ADRIAN PAPAHAGI: "Nu-mi place ce se întâmplă în societatea românească. Văd cu disperare că prea puțini români de bună calitate se implică pentru a salva situația&quo

Născut în 1976 la Cluj, fiu al regretatului cri­tic literar și traducător Marian Papahagi, des­cendent al marelui filolog aromân Ta­che Papahagi, Adrian Papahagi este licențiat în anglis­tică al Facultății de Filologie a Universității "Babeș-Bolyai” din Cluj (1999) și doctor în studii medievale al Univer­si­tății Paris IV-Sorbonne (1998).

Și-a început cariera uni­versitară în capitala Franței, predând engleză medie­vală la Universitatea Paris IV-Sorbonne și la Institutul Catolic din Paris, între 1999-2003. Astăzi este lector la catedra de engleză a Facultății de Litere, Universitatea "Babeș-Bolyai” din Cluj. Fost redactor-șef al revistei Echinox și director al editurii omonime, colaborator el însuși la numeroase publicații din presă, este și autor al unor cărți de specialitate: "Boethiana me­dievalia. A Collection of Studies on the Early Me­die­val Fortune of Boethius' Consolation of Philo­sophy” și "ABC-Darul creștin-democrației”.
Fost consilier al ministrului de Externe Teodor Ba­conschi, vicepreședinte al Fundației Creștin-De­mo­cra­te și director adjunct al Institutului de Studii Populare, Adrian Papahagi este unul dintre noii veniți în politică, cu ambiția de a schimba în bine, deopotrivă, calitatea ac­­tului politic și fața României. Drept care, în de­cem­brie a.c., va candida, din partea PDL, pe lista ARD, pen­tru un loc de deputat la Cluj-Napoca.

"Cu voie sau fără voie, toți facem politică”

- D-le Adrian Papahagi, faceți parte dintr-o veche familie de cărturari ardeleni, v-ați desăvârșit studiile la Paris și aveți o promițătoare carieră universitară. Ce îl determină pe un om cu asemenea date bio­grafice culturale să intre în politică?

- Exasperarea. Nu-mi place ce se întâmplă în socie­tatea românească și văd cu disperare că prea puțini ro­mâni de bună calitate se implică pentru a salva situația. De asemenea, intenționez să definesc și să impun, în tabăra mea politică, valorile creștin-democrate în care cred cu toată puterea. Intelectualii sunt considerați ade­sea inapți pentru politică. De ce? Pentru că, prin defi­niție, un intelectual este un contemplativ, nu un om de acțiune. Întrebarea este dacă politicul poate să existe și fără contemplație și fără punerea în perspectivă a ac­țiunii imediate. Cred că ori­ce acțiune politică ar tre­bui să aibă în spate o reflecție, o gândire și asu­marea unor valori.

- Totuși, de unde ape­tența pentru lupta politică a unui om de cultură? Până la urmă, asta e me­nirea dvs.?

- Vom vedea. Știți cum este, pleci la drum spu­nând: "Doamne, facă-se voia ta!”. Uneori simți că Dumnezeu vrea ceva cu tine, alteori vrei tu ceva și nu este poate calea ta. Eu plec la drum convins că Dumnezeu vrea ceva cu fiecare dintre noi, că ne-a dat niște talanți pe care trebuie să-i înmulțim. Vin dintr-o familie în care, de cel puțin o sută de ani, se face cultură înaltă. Și in­tenționez să continui și eu acest efort cultural. Pe de altă parte, nu putem ră­mâne indiferenți la tre­bu­rile cetății. Or, o reacție la ce se întâmplă rău este tot un gest politic. Pentru că orice implicare în polis, în cetate, este până la urmă o formă de politică. Chiar și acțiunea civică, în clipa în care se lovește de autoritate, devine acțiune politică. Prin urmare, cu voie sau fără voie, dându-ne sau nu seama, cu toții facem politică. Între­barea este până unde asumăm această realitate. Pe mine, dintotdeauna m-a interesat politica. Înainte de revoluție, ascultam Vocea Americii și Europa Li­beră, iar din 1990 până azi citesc toate ziarele se­rioa­se. Pe la mijlocul deceniului trecut, am început să am și un discurs politic, prin editorialele pe care le scriam pentru ziarul "Averea”, iar acum doi ani și ceva, alături de Teodor Baconschi și de alți pri­eteni, am creat Fundația Creștin Democrată. Nu era o anga­jare politică directă, dar era un mod de a face politică, în calitate de inte­lectual.

