Spre deosebire de alți ani, am lăsat să treacă o lună de la anunțarea Premiului Nobel pentru Literatură pentru a scrie aici despre laureat, fiindcă nu citisem singura carte a lui Mo Yan tradusă până acum la noi, deși Denisa Comănescu o publicase, cu fleru-i cunoscut, încă din 2008, în "raftul” ei. Din literatura chineză contemporană citisem și v-am recomandat aici câteva romane extraordinare, traduse și la noi după ce au impresionat Occidentul, precum "Totemul lupului” de Jiang Rong sau "Lebedele sălbatice” de Jung Chang, cărțile lui Dai Sijie și Yu Hua. Fiecare fascinant în felul lui prin tematica preponderent autobiografică, prin mărturiile despre viața cotidiană din orașele și satele Chinei, despre cruzimea inimaginabilă, despre suferințele fizice și psihice provocate de dictatura comunistă omului obișnuit, în special în timpul Revoluției Culturale. Când, în urmă cu 12 ani, un alt chinez, Gao Xingjian, devenea din necunoscut - ilustru datorită Nobelului, era vorba despre un scriitor în exil, cetățean francez, a cărui literatură contestatară, demascatoare, nu-i mai primejduia viața. Chiar în discursul lui din fața Academiei Suedeze a ținut să spună că "de o sută de ani, numărul scriitorilor omorâți, închiși, condamnați la muncă silnică sau constrânși la exil e incalculabil (...) Un scriitor care voia să gândească liber, dacă refuza să tacă, n-avea altă cale decât să fugă din țară”. Mo Yan, născut în 1955, nu numai că n-a fugit, ci a urmat cursul oficial. La sfârșitul Revoluției Culturale, în 1976, a intrat în armată și a devenit membru de Partid. Fiul de țărani cu chemare pentru literatură a citit în traducere chineză "opere alese” ale marilor clasici occidentali, apărute în anii '80 și, suprapunându-le peste poveștile și legendele auzite în copilărie în provincia natală, și-a creat propria lume literară și propriul stil narativ în care se amestecă realul și fantasticul. Criticii occidentali pot depista acum în opera lui (zece romane și peste 80 de povestiri) rădăcini din Rabelais (pentru exagerări), Kafka (pentru parabole), dar și ecouri din alți nobelizați, precum Günter Grass, în articularea problematicii politice, sau Garcia Márquez, pentru suflul epic ce împinge realismul în supranatural. Pseudonimul pe care și l-a ales inițial (numele lui adevărat e Guan Moye) și sub care e acum celebru în lume, Mo Yan, înseamnă în chineză Nu vorbi și denotă duplicitatea inculcată în familie, pe care o știm și noi: "În timpul copilăriei mele, în cursul Revoluției Culturale, să vorbești putea fi periculos pentru tine și ai tăi. Părinții m-au avertizat că în afara casei trebuie să tac sau să mint”. Numai că forța talentului a dat "minciunii” care e ficțiunea capacitatea de a atinge adevăruri neconvenabile regimului. Cenzura chineză i-a considerat punctul de vedere din unele cărți inacceptabil, a fost violent criticat în publicațiile oficiale și doar notorietatea internațională obținută cu Sorgul roșu, mai ales după ce ecranizarea romanului de către regizorul Zhang Yimou a luat "Ursul de Aur” la Berlin în 1988, l-a apărat de pedepse. Deși teoria culturală a Partidului Comunist Chinez insista asupra unui anumit tip de fals realism, menit să "oglindească” binefacerile regimului, să-i blameze pe dușmani și să "ilustreze” istoria oficială, Mo Yan și-a dat seama că exagerând realismul, ducându-l până la absurd, poate să ajungă metaforic la adevărurile interzise de dogma oficială, și acesta a devenit modul de a vorbi care l-a dus către cel mai râvnit premiu literar din lume. Iată cum își definea el în 2004 principiile literare, într-un interviu luat de revista franceză "Lire”: "Mai întâi, cred că un autor trebuie să recurgă la totalitatea simțurilor când scrie, doar astfel un roman poate avea culori, mirosuri, sunete, tactilitate. Apoi, scriitorul nu ar trebui să copieze realitatea, ci să o depășească: un roman e, înainte de toate, o lume imaginară, ca o prismă ce permite cititorului să vadă altfel ceea ce crede că știe. În fine, un roman trebuie să aibă propriul stil, propria tonalitate, la fel cum un cântăreț are o voce recognoscibilă între altele.” Rolul pe care și l-a asumat Mo Yan nu e doar să spună istorii, ci să și contribuie la evoluția și viața limbii în care scrie. Dar, în primul rând, el a căutat să nu impună o realitate, ci să permită cititorului universal să-și construiască singur un punct de vedere asupra ei. Dacă citiți Sorgul roșu, în așteptarea noului roman al lui Mo Yan, Obosit de viață, obosit de moarte, ce va apărea luna aceasta, tot în traducerea lui Dinu Luca și tot la Humanitas, veți descoperi un scriitor puternic și subversiv, plin de fantezie și inventivitate a limbajului, care mixează tradiția milenară chineză cu modernitatea occidentală.