Părintele Arsenie Boca

Sfântul de la Sâmbăta Făgărașului

Dacă veți întreba vreodată un țăran din satele cuprinse între Brașov, Făgăraș și Sibiu dacă a auzit de părintele ARSENIE BOCA, fața lui se va lumina ca o zi de duminică. Te va prinde de mână, te va duce în casă, arătându-ți-l pe perete, printre icoane. În satele din Munții Făgărașului, părintele Arsenie e un sfânt. La 23 de ani de la trecerea lui între drepți, magia forței sale duhovnicești e mai puternică astăzi ca niciodată, pilda vieții sale - un îndreptar. Oamenii au nevoie de Dumnezeu. Martir al Bisericii Ortodoxe, suferința părintelui Arsenie Boca e răscumpărată deplin de iubirea profundă a celor care l-au cunoscut. Sunt mii! De la ei începe legenda

Pe mormântul părintelui Arsenie Boca iarba nu se ofilește niciodată, nici măcar în iernile cele mai crâncene. În noiembrie, de ziua părin­telui, e potop de lume la Mânăstirea Prislop. Mii de oameni vin aici, ascultă de la un cap la altul cuvenitele slujbe de pomenire, sărută apoi crucea și pleacă, neui­tând să ia cu sine un pumn de pământ sfin­țit, spre protestul vreunei maici din preaj­mă, care îi ceartă cu blân­dețe: "Ajunge, oameni buni, că o să dezgoliți sicriul”.
Parcă nici un duhovnic nu a fost mai iubit decât pă­rintele Arsenie. Făgărășenii - cel puțin - îl venerează și îi spun, fără oco­lișuri: Sfântul. Mulți l-au cunoscut și știu ce spun. Nu l-au părăsit niciodată, urmân­du-l de la Sâmbăta la Prislop și de acolo, mai departe, la Dră­gă­nescu, lângă Bucu­rești. Și acum, în vorbele făgărășenilor amin­tirile dau în clocot. Parcă ar fi fost ieri: înalt, frumos la chip, cu ochi puternici și pătrunzători, îmbrăcat în rasă albă și vorbind cu glas tunător fiecăruia, după greutatea păcatului săvârșit: "Câți copii ai, femeie?”. "Doi”, răspundea sfioasă fe­meia... "Și cu restul ce-ai făcut?”
Multe se spun despre părintele Arsenie Boca. A fost un sfânt? Avea darul rugăciu­nii înainte-văzătoare? Ieșea el, așa cum se zice, prin ușile ferecătuite ale celulei de la Securitate? Pe zi ce trece, oamenii care l-au cunoscut cu adevărat sunt tot mai puțini și mai bătrâni. Te inte­resează să afli adevărul, dar el aproape că nu mai con­tează. Exagerată sau nu, imaginea părintelui Arsenie aparține de acum legendei...

"Pune-ți o cruce după casă”

Nu e ușor să scrii despre un om atât de puternic ca Arsenie Boca. Viața părintelui avea părțile ei ascunse, tăinuite de privirile oamenilor, așa cum era chilia sa de pustnic de pe Valea Sâm­betei - un loc aproape inacce­sibil, săpat în jgheabul unor pereți prăpăstioși de stân­că, pe care părintele sculptase chipul Maicii Domnului, transfor­mând sălbăticia munților în altar de rugăciune și meditație.
Dincolo de biografia sa bogată, ca subiectul unui roman (licențiat în teologie, medicină și belle arte, în­chis doi ani la Canal pe motive politice, alungat de la Pris­lop, scos din viața monahală de către comuniști și urmărit tot timpul de Securitate), părintele rămâne unul din cei mai mari duhovnici ai acestui secol. Nu întâm­plător oamenii l-au urmat peste tot, nelăsându-l nicio­dată singur. Puțini însă l-au cunoscut cu adevărat, pri­mind îngăduința de a-i sta în preajmă.
"Părintele era de felul său tăcut”, își amintește țăranul Ion Lupu, de 76 de ani, din Voivodeni - Făgă­raș. "Cât timp a stat la Mânăstirea Sâmbăta, pe care a renovat-o din temelii, îl vedeam aproape în fiecare zi. Niciodată nu l-am pomenit zâmbind sau vorbind mai mult decât trebuie. Era aspru și cu sine, și cu ceilalți, ascunzând de privirea oamenilor și postul, și rugă­ciunea. Da, părintele era văzător cu duhul. Când m-am dus prima oară la dânsul, a trebuit să aștept vreo două zile până să-mi vină rândul la spove­danie. Îmi lăsasem treburile neterminate acasă și stăteam ca pe ghimpi. Părintele m-a observat și mi-a zis: «Du-te să-ți vezi de joagăr și apoi întoarce-te». În clipa aceea, am amuțit. Într-adevăr, îmi citise gândul - mintea mea era la joagăr și nu la spovedanie. Câteva luni mai târziu, când deja începuse războiul, la ușa chiliei se aduna puzderie de femei. Voiau să întrebe des­pre soarta bărbaților plecați pe front și erau atât de multe, încât părintele nu mai avea timp să le asculte pe fiecare în parte. Se uita în mulțime și, arătând cu degetul, zicea: «Tu, pune-ți o cru­ce după casă... Tu, pregătește pachet, că soțul tău e rănit, dar tră­iește». Câteva zile mai târziu, femeile se întorceau la chilie, spunând: «Ai avut dreptate, părinte. E rănit, dar trăiește». Așa era părin­tele. Nici nu deschideai gura, că el îți și spunea pentru ce ai venit. Îmi amintesc de un sol­dat care voia binecu­vântarea lui înainte de a pleca pe front. Cum l-a văzut, părintele s-a schimbat la față și i-a zis: «Acuma vii? Regimentul tău a plecat astă-noapte și ești dat dezer­tor». Așa a și fost. N-a mai apu­cat să ajungă la unitate, că o patrulă militară l-a arestat”.