"Acesta este timpul oportun pentru generația noastră”

- Este propice pentru un intelectual lansarea în politică în acest moment, când politica românească a ajuns la nivelul său cel mai de jos din ultimii două­zeci de ani?

- Dacă nu acum, când? Dacă nu noi, cine? Dacă nu aici, unde? Ăsta este kairos-ul vieții noastre. Acesta este timpul oportun pentru generația noastră, pentru că suntem la o anumită maturitate, dar încă tineri, la o vârstă la care putem începe să contăm. Sunt mândru că n-am intrat în politică într-un moment ușor, în care cineva ar fi zis: "Vino să-ți dăm și ție o funcție!”. Am intrat în momentul cel mai greu, care pare disperat pentru o zonă politică pe care aș numi-o, fără com­plexe, Dreapta românească. Nu pot fi acuzat că am intrat pentru beneficii. Mă așteaptă o campanie elec­torală extrem de grea, cu perspective bune de a câștiga un loc în Parlamentul României, dar fără certitudine în acest sens și având forțe relativ mici.

- Dacă preocupările culturale le-ați moștenit din familie, la fel s-a întâmplat și cu cele politice?

- Nu. În familia mea a fost o reținere majoră față de politică. Tatăl meu, de pildă, care ar fi avut ocazia să fie ministru, nu a acceptat. El a lucrat îndeaproape cu Emil Constantinescu, la gândirea unui nou sistem de învățământ superior, la începutul anilor '90, pe când viitorul președinte al României era rector la Univer­sitatea București, iar tata era prorector la Universitatea din Cluj. Mai târziu, Constantinescu i-a propus di­verse funcții, dar tata le-a re­fuzat. Nici un alt stră­moș de-al meu nu a fă­cut politică partinică.

- Ce credeți că v-ar fi sfătuit tatăl dvs., aflând că vreți să in­trați în politică?

- Cred că ar fi în­țe­les că suntem firi dife­rite, că avem opțiuni diferite și cu siguranță m-ar fi sprijinit. Cu atât mai mult cu cât mi-a dat un sfat foarte im­por­tant, într-un mo­ment în care eram dez­gustat de România. Ne aflam în anii '90, când aveam impresia că s-a reinstalat comunismul la noi, că Ion Iliescu este veșnic, iar singurul meu gând era să prind o bursă și să plec din țară. Am primit acea bursă, în 1997, la Paris, unde am stat opt ani. Sfatul tatălui meu a fost să mă întorc în țară, să nu rămân în străinătate, pentru că numai aici pot avea un rost deplin. Am înțeles această idee a rostului, prin prisma sen­timentului datoriei, pe care mi l-a cultivat tata. Mi-a dat, de exemplu, să citesc Datoria vieții noastre, a lui Pârvan, cu care tata se identifica. Și Pârvan spune că datoria vieții noastre este îndoita datorie politică și in­telectuală.

"Există o Românie normală, pentru care merită să mă bat”

- Nu vă temeți că intrând în politică vă veți mur­dări numele, chiar dacă nu veți face nimic rău sau urât, ci numai prin alăturarea de persoane și orga­nizații compromise?

- Este o grijă pe care o am. Am o mare respon­sa­bilitate pentru numele meu. Numele de Papahagi a fost șlefuit de mai multe generații și am de gând să lucrez și eu la asta. La sfârșitul veacului al XIX-lea, stră­mo­șul meu Pericle Papahagi își făcea o teză de doctorat la Leipzig. În 1906, un văr al străbunicului meu, Ni­co­lae Papahagi, era profesor de franceză la liceul român de la Constantinopol. Un alt unchi de-al meu, Valeriu Pa­pahagi, a fost coleg de an cu Mircea Eliade, alături de care scria în revista "Vlăstarul”, unde mai semnau Alexandru Ciorănescu, Nicolae Vojen și alții. Bunicii mei au fost somități medicale. Tatăl meu, Marian Pa­pa­hagi, la rândul său, a creat școală la Cluj și a reușit să reînvie Academia di Romania, școala lui Pârvan din Roma. Deci, vedeți, e un nume extrem de onorabil, la ca­re țin foarte mult și de care sunt mândru. Sigur, po­litica murdărește totul. Dar știți ce transfigurează aceas­tă experiență? Întâlnirea cu oamenii. În pre­cam­pa­nia electorală, am luat la rând casele din colegiul meu, pentru a mă prezenta oamenilor, și peste tot am fost bine primit. Fie mă cunoșteau, fie cunoscuseră pe cineva din familia mea, fie știau numele și îl prețuiau. Am simțit că există o Românie normală, pentru care merită să mă bat. Așa cum simt, deîndată ce intru pe platourile de televiziune, că intru într-o lume anormală, a bâlciului, în care o oglindă deformantă transformă totul în caricatură.Pe scurt, mi-e teamă că numele îmi va fi terfelit de foarte mulți, dar sper că, prin ceea ce fac, voi reuși să-l păstrez curat. Până la urmă, și politica românească a dat mari nume. Eu nu fac politică nici ca să mă îmbogățesc, nici ca să ajung la putere, nici nea­părat pentru glorie, ci ca pe o formă de asceză, ca pe un fel de a-mi câștiga mântuirea.

