Despre funie, în casa vinovatului

Catalin Apostol
Era vineri seara, săptămâna trecută.

Tocmai ajun­sesem acasă, după o zi chinuitoare de alergătură într-un București sfărâmat de picamere și buldozere necruțătoare. M-am așezat frumos în fotoliu și, din reflexul ăla stupid al citadinului hărțuit și blazat, am înșfăcat telecomanda televizorului, începând să-i apăs butoanele cu disperarea celui care vrea să fugă cât mai departe de gândurile lui cenușii. Primul cadru, un copil cu fața blurată, pe un pat de spital, după o bătaie soră cu moartea, încasată de la un tată nemernic. Mai departe, pe alt post, o fată de numai 12 ani, găsită sub nu știu care pod, într-o profundă comă alcoolică. Mai apăs o dată și văd niște domni spilcuiți la o masă, vorbind, ironic sau grav, despre 21 decembrie, data fatidică a sfârșitului lumii. Apoi, pe alt canal, sute de oameni se calcă în pi­cioare la ușa unui magazin din Slatina, care vinde la preț de nimic alimente oferite de Uniunea Europeană. Mai încolo, o doamnă eurodeputat, furioasă din cale-afară, tună și fulgeră de la Bruxelles cum că "România să nu mai stea sub fustele lui Merkel”. Apăs mai departe, la un film, tocmai atunci când o tânără domniță e împușcată, fără ezitare, drept în frunte. Fug apoi la un desen animat, în care un super-erou împarte pumni și picioare, zdro­bind fețele dușmanilor lui și-ai omenirii întregi. Mă în­torc disperat la știrile noastre de toate zilele și văd doi domni gușați, politicieni cunoscuți, măscărin­du-se ca două țațe lovite de streche, sub privirea zâm­bitoare și tâmpă a tânărului moderator. Încerc altceva și descopăr un accident rutier cu doi morți, iar mai încolo un cal, numai piele și os, zăcând în agonie, într-un șanț, după ce a fost bătut crâncen, cu furca, de stăpânul său dement. E vi­neri seara. Încerc să fiu rezonabil, stau cuminte în fo­toliu și caut mai departe, cu degetul lipit de buton. Îmi trec prin minte serile de weekend din vremea dictaturii, când ai mei se bucurau nespus de seriale pentru popor sau scheciuri ușoare. Oftez cu năduf și dau mai departe din deget. O duduie cu glas scârțâitor ne invită la o dezbatere despre depresia la români. În sfârșit, zic, o emisiune numai bună pentru vineri seara. Fac un popas lung și privesc uluit. Doi psihologi renumiți, terapeuți ai neamului românesc, se întrec în răspunsuri. Duduia îi provoacă: „România ocupă primele locuri la numărul de sinucideri. De ce?”. Prima explicație vine numai­decât: sărăcia. Adică, pâinea cea de toate zilele, rate la bănci, stres, depresie cronică și acută, promiscui­tate, alcoolism. Un val de truisme spuse cu multă emfază. Nici o vorbă despre totala lipsă de speranță, de valori, de modele, de bine, de frumos, de normalitate, nimic despre mocirla infectă în care ne aruncă, zi de zi, tocmai aceste zeloase televiziuni. Nimic despre molima cu care ele ne infestează de ani de zile sufletul și viețile, oferindu-ne, zilnic, porția de circ și otravă. Se împlinesc în curând 23 de ani de când ni se spune neîncetat, cu o satisfacție bolnavă, că suntem cei mai săraci, puturoși, murdari, mitocani, bolnavi, hoți, corupți, bețivi. De 23 de ani, trăim zi de zi sub asediul tot mai aprig al veștilor rele, al imaginii agresive, al vedetelor năroade, al poli­ticienilor mitocani. Toate astea, promovate, parcă în­tr-un jalnic concurs național, de majoritatea televiziunilor noastre. "N-am văzut nicăieri televiziuni care să-și de­făimeze atât de tare propria țară ori să-și disprețuiască atît de tare propriii cetățeni.” Mi-au spus asta mulți prieteni străini care au vizitat România. Alții, chiar s-au temut să mai iasă noaptea pe stradă, ori să călătorească prin țară. Fără să vrea, văzuseră prea multe crime, violuri sau accidente la știri. Pentru noi, toate "informațiile” astea au devenit deja o rutină. Faptul că tocmai o ase­menea televiziune, înțesată cu tot ce-i mai rău și urât pe lumea asta, s-a gândit să abordeze subiectul depresiei la români mi se pare un demers găunos și o îngrijorare total ipo­crită. Iar gestul difuzării unei asemenea emisiuni într-o seară de vineri nu-i decât un cinism fără margini, o su­pradoză de otravă și dispreț dedicată "românilor de­pre­sivi”.