"Strigă, că eu te aud”

Era părintele cu adevărat clarvăzător, cum spun toți cei care l-au cunoscut? Ion Lupu din Voivodeni e ab­solut convins că așa stăteau lucrurile. Prin post și rugăciune, părintele știa toate câte aveau să se întâm­ple. Își cunoștea chiar și încercările prin care urma să treacă. "Înainte de a fi arestat, l-am văzut într-o dimi­neață cu o mare tulburare pe chip. Ca niciodată, sim­țea nevoia să vorbească despre sine și atunci mi-a zis: «Astă-noapte, mi-am văzut în vis cămașa de botez. Am două pete roșii pe cămașă. Am două păcate, pe care trebuie să le plătesc în curând». N-am înțeles nimic din vorbele părintelui. Abia după ce l-au dus la Securita­tea din Brașov, am priceput de ce cu o zi înain­te de arestare m-a oprit, spunându-mi: «Să nu mai vii la Sâmbăta să mă cauți. Dacă ai vreo trebuință, să strigi, că eu te aud». Părintele își cunoștea viața și de aceea nu-și pierdea niciodată calmul și seninătatea. Închis la Cetățuie, la Brașov, securiștii au vrut să-i tundă în batjocură barba lui mare și neagră, dar - ca un făcut - nimeni nu îndrăznea să-l atingă, speriați parcă de privirea și de forța lui. Doar un țigan, pe nume Luca, s-a oferit voluntar. Păzise porcii și acum ajunsese sublocotenent la Securitate. El l-a tuns, dar părintele l-a avertizat: «Mă, în curând ai să te bărberești și tu». Într-adevăr, nu a trecut nici o lună de zile și Luca a re­venit în sat să păzească porcii, fiind dat afară din armată, ca apoi să moară într-un accident”.
Toată lumea care l-a cunoscut mărturisește că se întorcea de la părintele cu o mare ușurare în suflet. Strâm­torat de mulțime, părintele Arsenie privea peste capetele tuturor, făcând semn cu mâna și spunând: "Vino tu, amărâto, că ai rămas văduvă cu 8 copii”, și fe­meia se pornea pe plâns că așa era. Dintr-o privire îi separa pe cei veniți din curiozitate de oamenii cu probleme grele. Nimeni însă nu pleca neîntărit cu un sfat sau cu o vorbă de îm­bărbătare. Chiar și când, arar, certa pe cine­va, o făcea duhovnicește, spre mântuirea sufletului. Un bătrân i se plângea, de pildă, că soția îi este paralizată și fără putere, ce­rân­du-i părintelui să o vindece, dar el l-a oprit, vorbind ca să audă toată lumea: "Mo­șu­le, crucea cine vrei să o poarte în locul tău?”.