- Nu vă simțiți cam singur în demersul dvs.? Câți alți tineri intelectuali de certă valoare și de caracter mai candidează pe listele partidelor?

- Pot să numesc destui cu care aș fi mândru să fac parte din același Parlament. Voi fi încântat să fiu coleg cu prietenul meu Toader Paleologu, de care mă leagă foarte multe, cu Mihai Neamțu, cu Gabriel Biriș - un bun finanțist -, cu Andreea Vass - o femeie competentă și curajoasă -, cu Raluca Turcan - un politician decent și o prezență plăcută -, cu Mihai Răzvan Ungureanu, cu Teodor Baconschi... Pe cei din celelalte partide nu-i cunosc atât de bine, ca să-mi dau cu părerea. Deși mă sperie discipolii lui Adrian Năstase, din noua generație: Victor Ponta, Dan Șova, Nicolae Bănicioiu sau Robert Negoiță. În tabăra noastră a fost o înnoire, care con­tinuă. Din păcate, n-a fost o revoluție, nu e ceva spec­taculos. Dar nici nu cred în revoluții, că aduc adesea mai mult rău decât bine. Cred în această înnoire or­ganică, homeopatică, dacă vreți, a clasei politice.

- Totuși, la o lectură a numelor de candidați cu șanse în alegerile generale, putem prognoza că Par­lamentul rezultat din scrutinul de pe 9 decembrie va fi unul foarte slab, dacă nu cel mai slab de la re­voluție încoace. Cum vă veți simți într-un astfel de for?

- În Parlament, fiecare își face treaba cum îi dic­tează conștiința. Unii intră acolo ca să facă trafic de in­fluență, alții ca să capete imunitate, alții ca să-și crească cifra de afaceri, alții pentru putere, ca să ajungă mi­niștri. Eu nu intru pentru astea, ci ca să fac politică. Sunt convins că, fiind acolo, voi putea face multe lu­cruri bune și, dacă nu voi putea opri, măcar voi denunța multe ticăloșii. Sunt convins că nu am cum să-mi pierd sufletul în acest exercițiu, câtă vreme voi rămâne cum am fost clădit.

"Suntem o țară majoritar creștină și totuși majoritar coruptă”

- Ce așteptări aveți legate de politică? Ce v-ați propus să faceți și ce credeți că veți obține?

