în termenii ana­logiei persoană-stat, tot așa cum identitatea indivi­duală a unui om este afectată atunci când se mută de la curte la bloc, de la sat la oraș, din România în America sau în altă țară, ceva fundamental se schimbă în cazul unei țări care este "mutată” din spațiul unei inde­pen­dențe teritoriale cu vecini bine definiți, în spațiul incert al unei noi structuri politice, gândite ca o "federație care să poată să funcționeze printr-o mutualizare a su­veranității”.

"Emigrarea italiană în România este mult studiată de români, dar aproape complet ignorată în Italia”

- Românii au ajuns, în Italia, cea mai importantă minoritate străină. Cum sunt ei văzuți acolo, dincolo de crimele și scandalurile ce răzbat în presă?

- Comunitatea românească, în opinia mea, este o mare resursă umană pentru Italia, deși noi încă n-am în­­țeles pe deplin acest lucru. Predau la Facultatea de Ști­ințe Politice din Roma și pot spune că unii dintre studenții mei cei mai buni sunt români. Zeci de mii de români și-au deschis mici afaceri, lucrând împreună, în fiecare zi, pentru bunăstarea Italiei. Desigur, există, de asemenea, delinquenti (încă o minoritate), care arun­­că o lumină nefavorabilă asupra a mii de oameni cinstiți care lucrează sau studiază, iar în multe cazuri, se simt italieni. Trebuie spus, pe de altă parte, că, de mul­te ori, presa este responsabilă de exagerarea epi­soa­delor cu violență în care sunt implicați și români, eve­nimentele fiind, nu o dată, exploatate în scopuri po­li­tice. Cu toate acestea, cred că integrarea între cele do­uă comunități, italiană și română, este în continuă dez­voltare.

- Sunteți de acord, ca istoric, că emigrarea a peste un milion de români în Italia, în ultimii 23 de ani, re­face, în sens invers, emigrarea friulanilor și a ladi­ni­lor din secolele al XIX-lea și al XX-lea, când și-au pus câteva lucruri în roabă și au luat drumul Car­pa­ților?

- Emigrarea italiană în România este o chestiune foarte interesantă, care în ultimii ani este mult studiată de români, dar aproape complet ignorată în Italia, cu excepția unor specialiști. Acesta este un fenomen de proporții considerabile, fiind recunoscut istoric că mii de italieni din nord și sud, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au emigrat în Ro­mânia și au ajutat la construirea unor clădiri publice, linii de comunicație, poduri, căi ferate și multe altele. Mulți dintre acești italieni au găsit o nouă patrie în Ro­mânia și au creat colonii importante. Pentru alții, emi­gra­rea temporară a fost o oportunitate extraordinară pen­tru răscumpărarea socială și economică, odată îna­poiați în Italia, grație frumoaselor câștiguri din Româ­nia. Vreau să subliniez că, până la apariția regimului co­­­munist, comunitatea italiană a avut întotdeauna drep­tul de a-și alege propriii reprezentanți în Parlamentul de la București.

- Care sunt gândurile pe care le adresați ro­mâ­nilor, la 23 de ani de la eliberarea de sub dictatura comunistă?

- Rugăciunea mea se îndreaptă astăzi spre o ade­vă­rată Românie modernă, europeană, capabilă a juca un rol activ în cadrul instituțiilor europene și, de aseme­nea, capabilă să asigure un viitor prosper populației sale.

Profesorului Basciani îi puteți scrie, în limba ro­mâ­nă, la e-mail: alberto.basciani@gmail.com