Pe Monseniorul Ghika îl poți cunoaște într-un singur fel - doar admirându-l. Îl admiri când îi afli descendența nobiliară, de nepot al ultimului domnitor moldovean, așa cum îl admiri când descoperi că și-a închinat toată viața aproapelui său, că a fost mereu de partea oamenilor năpăstuiți și, călătorind mult, nu a ezitat să intre în cele mai mizere locuri din lume, să aline suferințe cumplite și să îngrijească bolnavi muribunzi - de la ftizicii din cartierul parizianVillejuif, la leproșii din Japonia. Îl admiri pentru tot ce a însemnat viața lui - pentru chinurile pe care le-a îndurat cu mare demnitate creștină în închisoare, dar și pentru cuvintele lui memorabile, cuvinte demne de sinceritatea bătrânului cu suflet de copil, care era: "Am ales catolicismul, doar pentru a fi un bun ortodox”.
Prin vrerea sorții, s-a născut bogat, în așternuturi de mătase și saltele de puf. Dar a refuzat să se bucure de imensa avere a părinților, așa cum a refuzat să fugă din România, dimpreună cu familia regală, în 1948, chiar dacă știa că vor veni vremuri grele și va fi arestat. Pentru sine nu a vrut să păstreze decât numele de familie și mândria de a fi român. Marele boier care a fost, "Prințul cerșetorilor”, cum i se mai spunea, a murit sărac. Din toată averea moștenită de la părinți nu a păstrat nimic pentru sine. A preferat să rămână bogat în mângâieri și rugăciune; în azile și spitale construite pentru cei săraci - la București, Paris sau Manilla, încât, la arestare, asupra lui s-au găsit doar "un ceas de buzunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească și două cărți bisericești”. Două cărți de care nu se despărțea niciodată. Erau cărțile despre care spera că, într-o bună zi, o să-i deschidă drumul spre fericire. Drumul spre jertfa și dragostea lui Hristos.
Un sfânt coborât din icoană
Pe monseniorul Ghika îl îndrăgești de prima dată cum îl vezi în cele câteva fotografii de bătrânețe. Îl îndrăgești în amestecul de omenesc și de sfințenie întipărit pe figura lui. Un om vulnerabil și, în egală măsură, neclintit. Un aristocrat visător și tandru. Aristocrat al jertfei de sine. Aristocrat în toate - în surâsul întipărit pe buzele lui subțiri și expresive, în modestia hainelor sau în simplitatea cu care își pieptăna barba lui albă; barbă lungă și ușor despicată la mijloc.
Pe monseniorul Ghika îl vedeai, de departe, cum mergea cu pasul lui temător și atent, de parcă ar fi călcat de-a dreptul pe gânduri, pe flori sau pe speranțe delicate. Atunci când apărea pe străzile Bucureștiului, se făcea brusc liniște. Oamenii prindeau de veste imediat și se retrăgeau discret din calea lui, coborând privirea cu cel mai adânc respect. Monseniorul Ghika era o prezență intensă, generatoare de cele mai puternice emoții. În niciun caz nu puteai să treci mai departe, prefăcându-te că nu-l observi. Slab ca un fuior de abur, cu trăsăturile lui firave și alungite, părea un sfânt abia coborât dintr-o icoană bizantină. O spun cei care l-au cunoscut. O spune Marcel Petrișor sau Valentin Cantor, foști colegi de celulă. O spune Dumitru Stăniloae - gânditorul ortodox cu care s-a întreținut în lungi și rodnice discuții teologale.
La senectute, Monseniorul Ghika abia se mai ținea pe picioare. Era propria sa umbră, cenușiu și nedezlipit de sine, fantomatic și îmbrăcat atât de modest, încât o fetiță de 8 ani s-a apropiat de el într-o zi și i-a spus: "Vreau să te iau în brațe”. Monseniorul s-a oprit din drum, întrebând-o mirat de ce vrea acest lucru, și fetița i-a răspuns pe dată, cu acea spontaneitate și cruzime inocentă ale vârstei: "Mi-e tare milă de tine”. Auzind cuvintele fetiței, Monseniorul a căzut pe gânduri. A avut puterea chiar să zâmbească, în sinea lui cugetând un "silogism luminos”, un silogism al mântuirii, pe care l-a rostit mai apoi cu vorbe desprinse parcă din pravila cea veche sau din Pateric: "Dacă unei fetițe neștiutoare i s-a făcut milă de mine, cum ar putea Dumnezeu, care e totul pentru mine, să mă lase fără milă și ajutor?”. Cuvinte grele. Cuvinte demne de un Sfânt iluminat, cum era Monseniorul.