- Am câteva competențe în domeniul culturii, al învățământului și, hai să zicem, al politicii externe. Pe aceste competențe voi lucra îndeosebi. Dar am și o vi­ziune pentru societatea românească. Cred că problema prin­cipală a societății românești este corupția morală, care a pătruns până în ultima fibră a instituțiilor sta­tului. De pildă, există corupție în învățământ, care nu în­seamnă corupția profesorilor, ci toleranța față de lu­crări de control copiate, chiul de la ore, Bacalaureate luate fără merit, licențe primite fără efort, doctorate pla­giate, profesori făcuți pe puncte sau pe afilieri po­litice, fabrici de diplome... Alt exemplu: în Sănătate, trăim o dublă ipocrizie. Medicii, care sunt oamenii cei mai îndelung pregătiți dintre toate profesiile, sunt plătiți într-un mod abject, și societatea ipocrită con­si­deră că e normal. Societatea crede că e firesc ca un chi­­rurg, de exemplu, să ia 1.500 de lei pe lună, cât un func­­ționar de birou. Nu e normal. Un chirurg trebuie să ia mii de euro pe lună, pentru că la el te duci cu moartea în ochi și ieși de acolo viu. Din cauza acestei ipocrizii, ne pleacă acum toți medicii tineri în străi­nătate. Iar în spi­talele mari, unde se trăiește pe șpagă - care e com­pensația naturală pe care piața însăși o creează, pentru că salariile sunt foarte mici -, s-a creat o schemă feu­dală, prin care cei care le conduc cheltuie banii total anapoda.
În administrația publică: vi se pare normal ca un ministru să aibă un salariu de o mie și ceva de euro pe lună, cât o femeie de serviciu din Franța sau din Ger­mania? Un ministru trebuie să aibă 10 - 15.000 de euro salariu, pentru că el este ordonator de credite pe un mi­nister care are buget pe an de la câteva sute de milioane de euro la câteva miliarde. El conduce deci o instituție extrem de bogată, de care depinde soarta a milioane de români. Trebuie ieșit din ipocrizia asta, pentru că ea ge­nerează corupția și precaritatea. Pe de altă parte, Sta­tul este plin de găuri negre, care sunt prețul corupției lui. Aș vrea să reducem statul la minimum, la funcțiile re­galiene: Apărare, Externe, Siguranță, și să lăsăm pia­ța să se dezvolte. Pentru că in­flu­en­ța statului este ab­solut catastrofală în toată Europa. Gân­di­ți-vă că fie­căruia ne ia statul cam ju­mă­tate din ce câș­tigăm prin ta­xe, impozite, con­­tribuții la asi­gu­rări sociale, iar alți 25 % se duc pe TVA și accize. Adică, în total ne ia cam 75% din ce ni se plătește pe munca noas­tră. Asta nu mai este o societate liberă. Iar statul ce face cu acești bani? Îi risipește, îi trimite către clientela politică, îi dă mită electorală sau pe servicii proaste și ineficiente (me­dicale, de educație, transport public în comun, fir­me fa­limentare etc). Deci, peste tot există corupție, ipo­cri­zie și dublu standard. Și trebuie eliminate.

- În ce măsură se vor regăsi valorile creștine și pa­triotismul în acțiunea dvs. politică?

- Întâi, cred că atât PDL, cât și ARD și-au asumat valorile creștine, care stau la baza doctrinei populare, căci partidele din Alianță fie sunt în PPE, fie vor să devină membre. Cu alte cuvinte, asumarea doctrinară a creștin-democrației nu este opțională. În al doilea rând, trebuie să observăm că trăim într-o societate paradoxală. Aproape toți românii se declară creștini, deci am putea spune că trăim într-o societate creștină. Or, valorile pe care le-ar asuma această identitate nu se regăsesc în acțiunea politică. Suntem o țară majo­ritar creștină și totuși majoritar coruptă, cum spunea Radu Preda, un bun prieten, în mod memorabil. Cum se explică acest paradox? Căci creștinismul ar trebui să promoveze niște virtuți nu doar interioare, ci și publice. Decalogul nu este doar o formă de asceză spirituală, ci și o formă de acțiune publică: să nu furi, să nu minți... Aceste porunci ar trebui să ne ghideze și în viața pu­blică. Or, România este o țară în care se fură incredibil de mult, se minte enorm - lucruri absolut necreștinești. Vedem seară de seară, la un post de televi­ziu­ne, un pastor baptist min­țind fără rușine. Ve­dem în fiecare zi poli­ticieni - care altminteri dau o mulțime de bani pentru construcția de biserici, firește, nu din buzu­narul lor - furând din avutul obștesc. Ve­dem spectacolul degra­dant al unor oameni care se duc să se re­cu­leagă în fața unor sfinte moaște, călcân­du-se în picioare, înjurându-se și ieșind adesea de acolo, cred eu, mai degrabă plini de draci decât de har. Lu­crurile astea ara­tă o co­rupție spiri­tuală care se răsfrânge și în po­litică. Rădăcina nu es­te în politică, ci mai adân­că. Cred că valorile noastre trebuie să se găsească în politică.

- Cum să creadă alegătorii că se va în­tâm­­pla așa ceva, în con­dițiile în care PDL a fost la putere și a­tunci multe dintre mă­surile sale, dacă nu au fost de-a dreptul anticreștine, au fost necreștinești?

- Sunt absolut de acord că unele inițiative bune în acest sens, ale PDL, n-au fost duse până la capăt, dar nu veți putea spune că nu s-au făcut foarte mulți pași în direcția corectă. PDL a încercat să introducă cinstea la examenul de Bacalaureat, să stopeze trucarea licitațiilor publice, să oprească risipa în Sănătate, să facă reformă în Justiție, să ajute piața muncii... A încercat să facă ordine și vedeți cum USL anulează toate aceste progrese integral sau în parte.