Din zugrav de suflete, zugrav de biserici

Întărit întru credință și cu răbdare de sfânt, părintele Arsenie Boca și-a dus la rân­dul lui crucea suferinței, trecând prin iadul anchetelor și al detenției, trăind apoi cu demnitate umilința exilului în lume, pictând 15 ani Biserica din Drăgănescu, precum spunea Nichi­for Crainic, mentorul său: "Din zugrav de suflete, iată-te zugrav de biserici. Fii fericit că mângâi cu pe­nelul pe cei desăvârșiți”.
Despre șederea sa la Drăgănescu se știe parcă și mai puțin. Urmărit mereu, sâcâitor, de Securitate, părintele evita să vorbească făgărășenilor veniți special să-l vadă de la sute de ki­lo­metri, încer­când în felul său să-i prote­je­ze. Era îmbră­cat simplu, ca orice mirean, a­vând me­reu o bundiță în spa­te, din cauza ră­celii din bise­rică, unde își desăvâr­șea o­pe­ra - imnul pic­tural închinat lui Hristos. Să­tenii din Drăgă­nescu aproape că nu-l luau în seamă. "Îi spu­neam Picto­rul”, își amintește Gheor­­ghe Mari­nes­­cu, cel mai bă­trân om din sat. "Venise la părin­tele Bunescu să picte­ze biserica și era foar­te retras. Abia acum îmi dau seama de ce întor­cea spatele mulți­mii, făcând cu de­getul la gu­ră - semn că e urmărit și că nu poate să vorbeas­că. Am stat mai mult timp în preaj­ma părin­te­lui, părându-mi-se un om ca oricare altul. N-am avut ochi să văd, deși avea mare putere: îmblânzea anima­lele doar cu o privire și nu pu­teai să-i ascunzi nimic. Se spune despre el că era vizio­nar și proroc. Eu știu doar că aici, la Bunești, cât s-a trudit să picteze bise­rica, era foarte cumpătat, și la mâncare, și la vorbă; că muncea fără milă, făcându-și singur mortarul și cano­nindu-se pe schele, până noap­tea târziu, încât părin­tele Bunescu, privind picturile, zicea toropit de emoție: «Părinte, ai pus o întreagă dog­matică pe perete. Tu nu pictezi, ci predici fierbinte pe ziduri». Vorbele acestea le înțeleg abia acum.
În sinea lui, trebuie să fi suferit mult. Îi părea rău că nu mai poate sluji în biserică, iar când își amintea de Prislop, ofta cu amărăciune, acolo având - din câte am înțeles - un loc anume în care dorea să fie înmor­mântat. Știa să rabde, însă. Chiar dacă în ultimii ani slăbise și era bolnav și de plămâni, și de ficat, nu l-am auzit niciodată căinându-se. A stat cu noi, dar n-am știut să-l prețuim. Când apăreau pe drum făgărășenii, cu traistele grele și umflate, sătenii din Drăgănescu ziceau, cu invidie și răutate: «Ia uite cum îi cară numai bunătăți». Dacă oamenii ar fi știut că în străiți nu era decât o pâine mare, ardelenească, de 4-5 kilograme, s-ar fi rușinat cu toții”.

*

Părintele Arsenie Boca a murit pe 28 noiembrie 1989 și a fost înmormântat, cinci zile mai târziu, la Prislop, în locul ales chiar de el, în prezența a 2000 de oameni. Și aici sunt multe taine și lucruri încă nelă­mu­rite. Mulți din cei cu care am vorbit sunt convinși că pă­rintele a fost schingiuit de Securitate, că avea un­ghiile de la mâini smulse și că înainte de a muri și-a avertizat călăii: "Spuneți-i lui Ceaușescu că nu mai apu­că Crăciu­nul”. Alții, care s-au îngrijit de înmor­mân­tarea părintelui, spun, dimpotrivă, că a murit de moarte bună, la Mânăstirea Sinaia, că slăbise din cauza muncii epui­zante și a numeroaselor boli pe care le avea. Contează mai puțin teama și reținerile unora de a vorbi despre acest lucru. Mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși oricum la iveală. E limpede că părin­tele Arsenie Boca nu a fost un om obișnuit și că Dum­nezeu a lucrat prin el neîntrerupt. Timp de aproape 50 de ani, cât a durat regimul comunist, de-a dreptul sau cu subtilitate perfidă, s-a încercat ascunderea părintelui și a numelui său. Faptul că imaginea lui țâșnește acum, mai strălucitoare ca oricând, e semn că cei fără prihană își au plata lor, la adăpost de invidia pătimașă a lumii acesteia.
Sincer să fiu, când am aflat că părintele Arsenie Boca a trecut la cele sfinte în 1989, ceva din adâncul fiin­ței mele s-a cutremurat. Întreaga mea viață mi-am petrecut-o alături de un mare duhovnic - de un uriaș. Faptele și cugetul mă îndeamnă să refuz ideea că am fost contemporan cu părintele. El aparținea, oricum, unei alte lumi - cea a oamenilor drepți și adevărați. Nu întâmplător, la Prislop, pe mormântul său iarba și florile nu se ofilesc niciodată.