*
Toată viața, Monseniorul Ghika a vrut să fie un om liber, dincolo de dispute teologice, orgolii sau gelozii fanatice. Toată viața a exersat propria sa libertate, obligându-l pe Papa Pius al XI-lea să-i recunoască dreptul de a rămâne ceea ce era - prinț și cerșetor, român catolic și deopotrivă oriental, o simbioză aparte și indestructibilă între două margini de continent; un "padre orthodox și itinerant”, supus doar slujirii lui Hristos și omului în suferință, știindu-și prea bine sfârșitul, patimile și eliberarea cea de pe urmă.
Cu siguranță, Monseniorul era un mistic și un văzător cu duhul. Cei care l-au cunoscut povestesc cum, uneori, stătea exilat pe o margine de scaun și ofta, cu ochii ațintiți spre viitor, spre moartea ce i se pregătea, șoptind ușor, ca pentru sine: "Fă-mă demn de Tine, Doamne. Nu mă lăsa”.
Multe se spun despre Monseniorul Ghika. Că a făcut minuni de vindecare. Că știa cu mult timp înainte fiecare lovitură, palmă și umilință ce se va abate asupra lui. Că avea cusut tainic, în pânza cămășii, Sfântul Spin din coroana pătimirii lui Hristos, la care mulți și-au găsit alinare ori s-au vindecat, apropiindu-se numai cu fruntea de Sfânta relicvă. Părintele greco-catolic Tertulian Langa, ce i-a fost un timp ucenic și însoțitor, mărturisea că a văzut cu ochii lui Sfântul Spin, așa cum a văzut cu mare uimire că, atunci când cădea în rugăciune, Monseniorul se înveșmânta cu totul în lumină, uneori chiar înălțându-se la câteva palme distanță de podeaua încăperii. Același părinte Langa mărturisea durerea de a fi fost încarcerat cu Monseniorul, dar în alt corp de închisoare, acolo unde era închis și arhimandritul Benedict Ghiuș, arestat din cauza grupului "Rugul Aprins” de la Antim - un om de o mare înălțime spirituală, căruia, la un moment dat, într-o consonanță de trăire religioasă perfectă, Monseniorul i-a spus: "Părinte, ești mai catolic decât mine”, iar el a răspuns cu zâmbetul și toată bunătatea lumii pe buze: "Prin aceste cuvinte, Sfinția voastră sunteți mai ortodox decât mine”, împlinind astfel în cuvânt o mare dorire creștină a Monseniorului: credința noastră să fie catolică în adevăr și ortodoxă în universalitate.
Părintele Tertulian Langa a suferit cumplit. A suferit la Aiud și Periprava, la Văcărești și Malmezon unde, după patru zile de înfometare, a intrat în morișca bătăilor. Zile în șir a fost bătut la tălpi, înfundându-i-se gura cu un ciorap mizerabil. Securiștii loveau, repetând mereu: "Spune, mă! Spune!”, dar el nu scotea nici măcar un sunet. În zilele urmatoare, văzând că nu îl pot doborî, au aplicat un procedeu și mai cumplit de tortură. L-au legat de scaun și l-au lovit în cap cu un săculeț de nisip - de o sută de ori, de cinci sute de ori, repetând același cuvânt: "Spune!”. Voiau să-i inducă ideea fixă de a vorbi, de a-și trăda prietenii, fără să știe că părintele repeta în gând la fiecare lovitură contrarul: "Nu spun! Nu spun !”. Luni de zile dupa aceea a rămas cu această fixație. Când cineva, de pildă, îl întreba: "Ți-e foame?”, el răspundea invariabil: "Nu spun!”.
Pe Monseniorul Ghika, securiștii nu l-au bătut. L-au chinuit și mai groaznic, mai perfid, mai diabolic. Ca într-un roman demn de marele Dostoievski, i-au regizat o condamnare la moarte. L-au scos în spatele închisorii, i-au citit sentința și, în fața unui pluton de soldați cu armele pregătite de tragere, l-au legat la ochi, lăsându-l să-și imagineze moartea, execuția, sfârșitul - fără să știe că, toată viața, Monseniorul trăise chiar pentru acest moment; că, ducând la bun sfârșit acea parodie a morții, i-ar fi oferit deplin și fără tăgadă cununa muceniciei, răsplata celor drepți și sfinți în suferință. L-ar fi nemurit încă din acea vreme, cum frumos și mult inspirat spunea Tertulian Langa, extrăgându-l din acel ocean de "tăceri, gemete, nădejdi și îndârjiri, trufii și întuneric, atrocități și chinuri fără seamăn, spălate toate în rugăciune, așa cum ne-a fost trecerea prin gropnița închisorii, prin morțile succesive trăite împreună cu mulțime de îngeri mângâietori și sfinți nescriși încă în sinaxare”. Câțiva ani mai târziu, când Monseniorul se mutase deja la Domnul, Tertulian Langa va trăi personal la Aiud o minune. O placă de fontă de 400 de kg cade și îi zdrobește o palmă. Medicul închisorii propune amputarea palmei. În timp ce durerea creștea în intensitate părând de nesuportat, îi apare în față silueta Monseniorului Vladimir Ghika. Acesta îl binecuvântează spunându-i: "Fiul meu!". Durerea îi dispare și palma i se vindecă miraculos de la sine, spre uimirea tuturor - medici și colegi de celulă.