"ARD va conduce spre întărirea dreptei”

- Ce le veți răspunde electorilor care vă vor cere socoteală pentru erorile făcute de PDL la guver­nare?

- De acord, în po­li­tică, responsabilitatea nu e doar individuală, ci și solidară. Însă, în primul rând, răspunzi pentru ce ai făcut tu. Nu mă de­robez de responsa­bili­ta­tea solidară cu forma­țiu­nea căreia aparțin, dar cred că, dincolo de re­pro­șurile care pot fi fă­cute, trebuie să încercăm să explicăm ce s-a fă­cut bine și com­pa­rativ bine cu ce se fa­ce acum foar­te, foarte rău. To­tuși, într-o perioadă foar­te grea pentru toată economia mon­­­dială, România s-a men­ți­nut pe li­nia de plu­ti­re. Si­gur, nu am ajuns la prospe­ri­ta­te, dar n-am ajuns nici într-o stare de­zastruoasă, la care ne-ar fi putut duce o atitudine popu­listă, irespon­sa­bilă.

- Credeți că schim­barea firmei PDL, prin alătu­rarea câtorva enti­tăți fără forță electorală, va fi în fa­­voarea sau mai de­grabă în dezavantajul can­di­da­ților dvs. în alegerile parlamentare, având în ve­dere că noua firmă, ARD, e mai puțin cunoscută?

- În politică nu este ca în aritmetică, unu plus unu nu fac neapărat doi. Adesea, unele alăturări între o for­mațiune mai mare și altele mai mici sporesc în egală mă­sură forța formațiunilor mai mici și prestigiul for­mațiunii mai mari. Cred că ARD este o construcție valoroasă, pentru că în jurul PDL s-au strâns doar formațiuni de dreapta, unele tinere, cu leadership foar­te interesant sau chiar puternic, cu o viziune, cu ar­ticulări de politici doctrinare, cu oameni care aduc un plus, nu doar de imagine, ci și de conținut Alianței. ARD va conduce spre întărirea Dreptei. Că aceasta se va face prin fuzionarea într-un singur partid sau prin crearea unei uniuni politice majore, care să coaguleze Dreapta, nu știu. Dar în mod cert s-a constituit un pol puternic al Dreptei. Că forța sa principală este PDL, e adevărat, dar nu se rezumă la PDL. De aceea, e greșit să spunem că PDL și-a schimbat culoarea. PDL a in­trat într-o construcție. PNL și-a schimbat culoarea și doc­trina, căci s-a aliat cu socialiștii. PNL a de­mi­sionat de la Dreapta și s-a livrat Stângii.

- Deocamdată, se observă că liderii ARD sunt încă foarte sfioși și parcă marcați de un sentiment de vinovăție... De ce ARD nu a reușit până azi să devină o adevărată alternativă la USL?

- Cred că prin însăși situația creată, ARD este singura alternativă la USL. Dar ea nu a fost gândită doar ca alternativă, ci ca o ofertă în sine. Și cred că alegătorii care își doresc taxe mai mici și mai multă libertate economică, cei care s-au săturat de corupția generalizată a statului, cei care vor merit în învă­ță­mânt, cei care vor o Sănătate cinstită și viabilă și așa mai departe - recte clasa mijlocie, adică oamenii care sunt pe picioarele lor, nu sunt dependenți de stat - se regăsesc în oferta ARD. Pentru că sunt de dreapta și ARD răspunde acestei așteptări. Poate că ARD n-a apucat să spună prea multe, întrucât s-a constituit recent. Dar, în aceste alegeri, ARD este singura opțiune a oamenilor de dreapta. În plus, e o construcție pe ter­men lung. Chiar dacă vom fi în opoziție, anii ca­re vor urma sunt anii cons­trucției de dreap­ta, doctri­na­re, u­mane, institu­țio­nale și a câștigării în­cre­derii. Dacă nu vom câștiga aceste ale­geri, măcar ne vom face cunoscuți. Căci, trebuie să știți, trei sferturi dintre candidații noș­tri sunt oameni care n-au mai candidat până acum la o funcție în Parlament. Deci, ARD încearcă o înnoire a clasei politice. Să vedem cum va primi electoratul această ofertă.