*
Monseniorului Ghika i se spunea cu mai multe nume - unul mai frumos ca altul: Prințul săracilor, Apostolul Dunării, Aristocratul hoinar, Marele vagabond apostolic, Vindecătorul călător sau, mai ales, Profesorul de speranță. Parcă era născut să ia pe cineva în brațe și, vărsând o lacrimă, să sufere dimpreună cu suferința altuia. Chiar dacă ar fi fost provocat, era incapabil de cel mai mic gest urât sau degradant. Pur și simplu, el nu știa ce înseamnă sentimentele urâte - nici furia și nici răzbunarea. La toate lucrurile sau faptele mizere, găsea o vorbă blândă, o alinare și un surâs. Când un gardian l-a împins cu brutalitate și, în cădere, s-a lovit foarte rău de un alt deținut, Monseniorul s-a ridicat cu greutate și, uitându-se la fratele lui de detenție, i-a zis memorabil: "Pardonnez!... Pardonnons!” (Iartă-mă... Să iertăm cu toții). "Cel mai mult te impresiona la el calitatea prieteniei” constata cu enormă finețe de sinteză profesoara și teologul erudit Maria Francisca Băltăceanu. Monseniorul era întruchiparea alăturării frățești și a iertării prin dragoste, convins că "numai cel care știe să vorbească cu Dumnezeu știe cum să-i vorbească celui sărac”. Nu precupețea niciun efort pentru a ușura suferința lumii, drept pentru care, de multe ori, când prietenii lui încercau să-l oprească de la ceva, începea să se scuze cu simplitatea lui de ascet rătăcitor printre oameni, spunând: "În iubire, ca și în credință, e mai bine să greșești în plus decât în minus”. Spera în înălțarea ființei umane, așa cum spera că, într-o bună zi, cele două mari biserici creștine se vor regăsi în aceeași lucrare și mărturisire a lui Iisus. Se vor regăsi, mai ales, prin purtătoarea iubirii veșnice, Fecioara Maria, cea grabnic ajutătoare și etern milostivă, pe care o vedea dimpreună cu Hristos, ca relația dintre două oglinzi, ce propagau una în alta lumina și obiectele, multiplicându-le la infinit.
*
Monseniorul Ghika s-a născut acum 140 de ani, într-o lume românească ce se despărțea crepuscular de ultimii domnitori, îndreptându-se cu o grabă de nimeni înțeleasă spre o modernitate incertă, vagă și lipsită de conținut. Nu a fost prin nimic omul timpului său. El doar s-a dăruit suferinței fără frontieră: bolnavilor de holeră de la Zimnicea, tuberculoșilor de la Paris, leproșilor din Japonia sau Filipine. Înființând primul spital caritabil și primul sistem de Ambulanță din România, vizitând bolnavii din toată lumea și alinându-le cum știa el mai bine durerea, Monseniorul își exersa de fapt propria suferință, propria recluziune carcerală, care îl va aștepta neclintit și crâncen spre sfârșitul vieții. Înainte de a-și da obștescul sfârșit, va reuși să deschidă buzele umezite de bunul lui tovarăș de celulă, Theodor Lavi, și să se spovedească de față cu toată lumea, pentru ultima oară.
A murit împăcat și, ca orice teolog autentic, a plecat dintre noi, întrebându-se dacă merita întrutotul să ajungă la poarta Raiului și să-l vadă aievea pe Hristos. Era o zi mohorâtă a anului 1954, cu puțin timp după ce, pe 25 decembrie, de ziua Crăciunului, împlinise minunata vârstă de 81 de ani. Nicio clipă nu a gândit că, în scurt timp, marii teologi ortodocși ai vremii îi vor prețui lucrarea lui apostolică, iar la Roma se va cere beatificarea sa. Dimpotrivă, cu ultimele forțe s-a cutremurat, rostind cu o senină și optimistă îndoială: "Oare Domnul îmi va da într-o zi harul martiriului pe care mă face să-l doresc?”, cuvinte ce au rămas până astăzi ca un ecou întipărit în zidul muced de la Jilava. Cuvinte nepieritoare. Cuvinte simple și demne doar de un sfânt - primul preot biritual român și primul nostru "Profesor de speranță”.
*
A fost mare Monseniorul. Un munte de credință. Nu întâmplător, în fiecare an, pe 25 decembire, în ziua de naștere a lui Vladimir Ghika, tot mai mulți admiratori și ucenici se adună lângă mormântul lui din cimitirul Bellu. Un sculptor i-a facut o cruce sveltă și înaltă - cea mai înaltă din tot cimitirul. O cruce dreaptă și inacesibilă, asemenea staturii sale duhovnicești. O cruce pe măsura pătimirii sale.